Credinţa lui Newton

Un oarecare om îl întrebă odată pe marele fizician Isaak Newton: "Crezi că omul, după ce prin moarte a devenit praf şi cenuşă, poate să învie din morţi?". Fizicianul îi răspunse: "Cred, cum să nu cred". Omul îl întrebă mai departe: "Poţi să-mi dovedeşti lucrul acesta?" Newton îi răspunse: "Da, voi încerca". El luă un pumn cu nisip şi unul cu pilitură de fier, le amestecă şi apoi îl întrebă pe acel om: "Crezi că se poate despărţi nisipul de această pilitură de fier?" Omul îi răspunse: "Nu, cum să se poată!".

Newton luă atunci un magnet, îl apropie de grămadă şi adună laolaltă toată pilitura de fier despărţind-o astfel de nisip. Apoi adăugă: "Dacă Dumnezeu a dat atâta putere acestui magnet ca să poată atrage toată pilitura de fier, nu va avea el oare atâta putere, încât să poată învia pe oameni din morţi? Cu siguranţă că da".

STAU LA USĂ SI BAT

Într-o familie de oameni credincioşi din Scandinavia, tatăl obişnuia ca în fiecare seară să citească din Biblie tuturor celor din casă adunaţi în jurul mesei.
Într-o seară, tatăl deschise şi citi vorbele Mântuitorului: "Iată Eu stau la uşă şi bat." Auzind acestea, copilul cel mai mic al casei se sculă repede şi, pe deplin încredinţat că aşa este precum citise tatăl, se duse către uşă să deschidă.
Tatăl îi zise:
- "Ce vrei să faci?".
Copilul răspunse:
- "Mă duc să deschid Domnului, că dacă nu mă duc, El pleacă".
Toţi ai casei se cutremurară de credinţa copilului.
Aşa trebuie să ne grăbim şi noi să deschidem uşa inimii noastre, Celui ce ne spune fără încetare şi cu dragoste: "Iată Eu stau la uşă şi bat."

Învierea - cel mai simplu lucru

Filozoful francez Voltaire, care dispreţuia creştinismul, dădu odată un răspuns, la care oamenii nu se aşteptau. O femeie "din lumea bună" îl întrebă pe filozof cum de este posibil să mai creadă oamenii în înviere. Probabil aştepta ca Voltaire să înceapă încă o partidă de ironie la adresa Bisericii şi a religiei creştine. Dar el îi răspunse respectuos: "Doamnă, învierea este cel mai simplu lucru din lume. Acela care i-a creat o dată pe oameni poate să-i creeze şi pentru a doua oară".

 

Pentru cei ce îngrijesc de semeni

Trăiau într-un sat din Rusia doi bătrâni evlavioşi care cercetau regulat slujbele, se rugau, posteau şi duceau o viaţă în frica lui Dumnezeu. În inimile lor se trezi odată dorinţa de a face un pelerinaj la locurile sfinte. Îşi făcură rost de bani, îşi pregătiră merinde de drum şi porniră pe jos spre mare, de unde trebuiau să ia un vapor spre Ţara Sfântă. În calea lor, cei doi pelerini ajunseră într-un ţinut unde bântuia foametea... Unul din ei se opri la o fântână din marginea unui sat să bea  apă.  După ce-şi potoli setea, auzi dintr-un bordei din curte gemete de durere. "Mă duc să văd ce se întâmpla", zise el, lăsându-l pe tovarăşul său să meargă înainte, deschise uşa bordeiului şi privi înăuntru. Era o stare a mizeriei celei mai crunte. Doi bătrâni zăceau bolnavi, în frig, înfometaţi, ca vai de lume. Pelerinul nostru simţi mare milă pentru acei nenorociţi şi le veni în ajutor cât putu, le aprinse focul în sobă, le făcu un ceai, le împărţi din traistă merinde şi rămase lângă dânşii câteva zile până ce se mai întăriră. Apoi, dându-şi seama că e prea târziu să-l mai ajungă din urmă pe consăteanul său, puse capăt călătoriei şi se întoarse în sat. Celălalt îşi urma calea. Ajunse la Ierusalim chiar înaintea slujbei de înviere de la Sfântul Mormânt. Abia putu să prindă un loc lângă uşa lăcaşului sfânt şi asculta slujba cutremurat de evlavie. Aruncându-şi privirile spre altar, ce-i văzură ochii?" Prietenul său de care se despărţise pe cale, se afla chiar lângă patriarh şi se ruga cu faţa senină, având un nimb de lumină pe fruntea sa. Bucuros că-l găsi, bătrânul aştepta la ieşire să-l întâlnească... zadarnic!... Celălalt nu se mai arăta. Întors în sat, cei doi bătrâni se întâlniră şi cel ce călcase pe locurile sfinte afla cum prietenului său i se făcuse milă de doi oameni bolnavi şi săraci şi cum, cu dragoste, îi ajută. Atunci înţeleseră amândoi apariţia minunată din biserica Sfântului Mormânt: prin fapta sa de iubire faţă de aproapele, cel milostiv avu mai mare dar de la Dumnezeu decât prietenul care se osteni să vadă Locurile Sfinte. Cel ce îngriji de semenii săi fu văzut în sfântul altar, pe când pelerinul abia afla un loc lângă uşa bisericii... Cine are urechi de auzit, să audă!
 

