AVVA MACARIE SI CIORCHINELE DE STRUGURE

Aducându-i-se odata Sfântului Macarie un ciorchine de strugure, lucru rar în pustie, acesta, care iubea mai mult sa odihneasca pe fratele, decât pe sine, l-a trimis unui pustnic, socotind ca acela are mai multa nevoie de el. Pustnicul, care, ca si Macarie, se îngrijea mai curând de binele semenului, laudând pe Domnul pentru atâta bunatate, duse ciorchinele altui frate, iar acela altuia. Si asa se facu ca strugurele înconjura multimea chiliilor risipite în pustie si foarte departate una de alta, fara sa fi gustat nimeni din el, pâna ce ajunse din nou la Macarie. Si mult s-a bucurat sfântul vazând atâta înfrânare si iubire printre frati, si folosindu-se de pilda lor îsi înteti lucrarea nevointelor celor duhovnicesti (Istoria monahilor din Egipt, 29. PL 21, 453).

Dăruind, vom dobândi.

Odată, o învăţătoare le-a cerut copiilor din clasa întâi să facă un desen în care să reprezinte un lucru pentru care ei sunt recunoscători. S-a gândit că sunt puţine lucruri pentru care ar putea fi recunoscători aceşti copii din cartierele sărace. Era convinsă că majoritatea dintre ei vor desena fazani sau mese pline cu mâncare...
 Copiii au trecut la lucru şi fiecare lucra concentrat la ceva. A uimit-o însă desenul pe care l-a făcut Dorinel: o simplă mână desenată copilăreşte.
Dar mâna cui?
 Clasa a rămas impresionată de acea imagine abstractă. Unii şi-au spus părerile. "Cred că este mâna lui Dumnezeu care ne dă de mâncare", a zis un copil. "Un fermier - a sugerat altul - pentru că el creşte fazani..." În final, în timp ce copiii lucrau încă la desenul lor, învăţătoarea s-a apropiat de banca lui Dorinel şi l-a întrebat a cui este mâna aceea. „Este mâna dumneavoastră, doamnă învăţătoare”, a şoptit sfios copilul.

Ea şi-a adus aminte că, mai mereu, în recreaţie, îl lua de mână pe Dorinel, un copil scund, sfios şi singuratic, şi mergea cu el afară, îndemnându-l să se bucure alături de colegi. Făcea acest lucru şi cu ceilalţi copiii, dar pentru Dorinel gestul acesta însemna mult, cel mai mult, de aceea a considerat că trebuie să fie recunoscător. Un gest mărunt, care nu costă nimic, dar pentru acest copilaş a însemnat mult, mai mult decât dacă ar fi primit ceva material: dulciuri, jucării.

 De aceea este bine să facem gesturi mici, simple, dar făcute din inimă şi cu iubire mare. Nu trebuie să ne gândim la gesturi mari, căci căutând să facem fapte mari, le vom amesteca şi cu mândria, iar atunci le vom pierde, fiind ferm convinşi că avem fapte mari...

Învăţătoarea nici nu s-a gândit vreodată că a făcut vreo faptă bună. I se părea ceva firesc ceea ce face, fără să-i vină vreun gând de mândrie, dar pentru Dorinel a însemnat mult.

Numai aşa dăruind, vom dobândi.

Ce este ILUMINAREA?

Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani. Intr-o zi, trecu pe acolo un străin.
 „- Te înduri să-mi dai un ban?", murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i vechea lui şapcă de baseball. „
- Nu am nimic să-ţi dau", spuse străinul. „Dar pe ce eşti aşezat?", întrebă acesta. „

- Un gunoi", răspunse cerşetorul. „E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu." „

- Te-ai uitat vreodată înăuntru?", întrebă străinul. „

- Nu", răspunse cerşetorul. „Ce rost are? Nu e nimic în ea." „

- Uită-te înăuntru", insistă străinul. Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cutia era plină cu aur.

