Smerenia

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Povestea vorbeşte despre smerenie, strădanie, credinţă.
Un călugăr tânăr îl tot iscodea pe un frate mai bătrân despre toate cele:
–Spune părinte, rogu-te, ce este smerenia?
–Smerenia, fiule, este cununa de pietre scumpe a călugărului.
–Şi ce se face pentru câştigarea smereniei?
–Smerenia se câştigă, când te-ai deprins propriile păcate să le vezi, să le cunoşti, să te războieşti cu ele, să scapi de ele. Iar de păcatele altora să nu iei în seamă...
Spunem povestea: cui caută smerenia, credinţa, sporirea duhovnicească, autoperfecţionarea.

Taina Adevărului

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Povestea ne arată: deosebirea dintre înţelepciune şi inteligenţă, complexitatea alcătuirii lumii, limitele şi subiectivismul cunoaşterii noastre.
Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare şi fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe.
Puţin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit şi apoi s-a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga şi dându-şi seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea şi i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga şi crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îţi mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care astfel şi-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot ceeace se întîmplă, chiar şi atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înţelegi.
Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru...
Spunem povestea: melencolicului, pesimistului,
celui ce a renunţat la speranţă,
cuiva care vede numai răul din jur,
acelui ce nu înţelege sensul răului,
când vrem să explicăm înţelepciunea organizării lumii,
omului aflat în necaz.

PĂSTORUL...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Povestea spune că: orice lucru are mai multe înţelesuri,un gest frumos nu trebuie demolat de dragul adevărului,fiecare om are adevărul lui,iluzia protejează când adevărul ar putea zdrobi,interpretăm realitatea pe măsura sufletului nostru.

Călătorind prin ţară, Moise întâlneşte un păstor şi rămâne cu el câteva zile, ajutându-l să-şi pască turma. La sfârşitul fiecărei zile, păstorul lua într-un blid, cel mai bun lapte, pe care îl aşeza, departe de locul de înnoptat, pe o piatră.

–Pentru ce pui laptele acolo? a întrebat Moise.
–Este lapte pentru Dumnezeu! a răspuns cu veneraţie păstorul.

Mirat Moise cere lămuriri:
–Cum aşa?
–În fiecare seară iau laptele cel mai bun şi-l dau ofrandă lui Dumnezeu!

Văzând simplitatea omului, Moise a zâmbit şi l-a întrebat foarte serios :
–Şi Dumnezeu îl bea?
–Da! a exclamat sigur de sine păstorul. Dumnezeu bea laptele, pe care i-L ofer!

Moise se hotărăşte să lumineze pe sărmanul naiv:
–Dumnezeu este Spirit Pur, El nu cunoaşte setea şi foamea şi nu are nevoie deloc nevoie de laptele tău.
–Eu găsesc dimineaţa, blidul gol şi cu siguranţă, Dumnezeu îşi potoleşte setea cu acest lapte...
–Nu Dumnezeu bea laptele tău! La noapte să veghem vasul, să vedem cine bea laptele.

Convins că Dumnezeu bea laptele şi curios să vadă aceasta, cu proprii ochi, păstorul se aşează împreună cu omul străin la pândă. În toiul nopţii, la lumina lunii, păstorul vede cum un animal micuţ se apropie de blid şi bea laptele lăsat pentru Dumnezeu.

Dimineaţa, foarte trist, cu faţa întunecată şi inima strânsă, păstorul îi dă dreptate lui Moise..
–Ai avut dreptate, o vulpe bea laptele meu!

În noaptea următoare, Dumnezeu, i se arată lui Moise şi-i spune:

,,Moise, este adevărat că sunt Spirit Pur, dar am primit cu bucurie ofranda de iubire a păstorului şi neavând trebuinţă de acel lapte, îndreptam într-acolo micul animal înfometat, care avea atâta nevoie. Tu ai lăsat animalul fără hrană, pe om fără bucuria şi liniştea că Eu îi primesc curata şi smerita ofrandă, iar pe Mine, fără iubirea cuprinsă în gestul omului...

Spunem povestea: aceluia care de dragul adevărului răneşte oamenii,cuiva care crede că e singurul care ştie adevărul,,,realistului" care ucide iluziile oamenilor.