Golgota

 

Zorica Laţcu Teodosia

Te vindem iar cu sărutări viclene,
Prin nepăsare oarbă şi prin lene.
Te biciuim cu vorbe de ocară,
Te pălmuim cu ură ca de fiară.

Te adăpăm cu suc de-amărăciune,
Din pofte rele şi din stricăciune.
Te ţintuim pe cruci de nedreptate,
Prin cuiele uciderii de frate.

Iar împletim blestemele de tată,
Să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată.
Tu iarăşi zici, în blândă rugăminte:
”Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”.

Găsim întotdeauna ceea ce căutăm.

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânâr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:
- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi găsi în ei.
 

Mulţi chemaţi, puţini aleşi.

Doamne, facă-se voia Ta!
  
Un mirean, întâlnind un călugăr îmbunătăţit, l-a întrebat:
- Cum e, Părinte, cu bunătatea lui Dumnezeu? Că eu ţin toate posturile şi mă rog să mă ajute, dar n-am prea primit răspuns la dorinţele mele...
Bătrânul l-a privit lung, căutând să-i priceapă cât mai bine frământările, apoi i-a răspuns:
- Era odată un om care avea mulţi copii. El era tare înţelept şi le săvârşea pe toate cu multă chibzuinţă. Şi iată că într-o zi a plecat cu copiii în oraş, iar aceştia, văzând o librărie cu jucării, se rugară de el să-i lase să intre înăuntru. Atât i-a trebuit bietului om! Fiecăruia îi străluceau ochii după ceva - unul voia un pistol cu bile, altul o sabie de plastic, altul o jucărie hidoasă cu coarne şi codiţă...şi tot aşa. Copiii se rugau de el să le cumpere ceea ce-şi doreau, dar tatăl n-a voit nicidecum, cu toate că-i iubea. La grea încercare îi era sufletul! Dar după câteva clipe i-a luat pe copii şi, ieşind din librărie, s-a îndreptat spre o brutărie, unde a chibzuit el că va cheltui mai înţelept banii pe care îi avea, astfel încât să-i împace pe fiecare.
Mireanul, neînţelegând tot talcul poveştii, zise cu seninătate:
- Drept a hotărât acel om, căci jucăriile acelea erau periculoase şi, în joaca lor, bieţii copilaşi se puteau răni!
Atunci călugărul, pe acelaşi ton blând, încuviinţând remarca nefericitului, zise:
- Aşa e şi cu Bunul Dumnezeu, Care ne iubeşte pe toţi ca pe copiii Lui: ne dă ceea ce este bun şi potrivit pentru noi, nu neapărat ceea ce cerem. Omul, în nepriceperea lui, grabnic se sminteşte şi nu ştie întotdeauna ce să ceară lui Dumnezeu. De aceea, Sf. Scriptura ne învaţă să ne rugăm Domnului mai degrabă aşa:
"Doamne, facă-se voia Ta!"
Atunci mireanul, pricepând tot talcul poveştii, străluminat în mintea şi în inima lui, mulţumi călugărului şi plecă de acolo eliberat parcă de o mare povară sufletească.

O gură şi două urechi

   Un copil se duse în vacanţă la bunici, la ţară. Băiatul era la vârsta întrebărilor care încep cu "de ce?". Pentru tot ce vedea în ograda bunicilor cerea o explicaţie: "De ce câinele latră când intră cineva pe poartă, de ce găinile cotcodăcesc când se ouă, de ce bunica taie mămăliga cu aţa…" şi întrebările veneau una după alta.
Bunicii erau tare bucuroşi că au un nepot aşa de isteţ.
Într-o dimineaţă, după ce se spălă pe faţă, copilul se uită în oglindă şi îşi întrebă bunica:
- Mamaie, de ce avem două urechi şi o singură gură?
Femeia îi răspunse într-o doară:
- Pentru că aşa ne-a făcut Dumnezeu!
- Păi de ce ne-a făcut aşa? veni repede întrebarea.
- Nu ştiu, se dădu bunica bătută. Du-te şi întreabă-l pe tataia.
Bătrânul îşi luă nepotul pe genunchi şi-i zise:
- Avem două urechi şi o singură gură, ca să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin.
Copilului i-a plăcut se pare răspunsul, pentru că n-a mai pus nicio întrebare după aceea.
 