 Morala: Eu sunt străinul care nu are nimic să vă dea şi care vă spune să vă uitaţi înăuntru. Nu în interiorul unei cutii, ca în parabolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dvs. „

- Dar eu nu sunt un cerşetor" — mi se pare că vă aud protestând.

 Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi indestructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, de siguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţine nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.

“Dumnezeu nu ne cere minuni.

Un om dormea in coliba lui, cand dintr-odata, intr-o noapte, camera s-a umplut de Lumina si i-a aparut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut sa faca o munca pentru el si i-a aratat o stanca mare din fata colibei.
I-a explicat ca va trebui sa impinga piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a si facut.

Multi ani a muncit din greu, de la rasaritul la apusul soarelui, impingea din toate puterile, cu umerii proptiti pe suprafata masiva si rece a stancii de neclinitit.
In fiecare noapte barbatul se intorcea trist si istovit in coliba lui, simtind ca intreaga zi a irosit-o degeaba.

Tocmai cand barbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis sa-si faca aparitia in gandurile plicitisite ale acestuia :

- De atata timp impingi piatra si ea nici nu s-a clintit.

Asa incat omul a ramas cu impresia ca sarcina lui este imposibil de realizat si ca toata munca lui va fi un esec.

Aceste idei l-au deprimat si descurajat pe barbat.
“Adversarul” i-a spus:
- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ti timpul facand doar un efort minim si te vei simti mai bine.

Barbatul ostenit tocmai asa isi propusese sa faca, dar inainte de asta a decis sa se roage si sa-si spuna pasul lui Domnului.

- Doamne, a spus, am muncit mult si greu pentru Tine, adunandu-mi toate puterile sa fac ce mi-ai cerut. Acuma, dupa atata timp, nu am reusit sa misc piatra nici cu jumatate de milimetru. Cu ce am gresit? De ce am esuat?”

Domnul i-a raspuns intelegator:
- Prietene, cand ti-am cerut sa-mi slujesti si tu ai acceptat, ti-am spus ca sarcina ta era sa impingi cu toate puterile in stanca, ceea ce ai si facut.
Niciodata nu am spus ca astept ca tu sa o misti. Sarcina ta era doar sa impingi.
Si acum vii la Mine obosit spunand ca ai esuat. Dar chiar asta e realitatea??? Priveste la tine…
Bratele iti sunt puternice si musculoase, spatele e vanjos si bronzat, mainile iti sunt batatorite de atata apasare, picioarele ti-au devenit solide si puternice.

Te-ai dezvoltat mult si capacitatile tale sunt peste ce te-ai fi putut astepta sa ai.

Adevarat, nu ai miscat stanca. Dar vocatia ta a fost sa ma asculti si sa impingi, ca sa-ti pui la incercare credinta si increderea in intelepciunea Mea.

Ceea ce ai si facut. Acum Eu, prietene, voi muta stanca.

Cateodata, cand auzim cuvantul lui Dumnezeu, avem tendinta sa ne folosim gandirea pentru a descifra ce vrea El, cand, de obicei, El nu ne cere decat simpla ascultare si incredere in El.

Cu toate ca noi credem ca prin credinta mutam muntii, de fapt tot Dumnezeu este cel care ii muta din loc.

“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.” – Arsenie Boca

Slujitorii iadului

Se spune că odată mai-marele diavolilor, Scaraoschi, i-a chemat la el pe cei mai vicleni consilieri ai săi şi le-a pus această întrebare: “Care dintre oameni fac cele mai mari servicii slujitorilor iadului ?” Răspunsurile au fost diferite: ”Criminalii”, şi-a dat unul cu părerea. Dar Scaraoschi a dat negativ din cap. “Beţivii”, a spus altul. ”Nu!” “Zgârciţii”. ”Nu!”. Şi fiecare şi-a dat cu părerea. Nemulţumit de răspunsurile lor, Scaraoschi le zise: „Proşti mai sunteţi! Niciunul dintre voi n-a nimerit. Cele mai bune servicii ni le aduc nouă cei care îi sfătuiesc pe alţii la păcat sau care se fac pricină de sminteală pentru ceilalţi. Aceştia au grijă ca răul să nu se stârpească pe pământ, ci să treacă de la om la om, din generaţie în generaţie.”