O istorioara despre frica de Dumnezeu

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



Era un om învăţat să fure, măcar de-ar fi fost sărac. Da de unde ! Era om gospodar, avea femeie bună, credincioasă şi copii; avea boi, avea oi, cai, porci, vite, pasări, pământ, livezi, vii, dar a fost crescut rău la părinţii lui, că nu era sătul până nu mânca ceva de furat. Omul acesta de multe or...i avea discuţii cu soţia lui. Soţia lui bună îi spunea:
- Mai, omule, ulciorul nu merge de multe ori la apă. Căci îi ruşine în sat, dacă te-o prinde pe tine că furi; toţi or să te judece pe tine de ce ai furat, că ai tot ce-ti trebuie. De ce furi, mă ?
- Femeie, eu nu pot. Până n-oi mai lua eu de la cutare boier, de la cutare om, de la cutare proprietar!
Odată era în luna lui iulie, luna era plină pe cer şi era senin ca ziua. El venise din ţarină şi a văzut lanurile pline de clăi de grâu, jumătăţi de grâu, cum se cheamă în alte parţi. Ce s-a gândit el ? ” ce bine ar fi să aduc eu o căruţă de grâu din acesta la mine “, că era grâu frumos. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legat snopii; a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi-n puterea nopţii, când doarme şi pasărea – cum zice ţăranul -, a luat o copiliţă numai de trei-patru ani cu el. Copilei îi plăcea să meargă cu tată-sau cu căruţa totdeauna.
- Tătăică, mă iei cu căruţa?
- Te iau! Da’, mă-sa a zis:
- Stai acasă!
- Nu ! şi a început a plânge copila.
- Dă-i drumul ! Copila vrea să audă cum merg caii, s-o plimbe tată-său cu căruţa. Dar a fost o pronie dumnezeiasca aceasta şi purtare de grija a lui Dumnezeu. A venit omul acela la furat snopi în ţarină. Un lan de grâu era lângă o pădure mare şi un drum de ţarină pe marginea pădurii. El a tras caii cu oiştea pe unde trebuia să iasă de pe lan, a luat din gură la cai zăbala şi le-a dat să mănânce.
Copiliţa a rămas la căruţă. Era lună, senin şi se vedea bine la mare distanţă. Şi s-a dus pe lan omul ăsta, de meserie hoţ din copilărie, şi a început să se uite în toate părţile; şi la stânga; şi la dreapta şi înainte şi înapoi. Se uita aşa. De ce se uita ? Ca nu cumva să fie vreun paznic pe lan. Dar tot el îşi zicea : ” Chiar dacă ar fi, acum doarme într-o claie, că acu-i puterea nopţii “. În acest timp copiliţa se uita de la căruţă cum taică-său se uită în toate părţile, şi încolo, şi încolo şi se minuna ea în mintea ei – copii naivi -, de ce se uita taică-său aşa?
După ce s-a încredinţat el că nu este nimeni şi nu-l vede nimeni, a luat câţiva snopi de grâu şi a venit la căruţă. Copiliţa, prin care a vorbit Duhul Sfânt, întreabă pe taică-său:
- Tătăică, mata ai uitat ceva !
- Dragul tatei, dar ce-am uitat ?
- Mata ai uitat ceva! Te-ai uitat în toate partile dar ai uitat să te uiţi şi în sus!
- Cum ai zis?
- Mata în sus de ce nu te-ai uitat ? Dar copila n-a zis să-l mustre pe tatăl ei. Ea a crezut că poate aşa-i bine, dacă se uită în toate părţile, să se uite şi în sus. Dar l-a costat pe om foarte mult.
- Cum, cum ai zis?
- Tătăică , eu am crezut că trebuie să te uiţi şi în sus! Şi atât l-a certat frica lui Dumnezeu pe om, că a luat snopii înapoi, s-a dus şi a făcut claia; a venit, a întors caii, a pus zăbala la cai, a pus copiliţa în căruţa şi cu căruţa goală, s-a întors acasă. Când vine acasă, femeia ştia că nu vine niciodată cu golul. Ori fura bostani, ori popuşoi, ori grâu, ori altceva, el venea încărcat. Îl vede, de data asta mai erau doua-trei ceasuri pân-la ziua că vine cu golu:
- Mai omule, dar ce-ai păţit? Ce-ai patit?
- Femeie, câte zile voi avea nu mai fur!
- Ce-ai păţit? Bine ţi-a făcut! Te-a prins ! Ea credea că l-a prins. Te-a prins? Ti-am spus eu ţie. Aşa, gospodar la furat!
- Mai femeie, nu m-o prins nimeni.
- Nu cred. Te-o prins! De ce-ai venit cu golul?- Nu mai fur câte zile oi avea!
- Dar ce-ai patit? El arată copiliţa şi zice:
- Din cauza copilei.
- Dar ce ti-a făcut copila?
- Din cauza ei nu mai fur în veacul veacului. Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei.
- Dar ce-a zis copila?
- Eu m-am dus pe lan – cum îi obiceiul meu -, si-nainte de a începe a căra snopii, mă uitam: în stânga, în dreapta, încoace-încolo. Copiliţa mă vedea de la căruţă şi când am venit m-a întrebat: ” Tătăică, mata ai uitat ceva; ai uitat să te uiţi şi în sus “. Atunci m-am gândit, cât sunt eu de nebun. Dumnezeu îmi vorbeşte prin gura copilei, că trebuia să mă uit mai întâi în sus; că dacă mă uitam în sus, nu mai era nevoie să mă uit la dreapta, la stânga sau înainte, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi. Ochii lui Dumnezeu – cum spune Solomon -, sunt de milioane de ori mai luminoşi decât soarele şi nu este loc unde nu cercetează atotştiinţa lui Dumnezeu. Cum zice şi Apostolul: Ştiinţa lui Dumnezeu străbate până la despărţirea duhului de a sufletului; nu numai până la despărţirea trupului de a sufletului. Omul este icoana Preasfintei Treimi. El are minte, cuvânt şi duh. Duhul cel în chip de raze de lumină, care-i în inimă, cu acesta omul îi mai mare decât îngerii; că îngerii nu s-au făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci numai omul. Omul este icoana vie a Sfintei Treimi pe pământ, are minte, cuvânt şi duh. Mintea este chipul Tatălui, cuvântul este chipul lui Hristos, iar duhul cel de viaţă făcător este chip al Duhului Sfânt.
Acest duh de viata nu-i duhul cu care vorbim – acesta este sluga mintii şi are altfel de cuvânt. Iar acela este un dor gânditor, sta între minte şi între cuvânt şi circumscrie – are în sine -, şi pe minte şi cuvânt, după Sfanţul Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte.
Deci, până acolo străbate ştiinţa lui Dumnezeu, până la despărţirea duhului de a sufletului şi nimeni nu poate să se ascundă cu vreun gând de la atotştiinţa Ziditorului.
Acest Duh Sfânt l-a cercetat pe acest om cu frica lui Dumnezeu şi s-a gândit : “De acum înainte nu voi mai fura în veci, cât voi trai. Ba am să mă duc să mă mărturisesc şi să-mi fac canonul pentru câte am făcut în viaţă, că dacă mă mai duc la furat trebuie mai întâi să mă uit în sus. Şi dacă mă uit în sus, mi-e destul atât, ca să nu mai pot fura în vecii vecilor, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi “.
Iarăşi vă spun : începutul înţelepciunii este frica Domnului. Ea este temelia tuturor faptelor bune. Înţelepciunea are doua capete: primul este frica de Dumnezeu şi cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, că toata fapta buna se începe din frica lui Dumnezeu şi se termină în dragostea lui Dumnezeu, care este legătura desăvârşirii şi cea mai înaltă faptă bună. Dumnezeu cel închinat în Treime, Părintele, Cuvântul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţa şi nedespărţită şi Preacurata Lui Maică şi toţi sfinţii să ne fie în ajutor, să nu uitam frica lui Dumnezeu şi să păzim poruncile Lui. Amin.
Pr. Ilie Cleopa

