Lingaii de diamante false…pilda

Un rege al Persiei, voind să-şi aleagă un sfetnic bun, a chemat la palat într-o zi pe cinci dintre cetăţenii cei mai de vază din oraş şi le-a zis:

–Iată, am 5 inele pe degetele mele; ele vor fi plata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi fără linguşire: ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?

–Ei, uimiţi de frumuseţea diamantelor de pe inele şi voind să le aibă, răspunseră regelui cu multe laude pe care nu se cuvenea sa le spună decât lui Dumnezeu.

Regele părea foarte mulţumit şi dădu pe rând patru inele.

Pentru că al cincilea tăcea, regele l-a îndemnat să-şi spună părerea.

– Eu cred, zise acesta, altfel decât au mărturisit cei care au vorbit inaintea mea. Eu cred că toată puterea, o rege, o ai de la Dumnezeu şi ţi-a fost dată pentru binele poporului ce-l stăpâneşti şi odată va trebui să dai socoteală pentru cum ai intrebuinţat-o.

– Si eu cred tot aşa spuse regele cu mulţumire. Dar ţie nu-ţi dau inelul, ci încrederea şi prietenia mea. Vei sta mereu lângă mine ca sfetnic şi prieten al meu căci în tine am găsit omul şi prietenul sincer pe care îl căutam.

A doua zi, cei 4 veniră foarte grabiţi să spună regelui că negustorul de la care a cumpărat inelele, l-a minţit şi i-a dat diamante false.

Dar regele le zise:

– Ce, voi credeţi că nu ştiu că diamantele sunt false?!Doar eu le-am comandat astfel. V-am plătit cinstit. Voi mi-aţi dat laude false iar eu v-am dăruit diamantele false.V-am plătit cu aceeaşi măsură, de ce vă mai plângeţi?!

sursa

Ariana D'angelo

ORBUL si SCHIOPUL,

                                                                            adica,
                                                               TRUPUL si SUFLETUL

   O pilda spune ca “Un om bogat a plecat pentru timp mai indelungat de acasa, incredintand supravegherea livezii sale la doi servitori, unul fiind schiop si celalalt orb, gandindu-se ca acestia nu vor fura. Vazandu-se insa singuri, in lipsa stapanului, orbul a luat pe schiop in spinare si astfel, conducandu-se unul pe altul, au furat cele mai frumoase fructe din livada. Cand s-a intors stapanul si a vazut paguba, ei au incercat sa se scuze, dar stapanul le-a cunoscut inselaciunea si le-a zis: “IMPREUNA ATI PACATUIT, IMPREUNA SA FITI PEDEPSITI!”. 

Asa este TRUPUL SI SUFLETUL, fiindca, cel trupul este orb, fara lumina mintii, iar sufletul este incapabil sa faca ceva fara membrele trupului. Dar impreuna pacatuiesc si impreuna primesc pedeapsa”.
   Bucuria mea, dupa placere, urmeaza durere, sau, altfel spus, care desfatare este lipsita de intristare? In viata daca gresesti, odata ai sa platesti, adica, vine “Factura pacatelor”, iar daca a venit, trebuie sa ne smerim, spunand: Asa-mi trebuie pentru pacatele mele! Doamne, Dumnezeule, iti multumesc ca m-ai pedepsit atat de putin, fiindca, meritam mai mult! Pacatele se iarta prin spovedanie, dar se ispasesc prin suferinta, insa, trebuie sa nu uitam ca DUMNEZEU, IISUS HRISTOS, A VENIT SA UMPLE SUFERINTA UMANA DE PREZENTA LUI! (daca nu cartim si nu ne razvratim).
Amin si Aliluia!
                                                                                                                             Preot Ioan 🛎.

