Faceți căutări pe acest blog

Creştinism Ortodox

miercuri, 27 iulie 2016

Celor ce nu postesc



Într-un sat, nişte părinţi credincioşi şi-au însurat fiul. Nora avea o fire blândă şi îngăduitoare. În ajunul postului Sf. Apostoli Petru şi Pavel, socrul i-a spus: „Draga mea, noi, în familie, avem un obicei – în timpul postului mâncăm mai simplu. Slănina o ascundem în cămară şi postim. Eşti de acord să ţii post?”. „Da”, a răspuns nora. Ea lucra la colhoz. A doua zi când a ieşit la lucru, şi-a adus de acasă mâncare de post. Toţi au luat-o în râs: „Ia vedeţi! O sfântă a apărut între noi! S-a făcut călugăriţă şi acum posteşte!” A suportat o zi. A doua nu a mai răbdat. Supărată, a venit acasă:

– Nu mai postesc. Toţi îşi bat joc de mine. Nu mai suport. Oamenii nu postesc şi vreau să fiu şi eu în rând cu ei!

– Cum voieşti! I-a spus socrul. Noi nu obligăm pe nimeni. Şi i-a deschis cămara unde se păstra slănina.

În ziua următoarea, la lucru, în timpul pauzei, în văzul tuturor, a scos slănina, dar de data aceasta nimeni nu a mai spus nimic. Ea a mâncat şi a adormit. Pauza s-a terminat, dar ea a continuat să adoarmă. Au încercat să o trezească, însă nu au reuşit. Ea doar tresărea şi somn şi gemea. Aşa a dormit mult timp. Când s-a trezit a spus doar:

– Râdeţi de mine cât vă posteşte inima, eu voi posti mai departe!

Şi a povestit următoarele: cum a adormit, s-a apropiat de ea un bătrân, a apucat-o strâns de mână şi i-a spus:

– Să mergem!

A dus-o pe un drum îngust şi înfricoşător. În depărtare se auzeau gemete omeneşti. El a condus-o la o prăpastie în care fierbea ceva. În jur se auzeau doar strigăte şi gemete.

– Sari! I-a spus bătrânul, că doar tu spuneai: „vreau să fiu în rând cu ei”. Vezi cum ajung oamenii….

– Nu, bunicule, te implor, iartă-mă! Voi posti până la moarte. Şi voi povesti tuturor ce pedeapsă îi aşteaptă dacă nu postesc.

Urmele degetelor lui i-au rămas pe mână până la sfârşitul vieţii.

ganduridinierusalim.com

marți, 26 iulie 2016

Sfânta Treime



Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire: - Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă? - Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, lisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm. Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate. „Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie!” (Sfântul Ioanichie).