ÎNCREDINȚEAZĂ-ȚI SOARTA - TRAIAN DORZ

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Încredințează-ți soarta în Mâna lui Hristos,
în Mâna cea străpunsă pe Cruce pentru tine,
nu poate fi-altă mână, să-ți poarte mai frumos,
de grijă sorții tale, în tot ce ți-e spre bine.

Încredințează-ți fiii în Mâna lui Isus,
de când nici nu-s pe lume și până se vor duce,
căci cine fiii-n Mâna lui Dumnezeu și-a pus,
încrezător să fie, că bine-i va conduce.

Încredințează-ți soțul lui Dumnezeu, oricând,
ca El să ți-l îndrume și El să ți-l ferească
și până se va-ntoarce, te roagă așteptând,
că nu-i ca rugăciunea putere să-l păzească.

Încredințează totul în Mâna Celui Bun,
și dragostea și teama și viitorul - toate,
ferice toți aceia ce-n M/na Lui le pun,
le vor avea frumoase și binecuvântate.

Zâmbetul ceresc

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

        Să vă spun despre un creştin ortodox. Nu era preot, ci simplu ţăran. Citise mult Sfânta Scriptură, însă în afară de aceasta nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeaşi celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închişi de comunişti. Şi acest biet ţăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de ştiinţe. Dar în schimb primea numai ironii. - Domnule, nu-ţi pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd... - Ia numi mai spune mie poveşti, că vezi pe Hristos! Cum Îl vezi pe Hristos? - Nu pot să-ţi spun cum Îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i deajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există şi un altfel de vedere. Văd pe Hristos! - Chiar Îl vezi pe Hristos? - Da, Îl văd! - Nu mai spune, cum îl vezi? Liniştit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te priveşte? Zâmbeşte vreodată? - Ai găsit, a răspuns ţăranul, îmi zâmbeşte! - Domnilor, veniţi să auziţi ce îmi spune acest om! Mă ia în batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeşte. Arată-mi şi mie cum îţi zâmbeşte? 

    Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viaţa mea. Ţăranul a luat o înfăţişare foarte serioasă. După care, faţa lui a început să fie luminoasă. Un zâmbet a apărut pe faţa acelui ţăran. Aş fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de ştiinţă. Dar era şi o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste şi compătimire şi o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumuseţea Raiului se vedea în zâmbetul acelei feţe. Era murdară şi nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului. Iară, profesorul, şi-a plecat capul şi a zis: „Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ţi-a zâmbit“. 