Dare de seamă la poarta raiului

Era o familie destul de necăjită, care trăia undeva la țară. Femeia era foarte credincioasă și în ciuda faptului că soțul era cam iubitor de băuturică – nu-și pierduse nădejdea că Dumnezeu va rândui cumva ca familia ei să intre în ROST.
Soțul era om bun și darnic, nu era violent, dar bea aproape toți banii și copii se chinuiau văzând acestea. Soția îi spunea mereu:
- „Petrică! Roagă-te și tu un pic la Dumnezeu să-ți ia patima asta a beției, roagă-te și tu măcar pentru tine, dacă nu și pentru noi!”
Iar el mereu îi spunea asa:
- „Lasă că te rogi tu și pentru mine!”
Soția mereu îi repeta:
- „Mergi măi bărbate și tu la biserică în duminici și sărbători!”
Iar el răspundea ca întotdeauna cu aceeași replică:
- „Lasă fă Filofteio, că mergi tu și pentru mine!”
Și tot așa la fiecare îndemn al soției bărbatul spunea: „Lasă că faci tu și pentru mine!”
Într-o bună zi Petrică se îmbolnăvi și făcu febră mare, soția era la biserică cu copii și se rugau și pentru el. În starea în care era a adormit sub înfluența bolii și a febrei puternice și a avut un coșmar teribil de înfricoșător, căci parcă era aievea.
Se făcea că Petrică ajunsese cu familia lui la poarta raiului și toți erau fericiți de frumusețile de nedescris care se întrezăreau acolo. Un înger înfricoșător de frumos i-a invitat în rai unul câte unul. Bucuria era de nedescris, numai că atunci când ajunse Petrică să intre, îngerul îi făcu semn cu asprime să iasă afară. Atunci el întristat până la lacrimi strigă îngerului cu glas mare:
- „De ce nu mă lași îngere să intru și eu cu soția mea?”
Iar îngerul cu voce gravă îi spuse:
- „Lasă că intră ea și în locul tău! Toată viața s-a rugat în locul tău, a mers la biserică în locul tău, a avut grijă de copii în locul tău, a muncit în locul tău, s-a spovedit în locul tău, s-a îndreptat în locul tău! Deci acum fără tăgadă, se cuvine să intre în rai și în locul tău!”
Și de îndată ce se închiseră porțile raiului, lângă el apărură rânjind niște făpturi hidoase și înspăimântătoare care deja începuseră să-l chinuie și să-i spună:
- „Al nostru ești, că nouă ne-ai slujit toată viațaaaaaa….!”
Și se zbătea în acel coșmar când soșia și copii ajunseră acasă și-l auzeau cum țipa și se tânguia și cerea iertare și striga la Dumnezeu să nu-l lase. Soția puse mâna pe el și-l trezi. Când a văzut el că totul a fost un vis urât, înfricoșat a spus soției:
- „Draga mea nevastă începând de astăzi voi fi credincios lui Dumnezeu, căci eu am fost acum câteva clipe până la porțile raiului și nu m-au lăsat să intru cu voi acolo, aţi intrat doar voi şi pentru mine„.

DOAMNE, SĂ MOARĂ CAPRA VECINULUI!

   Se spune ca pe vremea cand Dumnezeu se plimba pe pamant, si mergea El din sat in sat, a ajuns intr-o asezare romaneasca, unde a fost gazduit de un om. Omul acesta o ducea destul de bune si era fericit. Dumnezeu a văzut insa, ca omul la care gazduise, se uita mereu cu invidie in curtea vecinului sau, care avea o capra, o mulgea si lua mereu lapte, facea branza, mai vindea si iezi... adica, o ducea mult mai bine ca vecinul sau. Si i-a povestit omul nostru lui Dumnezeu, ca era o vreme cand avea si el o capra, dar ca aceasta capra murise de curand si nu mai putea avea parte, de cele de care se bucura vecinul sau. Atunci, Dumnezeu i-a spus asa: Omule, Eu, Cel pe care ai binevoit sa-l gazduiesti, sunt Dumnezeu, asa ca, cere-mi orice, si iti voi da. Iar romanul a zis: DOAMNE, SA MOARA CAPRA VECINULUI! Prea Sfinte cuvintele Lui Iisus Hristos: “Nu ştiţi ce cereţi” (Marcu 10:10). Se intampla asta la tot pasul, si-n tot timpul, ca omul sa ceara de la Dumnezeu, nu ceea ce-i trebuie lui, ci ceea ce-i face rau aproapelui său, bucurandu-se de raul aproapelui sau. Asadar, daca vecinul tau inca mai are o capra careia nu i-ai pus gand rau, lasa-l pe el si capra lui, si ia aminte ca poate ai altceva mai bun de cerut de la Dumnezeu”.
   Bucuria mea, un crestin ortodox adevarat, traitor, se bucura cu cei care care se bucura si plange cu cei care plang. Amin si Aliluia!
            Preot Ioan 🛎.

