Nu mă pot abţine...

 

Era odată un servitor foarte mânios şi supărăcios. Vorbele grele şi înjurăturile îi ieşeau din gură ca veninul unui şarpe. Stăpânul său a încercat deseori să-l îndrepte zicându-i să nu mai înjure, din respect pentru Dumnezeu. Servitorul însă răspunse: "Oamenii şi animalele îmi cauzează atâta supărare, încât nu mă pot abţine!"

Într-o dimineaţă, ca să-l încerce, stăpânul i-a promis că-i va da o sumă mare de bani, dacă reuşeşte să nu înjure deloc până seara. Servitorul fu încântat de propunerea stăpânului său şi o acceptă cu bucurie. Din acel moment era foarte atent la orice vorbă care îi ieşea din gură. Ceilalţi servitori căutau să-l aţâţe, să-l provoace, însă eforturile lor s-au dovedit a fi zadarnice. Servitorul, aşadar, a avut o comportare cuviincioasă în ziua respectivă.

Seara, stăpânul îi dete suma de bani şi-i zise: "Te-ai putut reţine să nu înjuri, pentru o sumă de bani, dar din respect şi iubire pentru Dumnezeu, de ce nu eşti în stare să faci lucrul acesta?”

Servitorul înţelese şi se îndreptă din momentul acela, regretând purtarea lui de mai înainte.

Despre păcate

Un creştin a venit la avva Teofil şi i-a spus:

- Avva, mă tem foarte tare de pedeapsa lui Dumnezeu, deoarece mă văd plin de tot felul de păcate.

Atunci avva Teofil i-a spus:

- Ia o piatră şi o aruncă în mare.

Creştinul a luat piatra şi a aruncat-o.

- Unde este piatra? O mai vezi? zise avva Teofil.

Creştinul a spus:

- Nu.

Avva Teofil i-a răspuns:

- Piatra reprezintă păcatele omului, marea reprezintă dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu faţă de noi. În momentul în care omul face pocăinţă faţă de păcatele sale, Dumnezeu îl iartă şi-i acoperă păcatele precum marea a acoperit piatra aruncată de tine.

Creştinul adevărat trebuie să trăiască în pocăinţă. Pocăinţa deschide porţile iubirii lui Dumnezeu.


Marea iubirii lui Dumnezeu e atât de încăpătoare încât şi o piatră de moară dacă am arunca în ea şi pe aceasta o poate acoperi. Totul este să aruncăm pietrele păcatelor spre uşurarea sufletelor noastre.