Aici nu locuieste Dumnezeu?

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică,mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.

- Mamă, de ce plângi?

- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă.

Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă multmai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat,unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi cavai de ea…

- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vommuta?

Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţelescă, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în sufletdrumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.

"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fiecercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.”

„De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

O ţară are valoarea pe care o au oamenii ei

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



Partea cea mai importantă a unei păşuni este iarba; a unui ogor, grâul; iar a unei grădini, legumele care cresc în ea. Nimeni nu se va lăuda cu gardul păşunii mai mult decât cu calitatea ierbii care creşte în ea. Nici mai mult cu şopronul ridicat la marginea ogorului, mai mult decât cu grâul care creşte pe el. Şi nici mai mult cu şanţurile de irigare ale grădinii, decât cu legumele care se fac în ea. Aşadar, de ce oare se laudă unii oameni cu ţările lor, adică cu calitatea şoselelor din ţara lor, cu buna administraţie a graniţelor lor, şi a oraşelor şi satelor lor, adică în general cu ceea ce - prin comparaţie cu însăşi recolta, adică omul - nu e mai important decât gardul păşunii, şopronul ogorului sau şănţuleţele de irigare a grădinii?

Nu oamenii unei ţări există de dragul acelei ţări, ci ţara trebuie să existe de dragul oamenilor din ea. Hristos nu a venit să mântuiască diviziuni administrative, ci a venit să mântuiască oameni. O ţară are valoarea pe care o au oamenii ei. Căci ce folos au oamenii cei răi de la ţara lor cea mare? Doar mulţimea spinilor din întinsele ogoare.

(Sfântul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida)

http://www.popasduhovnicesc.ro

Nădejdea lui Ştefan

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Oştirea lui Ştefan cel Mare se afla faţă în faţă cu oştirea inamică a turcilor.

Un spion a fost trimis de sultan să răspândească veste mincinoasă în rândul oştilor lui Ştefan, spre a-i deruta pe oşteni. Şi spre a-şi atinge scopul el a făcut uz toate mijloacele. Însă în zadar…

Întorcându-se la sultan, spionul i-a spus că o luptă contra lui Ştefan nu se poate sfârşi cu o victorie turcească, căci el l-a auzit pe domnitorul Moldovei grăind astfel: ,,Îmi voi încredinţa toate planurile mele Bunului Dumnezeu şi toată nădejdea mea, în El mi-o pun. El va prinde armele în locul robul său, El va conduce armata moldavă. Şi dacă duşmanul va porni război împotriva lui Dumnezeu, El, Stăpânul Dumnezeu,  îl va pedepsi pe duşman după nebunia şi îndrăzneala sa!”  

http://www.popasduhovnicesc.ro

Smerenia şi frica de Dumnezeu

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Războiul împotriva duhurilor întunericului este, într-adevăr, foarte dur, pentru că vrăjmaşul nostru este puternic şi neadormit; în plus mai este şi viclean, lipsit de orice milă şi mândru.

Toate acestea ne obligă cu atât mai mult să ne adăpostim între zidurile smereniei, singura care nu poate fi cucerită de invadatorii şi inamicii sufletului nostru. Dacă suntem încă departe de porţile acestei cetăţi - adică ale smereniei - singura armură care temporar ne poate apăra este frica de Dumnezeu.

http://www.popasduhovnicesc.ro

Cugetări

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Oamenii care nu-şi pot stăpâni inima, cu atât mai puţin îşi pot stăpâni limba.

Oamenii care nu pot face să sălăşluiască pacea în inima lor, cu atât mai puţin vor putea face să sălăşluiască pacea în ţară.

Oamenii care nu pot vedea lumea în ei, cu atât mai puţin se pot vedea pe ei înşişi în lume.

Oamenii care nu pot lua parte la durerea altuia, cu atât mai puţin pot lua parte la bucuria altuia.

Tot ce ai pierdut pentru Dumnezeu, ai păstrat; tot ce ai păstrat pentru tine, ai pierdut. Tot ce ai dat în numele lui Dumnezeu, ai dat cu dobândă; tot ce ai dat în numele măririi şi deşertăciunii tale, ai aruncat în lac. Tot ce ai primit de la oameni ca de la Dumnezeu, ţi-a adus bucurie; tot ce ai primit de la oameni ca de la oameni, ţi-a adus griji.

                                                (Sfântul Nicolae Velimirovici - Gânduri despre bine şi rău)

http://www.popasduhovnicesc.ro

Omul şi fierul

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Sufletul nostru este schimbător şi seamănă cu fierul care, dacă se lasă în paragină, în ploaie, este mâncat de rugină, dar dacă este ars în foc se curăţă, iar atât timp cât stă în foc nimeni nu se poate atinge de el pentru că el arde.