Zâmbetul ceresc

        Să vă spun despre un creştin ortodox. Nu era preot, ci simplu ţăran. Citise mult Sfânta Scriptură, însă în afară de aceasta nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeaşi celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închişi de comunişti. Şi acest biet ţăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de ştiinţe. Dar în schimb primea numai ironii. - Domnule, nu-ţi pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd... - Ia numi mai spune mie poveşti, că vezi pe Hristos! Cum Îl vezi pe Hristos? - Nu pot să-ţi spun cum Îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i deajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există şi un altfel de vedere. Văd pe Hristos! - Chiar Îl vezi pe Hristos? - Da, Îl văd! - Nu mai spune, cum îl vezi? Liniştit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te priveşte? Zâmbeşte vreodată? - Ai găsit, a răspuns ţăranul, îmi zâmbeşte! - Domnilor, veniţi să auziţi ce îmi spune acest om! Mă ia în batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeşte. Arată-mi şi mie cum îţi zâmbeşte?
    Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viaţa mea. Ţăranul a luat o înfăţişare foarte serioasă. După care, faţa lui a început să fie luminoasă. Un zâmbet a apărut pe faţa acelui ţăran. Aş fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de ştiinţă. Dar era şi o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste şi compătimire şi o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumuseţea Raiului se vedea în zâmbetul acelei feţe. Era murdară şi nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului. Iară, profesorul, şi-a plecat capul şi a zis: „Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ţi-a zâmbit“.

Pictorul...

Într-o zi, la o expoziţie de pictură, lumea admira un tablou foarte frumos: "Iisus Hristos bătând la uşă".

Toţi cei de faţă îl felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu care era făcut tabloul, şi mireasma de credinţă ce se desprindea din el.

Numai unul din privitori găsi tabloului o greşeală. Şi zise:

- Vedeţi uşa? Ea are o greşeală, care sare în ochi...

Ceilalţi întrebară:

- Ce greşeală?

Acela zise:

- Clanţa uşii nu are mâner pe dinafară.

Atunci toţi priviră mai atent, ca să vadă greşeala. Şi aşa era.

Atunci pictorul răspunse:

- Nu, nu e o greşeală. Intenţionat n-am vrut să-i pun mâner pe dinafară.

Toţi se mirară şi întrebară de ce.

Pictorul urmă.

- Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la uşa inimii noastre, El nu deschide, nu forţează. Aşa că nu e nevoie de mâner decât pe dinăuntru. Fiecare este slobod a deschide sau nu uşa, când aude pe Hristos bătând... Aceasta-i lămurirea...

Toţi cei de faţă rămaseră pe deplin mulţumiţi şi încântaţi de mesajul pictorului.

Poartă întotdeauna binele în gând, ca să-l şi făptuieşti.
Dumnezeu cunoaşte gândul omului. Aşadar gândul tău
să fie curat de orice rău.

Puterea credinţei

Un ascet numit Pahomie era fără şcoală. Ştia să spună doar „Hristos a înviat!”. Muncea într-o chilie împlinindu-şi datoria ascultării lui şi, din când în când, cineva îi aducea de mâncare. Mulţi şerpi veneau la locul lui de muncă şi-i făceau viaţa foarte grea. Trebuia să-i ia în mână şi să-i arunce.

Odată, un şarpe mare i-a făcut o aşa problemă, că la apucat şi l-a legat în jurul mijlocului, ca şi o curea, el însă şi-a continuat lucrul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

În scurt timp, intrând în chilia lui călugărul care îi aducea mâncare şi văzându-l cu şarpele legat în jurul mijlocului, s-a speriat foarte tare şi i-a spus să-l arunce afară ca să nu fie rănit de el. 

Atunci bătrânul a repetat cuvintele Mântuitorului Hristos: "Vă dau putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi toată puterea vrăjmaşului nu vă va face nimic ca să vă rănească"(Luca 10, 19), şi "Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua, nu-i va vătăma" (Marcu 16, 18). 

                                                                         Sursa: Patericul atonit, Arhim. Ioanikios

CELE 2 GRAUNTE

Intr-o zi, un taran iesi pe ogor, la semanat. Un graunte, ramas pe varful unui bulgare de pamant, a inceput sa se laude catre altul, aflat adanc sub brazda:

- Vezi tu, frate, zaci acolo luptandu-te cu frigul pamantului si cu bezna, tanjind dupa o raza de soare, dupa lumina si caldura. Eu, fratioare, o duc mult mai bine, in timp ce tu te chinui.