sâmbătă, 23 iulie 2016

Impăratul


Se povesteşte într-o carte veche, că un împărat foarte credincios şi temător de Dumnezeu, avea pe lângă el o mulţime de miniştri plini de mândrie, îngâmfaţi şi fără frică de Dumnezeu. Nu ştia împăratul cum să-i facă să înţeleagă că purtarea lor este o grosolănie nebunească şi o mare netrebnicie omenească. Ce credeţi că a făcut împăratul? A vorbit cu un cerşetor pe care l-a chemat şi l-a învăţat să vină în ziua următoare la ora mesei şi când va fi el la masă împreună cu toţi miniştrii lui, să vină şi el şi să se aşeze la masă cu pălăria pe cap. Să nu zică nimic, să mănânce, apoi să se scoale şi să plece, fără să spună nici măcar bună ziua.
Aşa a făcut cerşetorul, căci a doua zi pe când împăratul era la masă cu toţi miniştri lui îngâmfaţi, a venit şi el şi fără să spună un cuvânt, se aşeză la masă, mănâncă şi bea cu lăcomie cât îi place şi cu pălăria pe cap. Toţi miniştri se uitau îngroziţi şi aşteptau să vadă ce zice împăratul. Mare le-a fost mirarea şi nu ştiau ce să creadă văzând că împăratul nu zice nimic. Cerşetorul se sculă de la masă fără să-i pese de cineva, mâncat şi băut bine, şi, ieşind pe uşă, se pierdu prin mulţime.
Mesenii, indignaţi de comportarea acestui om, ziseră împăratului: Împărate, cum ai putut să suferi fără să spui nimic acestui om care a mâncat şi a băut în faţa măriei-tale, cu pălăria pe cap şi fără să-ţi mulţumească?!” Împăratul i-a lăsat să se frământe, apoi luând cuvântul, zise: „Aşa faceţi şi voi în faţa Împăratului ceresc, Dumnezeu, căci tot astfel mâncaţi şi voi din masa lui cea bogată, pe care ne-o întinde cu atâta dărnicie, cu atâtea bunătăţi şi frumuseţi de tot felul, iar voi drept mulţumire staţi înţepeniţi în mândria voastră ca şi când aţi mânca şi aţi bea din cele ce faceţi voi. Voi nu voiţi să vă supuneţi Creatorului şi să-I daţi slavă şi cinste pentru câte ni le dă aici pe pământ”.
Auzind ei acestea au plecat smeriţi capetele, au înţeles lecţia şi s-au hotărât cu toţii să-şi schimbe viaţa, recunoscând puterea, mila şi dragostea lui Dumnezeu şi îndelunga lui răbdare ce o are pentru toţi păcătoşii. Oare nu facem şi noi aşa ca cerşetorul din istorioară, faţă de bunul Dumnezeu? La fel facem atunci când nu recunoaştem de unde ne vin toate bunătăţile pe care le avem, când nu facem rugăciune la masă şi nu-I mulţumim Lui, când nu recunoaştem că sănătatea şi toate bunurile primite sunt de la El.

Impăratul




Se povesteşte într-o carte veche, că un împărat foarte credincios şi temător de Dumnezeu, avea pe lângă el o mulţime de miniştri plini de mândrie, îngâmfaţi şi fără frică de Dumnezeu. Nu ştia împăratul cum să-i facă să înţeleagă că purtarea lor este o grosolănie nebunească şi o mare netrebnicie omenească. Ce credeţi că a făcut împăratul? A vorbit cu un cerşetor pe care l-a chemat şi l-a învăţat să vină în ziua următoare la ora mesei şi când va fi el la masă împreună cu toţi miniştrii lui, să vină şi el şi să se aşeze la masă cu pălăria pe cap. Să nu zică nimic, să mănânce, apoi să se scoale şi să plece, fără să spună nici măcar bună ziua.
Aşa a făcut cerşetorul, căci a doua zi pe când împăratul era la masă cu toţi miniştri lui îngâmfaţi, a venit şi el şi fără să spună un cuvânt, se aşeză la masă, mănâncă şi bea cu lăcomie cât îi place şi cu pălăria pe cap. Toţi miniştri se uitau îngroziţi şi aşteptau să vadă ce zice împăratul. Mare le-a fost mirarea şi nu ştiau ce să creadă văzând că împăratul nu zice nimic. Cerşetorul se sculă de la masă fără să-i pese de cineva, mâncat şi băut bine, şi, ieşind pe uşă, se pierdu prin mulţime.
Mesenii, indignaţi de comportarea acestui om, ziseră împăratului: Împărate, cum ai putut să suferi fără să spui nimic acestui om care a mâncat şi a băut în faţa măriei-tale, cu pălăria pe cap şi fără să-ţi mulţumească?!” Împăratul i-a lăsat să se frământe, apoi luând cuvântul, zise: „Aşa faceţi şi voi în faţa Împăratului ceresc, Dumnezeu, căci tot astfel mâncaţi şi voi din masa lui cea bogată, pe care ne-o întinde cu atâta dărnicie, cu atâtea bunătăţi şi frumuseţi de tot felul, iar voi drept mulţumire staţi înţepeniţi în mândria voastră ca şi când aţi mânca şi aţi bea din cele ce faceţi voi. Voi nu voiţi să vă supuneţi Creatorului şi să-I daţi slavă şi cinste pentru câte ni le dă aici pe pământ”.
Auzind ei acestea au plecat smeriţi capetele, au înţeles lecţia şi s-au hotărât cu toţii să-şi schimbe viaţa, recunoscând puterea, mila şi dragostea lui Dumnezeu şi îndelunga lui răbdare ce o are pentru toţi păcătoşii. Oare nu facem şi noi aşa ca cerşetorul din istorioară, faţă de bunul Dumnezeu? La fel facem atunci când nu recunoaştem de unde ne vin toate bunătăţile pe care le avem, când nu facem rugăciune la masă şi nu-I mulţumim Lui, când nu recunoaştem că sănătatea şi toate bunurile primite sunt de la El.