"Vai lumii pentru sminteli !... Dar mai vai de cel prin care vine sminteala !... Acela mai bine şi-ar lega o piatră de moară de grumaz şi să se arunce în adâncul mării" (Matei 18, 6-7 ).

Prin greutatea pietrei de moară se arată cât de greu este păcatul smintelii (adică exemplu negativ, pilda cea rea), care aduce pierderea tuturor celor ce s-au smintit.

Jertfa dragostei

Un tâmplar necredincios avea un ucenic tânăr, dar binecredincios şi cu râvnă pentru cele sfinte.

În fiecare dimineaţă se scula cu un ceas mai înainte de începerea lucrului, îşi făcea rugăciune şi citea din Sfânta Scriptură.

Prinzându-l stăpânul într-o zi, îi zise, împins de îndemnul diavolului:

- De astăzi înainte te vei scula cu un ceas mai devreme şi vei începe lucrul de îndată...

Ucenicul nu zise nimic, dar a doua zi se sculă cu două ceasuri mai de vreme ca de obicei şi, petrecând un ceas în rugăciune şi citirea Sfintei Scripturi, începu lucrul aşa cum voia stăpânul.

Dar prinzându-l din nou, stăpânul, sfătuit de împotrivitorul diavol, îi ceru să se scoale cu două ceasuri mai devreme.

Ucenicul tăcu, dar avu grijă să se scoale cu trei ceasuri mai devreme, din care unul îl petrecu în rugăciune şi citirea cărţii sfinte.

Stăpânul văzând atâta credinţă la ucenicul său, avu o mare părere de rău în suflet şi, învins de credinţa ucenicului, începu a se apropia încet de cele sfinte, de biserică, de citirea cărţilor moral-religioase, devenind şi el un credincios.

Şi aşa, datorită smereniei, dragostei şi credinţei ucenicului, diavolul a fost înşelat în aşteptarea lui.

Aşa ar trebui să procedăm şi noi, când se trece la ora oficială de vară sau când din alte motive trebuie să începem lucrul mai devreme: să decalăm şi ora de rugăciune, ca să începem ziua cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi să nu uităm că rugăciunea nu este o chestiune de timp sau de loc, ci… de dragoste.

Povestiri din Pateric

Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul si i-a zis : avvo, spune-mi cuvant sa ma mantuiesc ! Si i-a zis bătranul : du-te la mormânt si ocărăste mortii ! Deci ducandu-se fratele a ocarat si a azvârlit cu pietre si venind a vestit bătranului.

Si i-a zis bătranul : nimic nu ti-au grăit ? Iar el a răspuns : nu. I-a zis lui bătranul : du-te si măine si ii slăvestei !

Deci mergand fratele, i-a slăvit zicand : apostolilor, sfintilor si dreptilor ! Si a venit la bătranul si i-a zis : i-am slăvit. Si-a zis bătranul : nimic nu ti-au raspuns ?

A zis fratele : nu. I-a zis lui bătranul : stii cu cate i-ai necinstit si nimic nu ti-au răspuns si cu cate i-ai slăvit si nimic nu ti-au grăit ? Asa si tu, dacă voiesti să te mantuiesti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socotesti, ca cei morti să fii si poti să te mântuiesti.