Dar, in clipa aceea, o cioara a coborat pe neasteptate din vazduh si a inghitit grauntele ramas la vedere. In schimb, fratele sau de sub brazda incolti peste putin timp si, din micul graunte, iesi din pamant un spic frumos si trainic. De-abia acum, lumina si caldura soarelui ii faceau cu adevarat bine. Cu vremea, spicul deveni copt si roada lui multa.

Astfel, speranta si smerenia celui de-al doilea i-au adus adevarata viata, in timp ce mandria l-a costat scump pe primul. Greutatile vietii nu trebuie sa ne sperie si sa ne descurajeze, caci Dumnezeu vede suferinta si credinta noastra si ne va rasplati negresit. Cu speranta si rugaciune, putem trece peste orice obstacol al vietii. Insa cei a caror inima este plina de ei insisi, in care nu mai este loc si pentru Dumnezeu, adica pentru iubire, pentru speranta si incredere, aceia sfarsesc, asemenea primului graunte, in ghearele pasarii negre - diavolul.

"Dumnezeu sta impotriva celor mandri, iar celor smeriti le da har."

Un copil ca pâinea caldă

În anul 1807 se pornise o foamete cumplită. N-aveau oamenii ce să bage în gură și mureau cu sutele de foame.
În târgul Hârlău, un om cu inimă și bogat, îi chemă pe copiii săraci și le spuse.
– Măi copii, în coșul acesta e câte o pâine pentru voi. Să veniți în fiecare zi să luați pâinișoara, până când s-o îndura Bunul Dumnezeu și o trimite zile mai bune.
Copiii dădură năvală la coș, întrecându-se fiecare să apuce pâinea ce i se părea mai mare și mai frumoasă și apoi plecară fără măcar să mulțumească binefăcătorului lor. Dintre toți, numai Irina, o fetiță îmbrăcată cu hăinuțe sărace, dar curate, stătu la o parte, luă pâinea cea mică ce rămase în coș, apoi sărută mâna avutului și plecă bucuroasă acasă.
A doua zi, copiii veniră iarăși și se purtară ca întâia oară. Biata Irina luă și de data aceasta o pâine abia pe jumătate decăt a celorlalți.
Când aduse pâinea acasă la maica sa, care era bolnavă, și când aceasta o frânse în două, căzu din ea o mulțime de bani de argint. Cei ai săi rămaseră uimiți.
– Du banii înapoi – îi spuse mama – căci desigur, din greșeală s-au strecurat în aluat.
Irina alergă repede și întinse banii binefăcătorului ei. Dar el o privi lung și-i zise.
– Ia-ți banii, fetițo! Nu e nicio greșeală. Dinadins am spus să se pună acești bani în pâinea cea mică, pentru a-ți răsplăti cumințenia ta. Fii și de aici înainte tot așa de bună, tot așa de blândă și de nelacomă, căci într-o bună zi, ca în pâinea aceasta, pe neașteptate, Dumnezeu îți va dărui o cunună neveștejită – un loc în rai, alături de El.

Sursa  facebook

FELUL DE A NE RUGA

Într-o mânăstire vieţuia un frate evlavios. El avea obiceiul să se trezească cu regularitate şi să se roage dis-de-dimineaţă, la un ceas anumit.

Într-o dimineaţă, după ce se trezi, îl fură somnul din nou şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă rânduiala sa cea obişnuită – ora de rugăciune.

Un străin întră în chilia lui şi îl trezi, grăindu-i:

- Frate, scoală-te, că întârzii la rugăciune!

- Dar cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă fratele speriat.

- Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.

- Nu-mi vine a crede... Cred că tu eşti un om cu gânduri ascunse... Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?

- Ba da, frate, eu sunt diavolul şi, iată, am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.

- Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele Dumnezeu celui viu, te jur şi te leg să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?

- Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Da, eu am venit aici cu un gând de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală, o obişnuinţă lipsită de esenţă. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: "Omul acesta va întârzia la rugăciune. Când se va trezi, îi va părea foarte rău. De douăzeci de ani nu i s-a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău... Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem". Astfel judecând noi - încheie diavolul - iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea ta obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.

Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar fratele înţelese că prin această ispitire, Dumnezeu i-a descoperit că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.