Ghinda şi dovleacul





Într-o călduroasă zi de vară, un ţăran se întorcea de la câmp. Era mare arşiţă şi omul se simţea tare obosit. Văzând la marginea drumului un stejar mare şi umbros, se opri să se odihnească puţin. Se aşeză jos, la poalele copacului, cu spatele rezemat de trunchi. Îşi ridică privirea în sus şi văzu mulţimea de ghindă tânără care atârna de crengile lui. - Vai, vai, ce de ghindă, îşi zise săteanul. Dar oare de ce un copac aşa mare şi puternic, cum e stejarul, are un fruct aşa mic şi uşor ca ghinda? Crengile lui ar putea susţine chiar şi dovleci. Ei, da, un stejar plin de dovleci, ce bogăţie! Şi tot gândind şi socotind, iată că îl luă somnul şi aţipi. Dormi un pic şi...iată că, deodată se trezi! Ce se-ntâmplase? O ghindă se desprinsese din copac şi căzuse drept pe nasul omului nostru. Acum, ţăranul se tot freca, căci, deşi mică, ghinda venind de sus, îl lovise cu putere şi îl durea un pic. - Măi, îşi zise ţăranul. Vezi, toate lucrurile cu rostul şi tâlcul lor... Ei, na! Ce s-ar fi ales de nasul şi de capul meu dacă din stejar ar fi căzut un dovleac şi nu o ghindă?! Omul îşi luă haina şi îşi văzu mai departe de drum.

vineri, 22 iulie 2016

Pantofii micului print


            Intr-un tinut indepartat traia un imparat bogat si foarte fericit pentru ca avea un copil dragalas, cuminte si ascultator. Dar bucuria imparatului nu tinu mult. Cand baiatul implini patru ani primi de la un batran pantofar prima lui pereche de pantofi. Erau o mandrete de pantofi, demni pentru un print asa ca el. Desi pantofii erau facuti cu multa maiestrie din cea mai buna piele, baiatul nu se putu bucura de ei. In clipa in care ii puse in picioare se simti obosit si-si simti picioarele arzand de parca statea pe carbuni aprinsi. Crezand ca pantofii sunt de vina, regele dadu ordin altui pantofar sa-i faca incaltari printului, dar nici de aceasta data micul print nu putu sa-i tina foarte mult in picioare. Era mereu la fel, de cate ori punea pantofii in picioare, simtea ca acestea ii iau foc. Necajit, regele ceru sa i se faca papuci din cel mai rezistent material, dar nici pe acestia nu putu micul print sa-i tina in picioare prea mult.
Astfel micul print fu nevoit sa-si inveleasca picioarele in carpe si-n piele de mistret ca sa poata merge. Dar dupa un timp pielea se tocea si printul ajungea sa mearga tot in picioarele goale. Mult timp se chinui printul asa, pana intr-o zi cand, la varsta de 15 ani, tanarul intalni o batrana care ii spuse o poveste.