Mărturisirea

O femeie veni la un duhovnic şi-i mărturisi: - Părinte, cu toată osteneala ce-mi dau, nu pot crede, nu pot veni la Dumnezeu. - Fă binele! - îi zise preotul. Femeia plecă. Întorcându-se după o bucată de vreme, spuse preotului: - Părinte, am făcut binele, dar tot nu pot veni la Domnul... - Du-te şi te roagă mult, o sfătui duhovnicul. Femeia plecă iar, dar după un timp se întoarse, şi cu mare zdrobire de suflet, mărturisi: - Părinte, m-am rugat cu putere, dar tot nu m-am putut apropia de Dumnezeu. - Du-te şi ai nădejde femeie, o linişti părintele, dar în gândul său duhovnicul zise: Doamne, de este aşa voia Ta, dă acestei fiinţe doctoria suferinţei! Femeia plecă. Trecu o vreme mai lungă. Şi într-o zi, femeia veni la preot. Din toată înfăţişarea ei, se vedea că acuma cunoaşte pe Dumnezeu. Zise preotului: - Părinte, acuma sunt învrednicită a cunoaşte pe Dumnezeu. - Ce-ai făcut? Femeia răspunse: - Datorită suferinţei! Mulţumesc ei. Ea m-a dus spre Dumnezeu. E ultima şansă pentru cei mai mulţi... Şi aţi văzut şi dumneavoastră, că mulţi oameni nu vor să se apropie de Dumnezeu; nu le trebuie. Chiar i-am auzit pe unii zicând că n-au nevoie de Dumnezeu, dar când vine suferinţa, ce Îl mai caută... Să fim înţelepţi, şi să nu aşteptăm biciul suferinţei, ci să ne străduim să ne apropiem de Dumnezeul dragostei, care ne vrea să fim ai Lui.

Pentru spovedanie

Se spunea despre un frate, că era bântuit de hulă (gânduri urâte) şi-i era ruşine să spună. Iar când a auzit de bătrânii cei mari, se ducea la ei, ca să le spună, dar, când ajungea la dânşii, se ruşina să-şi mărturisească gândurile. Venea adesea şi pe la avva Pimen. Bătrânul l-a văzut că avea gânduri şi se mâhnea că fratele nu-i spune. Într-o zi, petrecându-l, i-a spus:

– Iată că de atâta vreme vii aici având gânduri de spus şi, când ajungi la mine, nu vrei să le spui, ci totdeauna pleci necăjit, cu ele cu tot. Spune-mi, fiule, ce anume ai?

– Demonul se luptă cu mine să-l hulesc pe Dumnezeu, şi-mi era ruşine să spun.

Şi povestindu-i bătrânului gândurile lui, îndată s-a uşurat.

Iar bătrânul îi spuse:

- Nu te tulbura, fiule, ci oricând vine gândul acesta, spune: „Nu e treaba mea; hula ta asupra ta, Satano”. Căci fapta aceasta, fiule, n-o doreşte sufletul tău. Şi orice faptă, pe care sufletul n-o doreşte, este trecătoare.

Atunci fratele se duse vindecat.

Să nu ne ruşinăm nici noi, fraţilor, când mergem la spovedanie, ci să spunem duhovnicului tot ce ne frământă, toate gândurile urâte, care nu ne dau pace, şi astfel vom afla uşurare.

Un pustnic bătrân

Un pustnic bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele pe care le făcea singur şi din întâmplare s-a aşezat la poarta unui om bogat care trăgea să moară. Şezând el acolo a avut o vedenie. Vedea nişte bărbaţi negri, foarte îngrozitori la vedere, călări pe cai negri. Aveau în mâinile lor nişte scuturi şi săbii de foc. Când au ajuns la poartă au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi când i-a văzut bolnavul a strigat cu glas mare: „Doamne miluieşte-mă şi-mi ajută!”. Ei i-au zis lui: „Acum când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu! Pentru ce când strălucea ziua nu L-ai căutat pe El? Acum nu mai ai nicio mângâiere şi nici o nădejde de mântuire”. Aşa zicând ei, i-au smuls sufletul cu sila şi s-au dus.
Vai de sufletul pe care-l apucă moartea nepregătit şi fără Dumnezeu! Vai de cei ce trăiesc necununaţi, de cei ce înjură, de cei ce dau diavolului, de toţi cei ce fug de biserică, de credinţă şi de rugăciune. Vai de ce pe care-i apucă ceasul morţii gârboviţi de păcate, căci se vor pierde pe veci. Singura scăpare a păcătoşilor este Iisus Mântuitorul, învăţătura Lui şi morala Lui creştină .