Tot astfel şi sufletul, când se îndreaptă spre Dumnezeu şi vorbeşte cu El, se face foc şi arde pe vrăjmaşii săi, tocmai pe aceia care în mod obişnuit îl robesc când el doarme în somnul nepurtării de grijă.   

Neglijenţa

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Împăratul Teodosie avea obiceiul ca toate actele ce i se puneau dinainte să le semneze fără a le citi vreodată.

Pentru a-l vindeca de această neglijenţă care i-ar fi putut deveni fatală, sora sa Pulcheria, o femeie cumsecade, şi-a permis următoarea glumă:

Printre documentele puse dinaintea împăratului spre a fi semnate, acesta a strecurat şi o hârtie prin care el, Teodosie împăratul, o vinde pe soţia sa, surorii sale Pulcheria. Şi, precum îi era obiceiul, împăratul a semnat precum îi era obiceiul. Pulcheria, luând apoi înscrisul a chemat-o la sine pe Eudoxia,  soţia împăratului, căreia i-a dezvăluit tot planul său.

Mai târziu, când împăratul a vrut să o cheme pe Eudoxia până la el, servitorul i-a spus că Pulcheria nu îngăduie aceasta, pentru că fosta împărăteasă este acum sclava ei. Foarte surprins, împăratul a trimis pe un alt servitor, acesta însă s-a întors cu actul prin care el îşi vânduse soţia ca sclavă surorii sale.

Văzându-şi neglijenţa împăratul foarte s-a ruşinat, şi din clipa aceea s-a şi vindecat de a mai semna vreun document fără a-l citi înainte.   

Să luăm aminte!

 sursa

http://www.popasduhovnicesc.ro

PIETRICELELE ALBASTRE

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.

Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi se lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!

De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur - îşi spuneau - vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.

Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.

Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! - au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.

Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.

Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.

Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.

Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.

Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!

Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere - au strigat amândouă în culmea fericirii.

Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.

Oh, nu, au exclamat amândouă, dându-şi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.

Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.

Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.

La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.

Din nou e ziua răstignirii

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Din nou e ziua răstignirii
şi cerul tot e-nvolburat,
de greutatea ispăşirii
pământul s-a cutremurat.

Uimită, firea-ntreagă plânge
şi soarele-a fugit de sus,
curg picăturile de sânge
din trupul sfânt al lui Iisus.

Cad peste fruntea-mi din ţărână
şi peste sufletul meu stins
şi parcă cea mai moale mână
uşor şi dulce m-a atins.

Da, numai spinii de la cruce
pot izvorî aşa alin,
că orice chin de-al meu se duce
cum nu l-ar arde nici un spin.

Din orice rană-mi creşte-o floare,
din orice plâns, un cântec sfânt:
că-a învierii sărbătoare
răsare numai din mormânt.

O, Dumnezeule-al iubirii,
aşa-mi ajută, necârtind,
pe crucea grea a pătimirii
şi jertfa mea să Ţi-o întind.


Cutremuratu-s-a pământul,
scârbit de-al lumii greu păcat;
pe cer şi-a-nsângetat veşmântul
al nopţii astru întristat.

Şi soarele-a fugit cu groază,
în umbra negrei nopţi ascuns,
pe-al Vieţii Soare să nu-L vază
pe cruce atârnat, străpuns.

Văzduhul tot, cu ploi de lacrimi,
pe-al cerului Stăpân jelea –
şi numai omul, prins în patimi,
nepăsător sărbătoarea.

Sărbătorea o liberare
de-un incomod Acuzator,
crezând că va avea scăpare
şi că va fi biruitor.

O, numai omul – pentru care
trimis-a cerul ce-avea sfânt –
orbit, în ura cea mai mare,
îngroapă Cerul în pământ.

O, dulce vreme a iertării,
să nu te duci aşa curând,
chiar dacă tronul nepăsării
tot pare neclintit şezând.

Căci Golgota mai este încă
Mijlocul de pământ ceresc
pe care-n jertfă grea şi-adâncă
păcatele se ispăşesc.

Cu cât mai greu calvar urca-va
spre ceruri câte-un păcătos,
cu-atât mai mare va fi slava:
biruitor e-n veci Hristos!
sursa

Ovidiu Florin

Pilda zilei:

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



Odată, la un înţelept a venit un vizitator şi a început să se plângă:

- Totul îmi merge groaznic, mai rău nici că se poate: mi-am pierdut slujba, nevasta mea este bolnavă, fiica mea nu reuşeşte deloc să se mărite, fiul meu nu vrea să înveţe...

Ştiţi cumva să-mi spuneţi ce aş putea să fac?

- Există un mijloc din bătrâni - a răspuns înţeleptul. Trebuie să luaţi multe hârtiuţe, să scrieţi pe ele: „Şi toate astea o să treacă!" şi să le puneţi prin toate camerele.