Si ii povesti baba ca mai demult, in acel tinut, traia un barbat foarte mandru, caruia ii placea sa se laude cu incaltarile lui cele noi. Nu era saptamana in care barbatul sa nu-si etaleze frumoasele incaltari. Pe cand se plimba prin oras cu pantofii lui cei noi si incrustati cu nestemate, pentru ca toti sa ii observe si sa il laude, barbatul intalni un om sarman care ii ceru un banut. Barbatul se uita la el si vazu ca sarmanul purta o pereche de pantofi rupti in varf, cu talpa prinsa cu carpe si refuza sa-i dea bani, spunandu-i: „Banii nu te vor ajuta cu nimic, daca nu inveti sa-ti pretuiesti pantofii, asa ca mine!”

La auzul acestor vorbe, sarmanul om nu putu decat sa se intristeze si-i spuse barbatului, mai mult ca o avertizare: „De nu-ti vei schimba viata, cineva din familia ta pe care il vei iubi ca pe ochii din cap, va avea de suferit….Si ca mine va umbla pe strazi, descult, chiar de va fi sa fie vlastar regal!”.

Barbatul nu lua in seama aceste vorbe si crezu ca cersetorul pe langa faptul ca nu pretuieste pantofii, mai este si nebun.

Tanarul print, auzind aceasta poveste, o ruga pe batrana sa-i spuna cine este acel barbat care se mandrea atat de tare cu pantofii lui. Atunci batrana ii spuse ca acel barbat a fost chiar bunicul sau, regele, care, tanar fiind, mai inainte de a lua tronul, umbla prin targuri sa se laude cu incaltarile sale. Iar tanarul nostru isi dadu seama ca pentru pacatele bunicului, care intre timp trecuse la Domnul, sufera el acum si picioarele ii iau foc din cauza pantofilor.

Printul o ruga apoi pe batrana sa-i spuna cum sa scape de blestemul cersetorului. Femeia ii spuse ca doar 100 de pantofi noi l-ar putea salva.

„Vezi tu, zise baba, daca bunicul tau ar fi dat atunci un banut, n-ar mai fi fost nevoie de atatea incaltari! Cand ai, miluieste-l si pe cel care nu are, chiar daca este imbracat urat sau are haina murdara!”

Si ii mai spuse baba sa ceara pantofarului 100 de pantofi noi dintre care 99 sa-i dea oamenilor sarmani si dupa ce va fi facut aceasta, abia a o suta pereche sa o incalte el.

Auzind acestea tanarul ii multumi femeii, ii dadu un banut, fara ca baba sa i-l ceara, si se duse la tatal sau sa-i spuna ce a aflat. Regele marturisi ca auzise de un blestem, dar nu crezuse ca se va implini.

Fericit ca in sfarsit fiul lui se va putea incalta, regele ordona sa se faca cei 100 de pantofi noi si impreuna cu printul se duse sa ii imparta prin imparatie, bucurand inima multor sarmani din regat. Cand in sfarsit au dat si cea de-a 99-a pereche, printul lua perechea cu numarul 100 si o incalta. Si ce sa vezi!?…Pentru prima oara nu-si mai simti picioarele arzand, ci dimpotriva simti ca parca era incaltat in puf si parca cea mai fina matase ii mangaia pici oarele. Pur si simplu ii venea sa zboare de bucurie.

Si tinu minte lectia aceasta a puterii milosteniei, astfel ca atunci cand ajunse rege, ori de cate ori voia sa-si schimbe o pereche de pantofi tociti, ordona pantofarului sa faca nu o pereche, ci o suta, din care el pastra numai una.

sâmbătă, 2 iulie 2016

Cum lucrează credinţa

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI !


 
Se spune că o bătrânică evlavioasă, ieşea în fiecare zi pe veranda micuţei sale case şi, după ce făcea trei închinăciuni, spunea cu glas tare:

- Doamne, lăudat fie numele Tău în veac şi în veac!

Ei bine, tot în fiecare dimineaţă, un vecin de-al bătrânei plin de rele, un ateu declarat şi duşman al Bisericii, urla din toţi rărunchii:

- Nu există Dumnezeu, babo!

Şi lucrurile au continuat aşa mai multă vreme.

Timpul a trecut şi bătrânica noastră a ajuns să fie la strâmtoare. Viaţa se cam scumpise şi nu îi mai ajungeau banii de mâncare.