                                         Parintele Visarion Iugulescu

Mediaș cel ticălos și bătrânul călugăr!…pilde

Au fost niște oameni care aveau un băiat pe care-l chema Mediaș.
Copilul acesta era de mic tare dezmierdat și nu-l puneau părinții la nimic. Din pricina aceasta, când s-a făcut mai mare, îl certau, iar Mediaș, de ciudă, i-a omorât cu o măciucă. Și-a luat măciuca și a plecat în codru, ajungând un hoț de temut.
Mediaș a ucis mulți oameni. Odată chiar a prins un bătrân călugăr și a vrut să-l omoare.
I-a spus preotul călugăr care era și văzător cu duhul:
- Vrei fiule să mă omori și pe mine așa cum ți-ai omorât părinții, cu măciuca aceea?
-Mai bine lasă-mă să te spovedesc și să-ți dau canon, căci sunt bătrân și curând voi muri.
Mediaș nu știa ce-i aceea spovedanie,dar a ascultat fiind copleșit de înaintea vederea bătrânului.
Preotul călugăr îi spuse:
-Măciuca de măr cu care ai ucis s-o înfigi în pământ și s-o uzi cu apă adusă în gură, mergând în coate și în genuchi, până va înfrunzi și va face mere, plângând într-una fapta ta scârboasă înaintea Domnului.
Mediaș a făcut așa și mărul a slobozit frunze și mere. El ajunse de nu mai avea nici haine pe el, toate erau numai zdrențe și tot era numai răni.
A mai trecut odată preotul pe acolo și și-a adus aminte de el.
L-a văzut și i-a zis:
-Scutură mărul!
L-a scuturat și au căzut toate merele, afară de două. Dumnezeu îi iertase toate celelalte păcate, numai ucideea părinților nu.
Atunci părintele i-a spus că pe acestea numai lacrimile pline de căință le va putea șterge. Mediaș a început să plângă tare- tare, nemângâiat. Dintr-o dată, merele au căzut, iar el slăbit de suferință ceru bătrânului cea din urmă spovedanie și împărtășirea cu Sfintele Taine.
Așa Mediaș cel ticălos prin pocăință primi iertare păcatelor lui urâte dar primi și mântuirea sufletului lui prin dragostea bătrânului sporit și marea purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Tăietorul de lemne si slefuirea sufletului

Doi oameni munceau în aceeasi padure taind lemne.
Copacii erau mari, puternici si vânjosi.
Cei doi taietori de lemne îsi foloseau securile cu aceeasi maiestrie, dar cu metode diferite:
Primul lovea trunchiul cu o constanta de neînchipuit, lovitura dupa lovitura, fara sa se opreasca decât câteva clipe pentru a-si mai trage rasuflarea.
Cel de-al doilea facea o mica pauza la fiecare ora.
La apus, primul taietor de lemne era la jumatatea trunchiului. Era lac de sudoare si n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus.
Al doilea, sa vezi si sa nu crezi, terminase!
Începusera în acelasi timp si cei doi copaci erau la fel!
Primului taietor de lemne nu-i venea sa-si creada ochilor!
- Nu mai înteleg nimic! Cum ai reusit sa termini când te opreai la fiecare ora?
Celalalt zâmbi:
- Tu ai vazut ca ma opream dupa fiecare ora, dar n-ai vazut ca profitam de pauza si pentru a-mi ascuti securea.

SUFLETUL TAU E ASEMENEA SECURII. NU-L LASA SA SE RUGINEASCA. ASCUTE-L CÂTE PUTIN ÎN FIECARE ZI:

Oprește-te din când în când din împăștierea cotidiană și cugetă la Dumnezeu!
Gândește-te meru la îngerul tău păzitor și la sfântul tău protector!