Oare toţi oamenii au două urechi şi o singură gură? Se pare că nu, judecând după comportare, căci cei mai mulţi nu aud nimic, când li se vorbeşte despre mântuirea sufletului, în schimb sunt aşa de vorbăreţi acolo unde se spun bancuri, glume proaste şi tot felul de vorbe deşarte, uitând că "pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12,36).

  PRELUARE DIN POPAS DUHOVNICESC

Linguşitorul

Oamenii puterii şi cei bogaţi, sunt înconjuraţi adesea de mulţi linguşitori, care caută să dobândească foloase şi să-şi realizeze propriile interese.

Linguşitorul este un om depravat, ticălos şi josnic. Îi ,,mângâie” pe cei cu un caracter bolnav, cu multe şi amăgitoare cuvinte. Linguşitorul se prezintă pe sine drept un prieten credincios. Gura lui vorbeşte de dragoste fierbinte, în vreme ce inima lui este cuprinsă de ură.

Linguşitorul îi fericeşte pe cei ce trăiesc şi se desfată în lux şi-i admiră pe cei ce-şi risipesc averile. Linguşitorul îl laudă pe omul nevrednic pentru bogăţia lui şi-l nesocoteşte pe cel bun, datorită sărăciei sale. Linguşitorul îi admiră pe anumiţi oameni pentru folosul lui, calomniindu-i pe cei vrednici de a fi admiraţi.

Linguşitorii amăgesc inimile celor naivi şi sunt mai vicleni ca vulpea şi mai înfricoşători decât corbii, căci prin viclenii şi amăgiri murdăresc şi nimicesc sufletele celor neînţelepţi. Linguşitorii sunt uneltitori şi se folosesc de multe mijloace.

                            Sursa: Învăţături alese ale Sfântului Nectarie, Presb. Dionisie Tatsis
 

Gongul pendulei

Într-o mânăstire, călugării aveau în trapeză (sala unde servesc masa) o pendulă cu gong. De câte ori ajungea limba unei pendule la ora doisprezece bătea o data.

Unul dintre călugării mai în vârstă, obişnuind a se închina ori de câte ori auzea gongul pendulei bătând, unul mai tânăr l-a întrebat:

- Părinte, de ce vă închinaţi ori de câte ori bate gongul pendulei, că doar nu bate clopotul Sfintei Biserici?

Iar părintele i-a răspuns:

- Mă închin pentru că de câte ori bate, mă apropii cu încă o oră de judecata care mă aşteaptă.

Pentru fiecare dintre noi există o bornă de hotar pe cărarea vieţii noastre. Am putea să spunem că în lume, domneşte peste oameni pofta de a avea, însă, cei peste care S-a pogorât Duhul Sfânt, poftesc a fi veşnic cu Dumnezeu.

Ca atare, luând aminte la ce gândea părintele ori de câte ori auzea gongul pendulei, să încercăm să ne îndreptăm, şi de nu putem, măcar să ne osândim pe noi înşine pentru toate, şi să ne smerim!
 

Un pahar cu lapte

Într-o zi, Howard Kelly, un tânăr sărac care vindea diferite mărfuri umblând prin sate, bătând din poartă în poartă, ca să-şi plătească studiile la universitate, găsi în buzunar doar câţiva bănuţi, şi-i era foame. Banii nu-i ajungeau nici măcar pentru o pâine. Se hotărî să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Bătând într-o poartă, o tânără deschise uşa şi îl întrebă ce doreşte. Vizibil jenat, studentul nostru, în loc să ceară ceva de mâncare, ceru un pahar cu apă.

Ea, privindu-l cum arată, văzându-l cu rucsacul în spate,  şi-a dat seama că tânărul este înfometat, aşa că îi aduse un pahar mare cu lapte.

El îl beau încet şi după aceea întrebă:

- Cât vă datorez?

- Nu-mi datorezi nimic, răspunse ea. Mama mea ne-a învăţat că trebuie să fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi… 

- Vă mulţumesc din suflet...! spuse el.

Când Howard Kelly plecă de la casa aceea, nu numai că se simţea mai uşurat, dar şi încrederea în Dumnezeu şi în oameni deveni mai puternică. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza sărăciei. Totuşi le-a terminat şi a ajuns un bun medic într-o clinică din oraş.

După câţiva ani femeia, care îi dăduse un pahar cu lapte, se îmbolnăvi grav.

Familia şi medicul din satul ei erau foarte îngrijoraţi. După puţin timp au trimis-o în oraş. Îl căutară pe Dr. Howard Kelly pentru o consultaţie. Când el auzi numele satului din care provenea pacienta, tresări. Şi-a amintit cu plăcere de ziua când o tânără din acel sat, îi dăduse un pahar cu lapte.