Omul a căzut pe gânduri, a mulţumit şi a plecat.

După câţiva ani s-a întors şi a zis:

- Ce recunoscător vă sunt, nici nu vă pot spune! In viaţa mea totul s-a schimbat: mi-am găsit o slujbă grozavă, nevasta mea s-a făcut bine, fiica mea s-a măritat, băiatul a terminat şcoala şi s-a angajat... Totul e pur şi simplu minunat! Vă mulţumesc foarte mult! Aş vrea totuşi să vă întreb: hârtiuţele pe care le-am pus prin casă... pot să le
strâng?

- De ce să le strângeţi? - a dat din umeri înţeleptul. Să mai stea, deocamdată...

Fragment din cartea "Apa vietii. 300 de istorioare cu talc duhovnicesc", Editura Sophia

Calculul lui Iisus

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Cand ai o suta de parai
Si zece lei din ei ii dai,
Cu cat ramai din tot ce-ai dat?
Rosti bunicul apasat!

Cu nouazeci…Rostira ei,
In cor hazlii prichindei!…
Caci daca zece lei ii dai
Doar nouazeci mai poti sa ai!…

Ei, mai copii - batranu-a spus.
In calculul pentru IISUS,
E diferit de ce-ar putea
Sa calculeze cineva…

Caci cat ai dat, cu-atat ramai !
In cer doar zece lei tu pui
Iar nouazeci ii cheltuiesti
Pe lucrurile pamantesti!…

Si tare s-au mai minunat
Copiii cand l-au ascultat
Cum calculeaza Dumnezeu
Cand faci un bine tu si eu!…

Dar ca s-avem in cer comori
Si sa nu facem nici erori,
Noi sa ne daruim mereu
Cu bani cu tot Lui Dumnezeu!

Ecoul ..

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: „Te urăsc!” Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: „Te urăsc, te urăsc…!”.

Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:

– Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?

– Da!

– Ia spune-i că-l iubeşti!

– Te iubesc! – a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: „Te iubesc, te iubesc!…”

– Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!

Echilibru intre munca si rugaciune

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Intr-o manastire a venit din alta parte un monah foarte evlavios, in cautarea de atmosfera mai monahala decat in manastirea din care a plecat. I-a spus staretului ca el doreste sa traiasca dupa Scripturi, numai cu cuvantul lui Dumnezeu; asa ca sa i se ingaduie linistea cuvenita lecturii si rugaciunii. In manastiri este o regula: oricine vine este primit si omenit ca oaspete trei zile. Dupa trei zile trebuie sa ia parte la munca impreuna cu obstea monahilor, care traiesc dupa principiul din vechime stabilit, "ora et labora" " roaga-te si munceste”. Staretul l-a primit pe calugarul nostru, dar dupa trei zile calugarul s-a trezit cu economul manastirii care i-a spus cu binisorul: "Dupa traditia noastra, fii Cuviosia ta bun si du-te la camp cu fratii si cu calugarii nostri. Acum ai implinit trei zile de cand ai venit, asa ca, daca vrei sa mai ramai, asta-i randuiala din vechime". Calugarul i-a spus cu blandete si evlavie: - "Parinte econoame, am plecat din manastirea cealalta pentru ca eu vreau sa traiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte si in rugaciune, si acolo nu puteam. Nu ma tulburati. Parintele staret mi-a ingaduit sa tin regula mea". Economul se sfatuise inainte cu staretul, asa ca, ingaduitor, n-a insistat. "Bine, parinte, stai, citeste si roaga-te". A venit vremea mesei. S-au dus toti calugarii la masa, au mancat, dar pe el l-au lasat in chilie sa citeasca si sa se roage. Asa s-a petrecut si la masa de seara, pana ce l-a razbit foamea si, suparat, s-a dus la staret spunandu-i: - "Parinte, staret, mi se pare ca Prea Cuviosiile Voastre mancati de doua ori pe zi". - "Da, mancam". - "Dar pe mine de ce nu ma cheama trapezarul la masa? Sunt flamand de doua zile". - "Eu i-am spus sa nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea Cuviosia ta ca esti unul dintre aceia care traiesc numai cu cuvantul lui Dumnezeu? Eu am inteles: nu esti un pacatos ca noi, care trebuie sa si muncim, ca sa mancam. Ca noi avem nevoie si de mancare. Noi am fost la camp, am muncit, dupa aceea ne-am dus si am mancat din rodul muncii mainilor noastre. Pe Prea Cuviosia Ta, daca traiesti numai cu cuvantul lui Dumnezeu, te-am lasat sa te hranesti cu el!" Tanarul monah si-a cerut iertare si a mers cu ceilalti la munca! Si apoi si la masa.