Gândește-te o clipă și la toți cei dragi ai tăi și înalță o rugăciune pentru ei dar și pentru toată lumea!
Îmbratiseaza în fiecare zi persoanele dragi tie si spune-le: “Te iubesc!”

Fii dragut cu toti! Si cu cei din casa ta! Zâmbeste! Roaga-te!

Ajuta pe cineva care are nevoie de tine! Uita-te la cer si priveste spre înalt!

Zgomotul argintilor

Un tată bătrân, care agonisise în viaţă destul de multă avere, ce s-a gândit? S-o împartă copiilor săi cât mai trăieşte, contând bineînţeles pe dragostea lor de fii, că vor avea grijă de el până la moarte. Aceştia i-au promis. După ce s-au văzut însă în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân, l-au închis în cea mai întunecată, în cea mai proastă, în cea mai mirositoare cameră, dându-i din când în când doar câte un blid de mâncare.

Ce s-a gândit atunci bătrânelul? Şi-a confecţionat o ladă, pe care a băgat-o sub pat. S-a dus la un vechi prieten căruia i-a spus cu durere cum îl tratează copiii după ce le-a dat totul, şi l-a rugat: "Împrumută-mi un sac cu monede de argint şi mâine ţi-l aduc înapoi". Acela i-a împrumutat banii. Bătrânul a venit acasă şi a început să-şi numere argintii cu mare zgomot, aşa încât fiii, aflaţi în aceeaşi casă, să audă. Au privit prin gaura cheii şi au văzut că bătrânul are foarte mulţi bani. L-au văzut şi cum i-a pus în lada respectivă, cum a încuiat-o şi cum a pus-o sub pat.
Din ziua aceea, sufletele copiilor s-au transformat ca prin minune. Şi-au adus aminte că bătrânul era tatăl lor şi au început să se poarte cu el cu cea mai mare grijă.Acum, în afară de ceea ce primiseră, mai sperau să primească şi banii de argint şi pentru aceasta trebuiau să intre în graţiile bătrânului. De fapt, bătrânul a doua zi a dus banii înapoi prietenului său.

Peste câteva luni s-a împrumutat din nou pentru o zi, şi iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit şi mai atenţi cu el. Într-o zi batranul tată a murit, după ce s-a bucurat de toată atenţia copiilor în ultimii ani ai vieţii.S-au hotărât să amâne deschiderea lăzii cu comoara până după înmormântare, când vor rămâne singuri şi vor fi toţi de faţă. L-au îngropat cu bucurie după care, venind acasă, au căutat cheile, le-au găsit şi au descuiat lada. În lada n-au găsit, însă, decât un baston de care era legată o hârtie pe care scria: "Cu un baston ca acesta să fie bătut părintele care îşi va da averea fiilor înainte de vreme .

Iertare si uitare

Un satean i-a spus intr-o zi vecinului sau:

- In zadar incerc sa dobandesc pacea, iertand pe cei care mi-au facut rau.

Vecinul i-a raspuns:

- Daca nu primesti pacea iertand, inseamna ca nu ai iertat.

- Ba da - eu am iertat mereu, dar n-am fost partas pacii, a grait sateanul.

- Vecine, repet: iertarea astfel data, fara indoiala ca n-a fost buna.

- Ce-i lipseste?, a zis sateanul.

- Adeseori, iarna, soarele bate in plin. Lumina lui e stralucitoare, dar el nu poate incalzi. Ii lipseste caldura. Stai sub stralucirea lui si ingheti. Tot asemenea, iubite vecine, este si cu iertarea. Ca ea sa aduca in suflet pacea pe care o doresti, ii trebuie caldura uitarii. Daca iertam fara sa uitam, aceasta iertare nu este iertare. Este o simpla vorba. .... Numai uitand, iertam cu adevarat, a marturisit vecinul.