Într-o dimineaţă, ca în oricare altă zi, bătrânica iese iar pe verandă. Ateul nostru bineînţeles că o pândea după perdele, pentru a o putea iar cicăli cu nebunia lui. Numai că, de data asta, bătrânica aflată pe veranda îl ruga pe Dumnezeu cu lacrimi în ochi, să o ajute cu ceva alimente, că nu mai poate răbda de foame, iar la final încheie tot cu:

- Doamne, lăudat fie numele Tău în veac şi în veac!

A doua zi, dimineaţă, când iese din casă, pe verandă se aflau alimentele pentru care se rugase fierbinte cu o zi înainte şi, plină de bucurie, strigă iar:

- Doamne, lăudat fie numele Tău în veac şi în veac!

Atunci ateul nostru ţâşneşte din casa sa şi strigă înfuriat:

- Hei! Eu am cumpărat alimentele, babă nebună, şi nu Dumnezeul tău, ăla la care te rogi ca proasta toată ziua. Uite că în sfârşit ţi-am demonstrat, şi poate ai să pricepi şi tu, că nu există Dumnezeu.

Bătrânica se uită la el şi zâmbeşte blând, apoi îngenunchind şi ridicându-şi braţele către cer spuse:

- Doamne, lăudat fie numele Tău în veac şi în veac! Nu numai că mi-ai dat de mâncare, aşa după cum cu umilinţă ţi-am cerut, dar şi pentru că L-ai făcut pe slujitorul lui Satana să mi-o cumpere şi să mi-o aducă şi acasă…

vineri, 1 iulie 2016

NECREDINTA BATRANULUI CREDINCIOS



Odata traia un om tare evlavios. In fiecare zi, de cum se trezea, se spala si apoi mergea la biserica pentru slujba de dimineata.
Inalta mereu o ruga fierbinte:,,Doamne, eu vin mereu la tine, n-am lipsit niciodata. Dimineata si seara, ma rog, fac pomana. N-ai putea veni si tu odata la mine?"
Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si i-a spus:,,Miine voi veni la tine."
Ce bucurie pe bietul om. A curatat toata casa, a facut mincare, a aprins luminari. In camera de oaspeti a orinduit multime da tavi pline cu fructe, placinte dulci si flori. Toate erau pregatite pentru a-l primi pe Dumnezeu.
La ceasul slujbei de dimineata, un baietel, care tocmai trecea pe acolo, zareste prin fereastra deschisa tavile cu placinte, se apropie si spune:
-- Tataie, ai multe placinte, nu-mi dai si mie una?
Miniat de indrazneala, omul cel credincios ii raspunde suparat:
--Ia sterge-o, impielitatule, cutezi sa-mi ceri, ce-am pregatit pentru Dumnezeu?
Baietelul infricosat pleca fugind.
Clopotul anunta sfirsitul slujbei de dimineata. Crestinul isi spune: ,,De buna seama, Dumnezeu va veni dupa rugaciunea de amiaza. Sa-l asteptam".
Obosit s-a asezat pe banca din fata casei. Vine un cersetor si-i cere de pomana. Omul il alunga, fara prea multa vorba. Apoi spala cu grija locul, unde a calcat cersetorul. Trece si amiaza si Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abatut omul nostru asteapta vizita fagaduita. La ceasul rugaciunii de seara, se infatiseaza un pelerin si-l roaga: ,,Ingaduie-mi sa ma odihnesc pe banca ta si sa-mi petrec noaptea aici..."
-- Nici gind! E locul, pe care l-am pregatit pentru Dumnezeu!
S-a innoptat. ,,Dumnezeu nu si-a tinut fagaduiala" isi spuse sarmanul om necajit.
A doua zi, omul merge la biserica, la slujba de dimineata, ducind prinoasele si izbucneste in lacrimi:
-- Doamne, n-ai venit la mine asa cum ai fagaduit! de ce?
-- De trei ori am venit si de trei ori m-ai alungat.

Sfintii Zilei

Arhivă blog