Viata e un pumn de pietricele colorate

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un om a gasit o punga mare cu pietricele colorate pe tarmul unei ape. A luat-o si mergand spre casa incepu sa arunce pietricelele in apa, tinti pasarile care treceau pe deasupra, se amuza aruncandu-le aiurea. In momentul in care mai avea in punga doar doua, trei pietricele, pe care se pregatea sa le arunce si pe astea fara rost, s-a intalnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, dupa care zise: “- De unde ai pietricelele acestea, fiindca sunt foarte pretioase!”. Afland asta, omul nostra pleca disperat sa caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu sa mai recupereze ceva.

Asa facem si noi cu zilele vietii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare saptamana, fiecare luna, fiecare an sunt comori pe care le aruncam fara nici o precautie, cand le-am pierdut e imposibil sa le mai recuperam.

                                                                                                                                      Parintele Iustin Parvu

 

Doi fraţi învrăjbiţi, împăcaţi de un preot

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



Neînțelegerea intrase între doi frați. Strâns uniți în copilăria lor, ei se învrăjbiră acum după moartea tatălui lor pentru un petic de moșioară. Inimile lor se întărâtară și din gura lor ieșiră cuvinte vătămătoare.
Unul dintre ei se duse la preotul din sat și-i povesti necazul său, zicându-i: „Această bucată de pământ este a mea; fratele meu însă vrea să mi-o răpească: dar eu nu voi suferi niciodată să fiu despuiat de drepturille mele.
”Părintele însă zise: Ce venit îți poate aduce această bucată de pământ?” Treizeci de lei într-un an!”…. „Ce-ți poți cumpăra cu acești bani? Un veșmânt, o mobilă, sau poate un hectar de grâu? Fără îndoială! Sau ai putea să-ți cumperi cu acești bani un lucru mai de valoare. Ei bine și….? Dacă cu acești bani, zice preotul mai departe, ți-ai putea asigura dragostea unui prieten, care ți-ar veni în ajutor în vreme de lipsă, care ar veni la tine și ar ședea lângă tine, la vatra ta, seara în timpul iernii; care ți-ar da mână de ajutor la cosit, la secerat, la căratul bucatelor și fânului; care ți-ar iubi pe copii tăi, s-ar bucura de ei și în lipsa ta, ar îngriji de ei; nu cumva lucrul acesta ar fi de mai puțin preţ, decât cei treizeci de lei?”.
„Ce voiești să zici cu aceasta, părinte? A întrebat omul.
„Vreau să zic, fiul meu, că, pentru ca să câștigi treizeci de lei, tu pierzi ceea ce e de un preț cu mult mai mare: pierzi pe un frate al tău care a fost prietenul tău, tovarășul tău în copilăria ta, care a fost purtat în brațe și strâns la piept de aceeași mamă și care a fost nutrit cu același lapte ca și tine. Vreau să zic, că pentru ca să câștigi treizeci de lei, tu îți pierzi bucuria și liniștea sufletului tău”.
„Este adevărat, părinte, dar ce pot face eu?”
„Voi vorbi eu cu fratele tău, a zis preotul, și cred că se va găsi vreun mijloc pentru împăcarea voastră”.
În adevăr bunul preot se duse la fratele lui și-i ținu și lui aproape aceeați vorbire. Iar când îl văzu mișcat, zguduit și zdrobit prin cuvintele sale, îi vorbi de mama lui bătrâna și de tatăl lui, care nu mai erau în viață.
„Vrei dumneata să amărăști la bătrânețe sufletul mamei dumitale? Ce ar zice tatăl dumitale, dacă s-ar putea întoarce în viață și dacă ar vedea certurile copiilor săi? Ura și vrajba dintre frați este durerea părinților”.
Ochii țăranului se umplură de lacrimi. El alergă și îmbrățișă pe fratele său, și amândoi uitându-și vrăjmășia și întristarea lor, se rugară de bunul preot să le hotărască dânsul pricina lor, cum va afla mai bine cu cale, ceea ce și sfinția sa o făcu fără nicio greutate.
Astfel un cuvânt înțelept introduse pacea și fericirea în două inimi frățești învrăjbite.

Pacea este lumină

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

„Pacea este un dar dumnezeiesc, care se dă cu îmbelşugare celor care se împacă cu Dumnezeu şi împlinesc dumne­zeieştile Sale porunci.
Pacea este lumină şi de aceea fuge de păcat, care este întuneric. Un păcătos nu are pace niciodată.
Nevoiţi‑vă împotriva păcatului şi nu vă tulburaţi când se stârnesc patimile înlă­untrul vostru, căci atunci când în lupta împotriva lor biruiţi, ridicarea patimilor vi se face pricină de pace şi de bucurie.
„Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”(Evrei 12,14).
Pacea şi sfinţenia sunt două condiţii necesare pentru cel ce însetează să vadă faţa lui Dumnezeu. Pacea este temelia pe care se sprijină sfinţenia.
Sfinţenia nu rămâne într‑o inimă tul­burată şi mânioasă. Mânia, când rămâne mult timp în suflet, duce la duşmănie şi ură împotriva aproapelui. Din această pricină trebuie să ne împăcăm îndată cu fratele nostru, ca să nu ne lipsim de Harul lui Dumnezeu care ne sfinţeşte inima.
Cel ce este în pace cu sine însuşi este în pace şi cu aproapele său şi cu Dumnezeu. Un astfel de om este sfinţit, pentru că Însuşi Dumnezeu locuieşte înlă­untrul său.” Sfântul Nectarie