Lasă pe Dumnezeu să judece!…pilde

Într-o zi, a venit la o sfântă mănăstire, Isac Tebeul, care locuia departe, în pustia Tebaidei, și aflând că un ucenic păcătuise de mai multe ori, l-a osândit. După judecată s-a întors în sihăstria sa. Când s-a apropiat de chilie, a văzut cu uimire cum înaintea ușii stă un tânăr, strălucitor ca soarele, cu o sabie în mână. -Cine ești – a întrebat bătrânul – și ce poftești de la mine? -Sunt Arhanghelul Mihail, a răspuns tânărul. Nu te las să intri înăuntru. -Din ce pricină, Mărite Arhanghel? Și a răspuns îngerul: -Dumnezeu m-a trimis aici, zicând: Întreabă-l pe Isac ce poruncește să fac cu fratele lui pe care l-a judecat și l-a osândit? Bătrânul s-a rușinat îndată și, căindu-se, a zis: -Am greșit, iartă-mă! Îngerul a răspuns: -Scoală-te, Dumnezeu te-a iertat. Păzește-te, de acum înainte, să nu judeci pe cineva mai înainte de a-l fi judecat Dumnezeu. Ce aprigi suntem când judecăm pe alții și cu câtă iuțeală suntem gata să osândim și să dăm verdicte! De-am fi mai aspri cu noi înșine și blânzi și înțelegători cu ceilalți!

Sfânta Treime

Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot.
Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:
- Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?
- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, lisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.
Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.
"Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este
Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie! " (Sfântul Ioanichie)

Puterea canonului

O femeie cu frică de Dumnezeu şi credinţă în mila şi iertarea Lui, a fost la preotul duhovnic din satul ei pentru a se spovedi şi a se împărtăşi. Din cauza unor greşeli din tinereţea ei, preotul, după Sfânta Taină a Spovedaniei, i-a dat doar Aghiasmă Mare, amânând pentru un timp împărtăşania. Femeia s-a tulburat în sufletul şi-n inima ei, dar s-a rugat în continuare cu credinţă lui Dumnezeu şi Maicii Domnului.
Peste câteva zile, a murit. Ajungând sufletul ei în faţa porţii raiului, un înger a întrebat-o:
 - Te-ai spovedit, te-ai împărtăşit?
Aici nu poţi intra fără Sfânta Spovedanie şi fără Sfânta Împărtăşanie. Atunci femeia credincioasă a zis:
 - Da, m-am spovedit în frica lui Dumnezeu, dar am fost oprită de la Sfânta Împărtăşanie şi mă găsesc sub canonul preotului duhovnic.
 - Bine, atunci intră în rai, deoarece tot cel ce moare sub canonul lui Dumnezeu dat prin preot, moare în ascultare faţă de El şi este mântuit.

Gradina sufletului

Un om l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească aşa, fără să faci nimic?
- Nu, părinte, trebuie să le ud...
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare adragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!
Ei, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important din toate câte ţi-am spus? Oare nu toate sunt importante? Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta! Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.

LEGENDA MAGARUȘULUI LUI IISUS...

Măgarul are cruce pe spate pentru că a dus şi a adus în spate pe acela care a purtat crucea,pe Iisus Mântuitorul nostru.Nici măcar demonul nu se poate transforma în măgar,el se poate transforma în toate vietățile pământului,dar în măgar și porumbel,niciodată!Legenda spune că atunci când a făcut Dumnezeu animalele pe pământ,a făcut şi pe măgar,blând şi urechiat,tot ca acum,dar fără dungă pe spate.Dunga pe care o are acum pe spinare,dungă în formă de cruce,a făcut-o Dumnezeu asinului pe vremea când l-a încălecat Iisus,ca să intre în Ierusalim ca un Împărat.Măgarul are cruce pe spate,pentru că a dus şi a adus în spate pe Acela care a purtat Crucea.De atunci şi de aceea,are asinul cruce pe spate.Măgarul este animalul plăcut lui Dumnezeu,el nu poate fi omorât de animalele sălbatice,iar dracul nu se poate preface în măgar şi nici nu-i poate face omului rău,dacă acesta este însoţit de un măgar,cel puţin aceasta este credinţa populară...