Imediat Dr. Kelly urcă din holul spitalului în camera pacientei. Îmbrăcat în halatul lui, doctorul intră să o vadă. Era chiar ea, o recunoscu imediat. O consultă şi se întoarse la cabinetul său hotărât să facă tot posibilul ca să-i salveze viaţa. Din ziua aceea urmărea cazul femeii cu cea mai mare atenţie.  Ea fu operată pe cord deschis şi se recupera încet, încet…

După o lungă luptă, boala a fost învinsă..! Era în sfârşit sănătoasă..!

După mai multe zile de spitalizare, pacienta fiind în afara oricărui pericol, Dr. Kelly intenţiona să o externeze. Ceru biroului administrativ să-i trimită factura cu totalul cheltuielilor, ca s-o aprobe. A verificat-o şi a semnat-o. Mai mult, a scris ceva pe marginea facturii şi a trimis-o în camera pacientei.

Factura a ajuns în camera pacientei, dar femeii îi era teamă să o deschidă. Ştia că ar fi trebuit să lucreze tot restul zilelor sale ca să achite costul unei intervenţii atât de complicate...

În sfârşit o deschise şi ceva îi atrase imediat atenţia: pe marginile facturii citi aceste cuvinte...

"Plătită integral acum mulţi ani, cu un pahar de lapte"

               (Semnat) Dr. Howard Kelly

MANGAIE-NE, DOAMNE!

Mangaie-ne, Doamne, tu, cununa vietii,
Sfinte, miluieste-ne pe noi,
Vino si ne unge zorii diminetii
Cu Lumina vietii de apoi –
…
Iarta-ne tot raul, da-ne bunatate,
Bunule de suflete Pastor,
Tu esti Viata care viata ne imparte,
Vindeca-ne ranile ce dor –
….
Bunule Parinte, Fiu al celor Sfinte,
Reazama-ne crucea capatai,
Mila da-ne noua, suflet de Parinte,
Si credinta-n Tine, mai intai –
…
Uite, Doamne, cina ce-a jertfit Lumina
Pentru lacomia de arginti,
Mielule pe cruce, n-ai stiut ce-i vina,
Iarta-ne parintii de parinti –
…
Leaga-ne, Prea Sfinte, lacrima de minte,
Inima trezeste-ne-o din somn,
Sa iti fim copiii, tu ne fi Parinte,
Si iubirii, Blandul Nostru Domn –
…
Doamne, o minune, da-ne, rugaciunea
Si rabdarea-n numele Tau Sfant,
Inima cea franta sa iti bea minunea
Fapta sa-ti aduca la Cuvant –
…
Doamne Prea Puternic, suflete cucernic,
Tine-ne ispitele in frau,
Pasii de Lumina sa-ti urmam, si Sfetnic
Vesnic fi in fiii tai de grau –
…
Doamne, ne invata, sa-ti urmam povata,
Scalda-ne in sfantul tau Botez,
Dragostea si mila, Calea Ta si Viata
Sa ne fie dragoste si crez
…
Iti cantam Lumina ce ne spala vina,
Bunule si Sfant Mantuitor,
Mangaie-ne, Doamne, cand ne doare tina,
Si ne e de Tine-atat de dor
…
Suflete, slaveste, Domnul se gateste
Sa iti vina-acum in ajutor,
Suflete mareste si pe romaneste,
Sfintii care vin din viitor
…
Suflete, primeste Domnul Tau, cereste,
Bea din cupa lacrimilor lui,
Rugaciunea-ti fie paine, vin si creste
Slava Tatalui si Fiului
…
Fratilor, din Tata, noi venim in tata,
Si plecam la Domnul intr-un gand,
Sa –si infese turma, pe Lumina, roata
Sa-i mangaie sufletul plapand
…
Fratilor, sa plangem, lacrima cantare
Fie Dumnezeului de Sus,
Slabi de suntem, Doamne, lacrima-nchinare
Fie-Ti, Dumnezeule Iisus

(Liviu-Florian JIANU)

Înfruntând ploaia

Un om credincios şi bogat, dar singur, fiind aproape de ceasul plecării la Domnul, zise că dorinţa lui de pe urmă este ca toţi prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toţi prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii răposatului, se furişau şi plecau acasă. La cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Aşa că aceşti doi prieteni au împărţit între ei averea.
Aşa este, iubiţii mei, şi cu Biserica noastră! Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii sunt fulgeraţi de trândăvie, iar unii îşi pierd curajul pe drum.
Aşa că puţini ajung la ţinta alergării...

Mulţi chemaţi, puţini aleşi.
Doamne, facă-se voia Ta!