Zidurile din suflete

Într-un sat aflat la o răscruce de drumuri un ţăran a descoperit o comoară. Săpa în curte când, la un moment dat, a găsit câteva pungi mari, pline de galbeni. Ţăranul acesta era văduv şi nu avea copii. Banii erau foarte mulţi, şi el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalţi oameni din sat.

Satul cu oameni modeşti se transformase într-un sat cu oameni bogaţi. Ca să îşi cheltuiască banii, ei au început să îşi cumpere tot felul de lucruri, şi multe din ele nici măcar nu le trebuiau.

Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara în părţi egale fiecărei gospodării, el îşi păstrase mult mai mult decât ar fi trebuit. Ca ceilalţi oameni să nu ştie ce strânsese în curte, primarul şi-a înconjurat-o cu ziduri înalte şi groase. Încetul cu încetul, ceilalţi i-au urmat exemplul, şi şi-au construit ziduri împrejurul curţilor. Le-au făcut înalte, ca ale primarului, dar subţiri, ca să nu dea prea mulţi bani pe materiale. Satul semăna cu o cetate, cu un labirint de piatră. Fiecare şi-a pus la porţi paznici bine înarmaţi, angajaţi din satele vecine.

Vreme de câteva zile, când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai simţeau nevoia să vorbească unii cu alţii. Dădeau din cap, cu o politeţe falsă. Apoi au renunţat şi să se salute. Nu mai vroiau să se cunoască între ei. Nu mai vroiau să ştie decât de averile lor.

      În loc să Îi mulţumească lui Dumnezeu, aşa cum făceau înainte şi pentru micile bucurii pe care le aveau, bărbaţii au renunţat să se mai roage. De Dumnezeu nu mai aveau nevoie. Şi chiar le-au interzis femeilor să meargă la biserică, ca nu cumva să mai ţină legătura între ele – şi să spună celorlalte ce au în casă. Fără credincioşi, biserica a rămas pustie. Numai părintele, singur, se ruga în ea de dimineaţa până seara ca iubirea să se întoarcă între săteni; pentru că sătenii deveniseră oameni cu inima de piatră. Nici pe copii nu i-au mai lăsat să se joace împreună. Copiii nu mai aveau voie să aibă prieteni. Ba chiar nici să meargă la şcoală nu au mai fost lăsaţi. Şi şcoala s-a desfiinţat.

Când satul a încetat să mai fie sat, când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A început un mare cutremur.

Pământul a început să se clatine. Speriaţi, au ieşit cu toţi din închisorile lor. Le era teamă să nu fie îngropaţi de vii. S-au adunat în curtea bisericii, singura curte fără ziduri. Numai primarul a rămas acasă, închis în palatul pe care şi-l construise.
    Unii plângeau, alţii se rugau cu mâinile ridicate spre cer. Zidurile, ce păreau să ţină o veşnicie, se prăvăleau cu zgomot peste case. Parcă venise sfârşitul lumii.
Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Şi nu a lăsat în urmă decât un singur mort: primarul. Acesta murise în mijlocul templului său de piatră, care fusese sfărâmat de mânia cerească.
Oamenii şi-au amintit cum, după un alt cutremur, care avusese loc cu mulţi ani în urmă, s-au ajutat unii pe alţii să îşi refacă gospodăriile. Şi-au adus aminte câtă nevoie au să se ajute unii pe alţii la vreme de necaz. Şi, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să îşi ajute vecinii. Fără 

ziduri, satul redevenise sat. Odată cu zidurile de piatră, se sfărâmaseră şi zidurile din suflete…

Foarte de dimineaţă, femeile s-au strâns la biserică să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru un astfel de cutremur.