O frumoasa pilda de seara

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Părinte dar eu care sunt sărac şi nu am ce dărui cum să… fac eu milostenie?
Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani aş da cu dragă inimă dar aşa…
Fiule nu asta înseamnă milă.
Uite de exemplu ieri dimineaţă plecând cu treburi am văzut-o peste drum pe mama ta ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi chiar dacă nu l-a putut ospăta un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el.
Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi i-a lăsat în grijă copilul cel mic.
Spre seară când doi săteni se certau în drum a ieşit şi cu vorbe frumoase i-a împăcat.
Vezi tu, acum, ce este mila?
Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi.

Nu trebuie să dai din buzunar ci din suflet.

Sfântul Ioan Gură de Aur

“Cu un bănuţ dăruit poţi cumpăra cerul.
Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire.
Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ atunci dă un pahar cu apă rece!”

FRATE, NU MANCA!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

    In vara anului 1974 armatele turcești au intrat în Cipru, raspandind groaza si moartea. In orașul Morfos, turcii au luat ostatici 15 ciprioti greci, printre care si un învățător.

I-au dus să-i execute la casa învățătorului, care avea o curte cu vita de vie, pe care de-abia o stropise cu un ierbicid, otrava curata.
 I-au așezat la perete, sub bolta de vie, asteptand comandantul turc să vină și să dea ordinul, insa acesta intrand în curte, a poftit să mănânce un strugure, dar invatatorul i-a strigat cu glas tare:

- Frate, nu mânca! Ieri i-am stropit si riști să te otravesti!

 Comandantul a rămas mut de uimire.

 -"Nu vezi că în câteva clipe i da ordin sa va împuște?

Si tu, în loc să te răzbuni, imi salvezi viata?

De ce m-ai rugat să nu mânanc?"

 Invățătorul i-a explicat: "Iisus Hristos, in Care credem, ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmașii noștri și să le facem bine. Daca n-as fi făcut aceasta, as fi disprețuit porunca Lui. Nu vreau sa plec din lumea aceasa purtand în suflet meu un păcat asa mare!"

Comandantul le-a spus soldaților: "Daca aș fi aflat un asemenea turc, mi-as fi dat și viața pentru el!"
Strângeți-va armele și lăsați-i liberi pe toți! Si toți au scăpat de la moarte sigură.

Ganditi-va: oare, ce-ar fi câștigat învățătorul dacă, stapanit de mânie, l-ar fi lăsat pe turc să mănânce din struguri?

Copilul și profesorul ateu.

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

    Un profesor faimos, care a fost ateu, a ținut o predică într-un amfiteatru care a promovat ultima sa carte în care a negat existența lui Dumnezeu. Profesorul a vorbit ore întregi și, în cele din urmă, a întrebat dacă vreunul dintre spectatori vrea să întrebe ceva. Dar toată lumea a tăcut, temându-se de elocventa profesorului și nimeni nu a îndrăznit să-l refuze sau să-l întrebe. Și tocmai când profesorul a crezut că a prezentat cu succes și și-a aparat teza un copil care a mâncat un măr care a mâncat un măr care s-a dus la
 - D-le profesor, am o întrebare - a spus copilul.
- Poftim, tinere domn - a spus profesorul cu un zâmbet.
- Ştii ce gust are mărul ăsta pe care-l mănânc eu?
- copilul a întrebat și a mușcat din măr.
- Chiar nu știu, trebuie să-l încerc să știu - i-a răspuns profesorul. - atunci, profesore, dacă nu știi ce gust are un măr pe care nu l-ai gustat, de unde știi ce fel de Dumnezeu n-ai gustat niciodată? - a întrebat copilul, iar profesorul a plecat de la sala de sport.

POETUL ȘI TÂLHARUL

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul (darul de a scrie versuri), primit de la Dumnezeu, numai în rău, căci scria poezii de prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii erau defăimaţi. De aceea, în vremea lui, puţin îi citeau nesuferitele lui versuri.

Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume şi care săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a construit şi el, pe drumul care trecea pe lângă pădure, o fântână.

După un timp, când s-a terminat firul vieţii, au murit amândoi şi au fost duşi în iad pentru faptele lor cele rele.

Tâlharul, pentru faptele lui cele rele, avea sub el o flacăra foarte mare, ce-l acoperea aproape tot; poetul avea numai un foc mic care-l ardea. Cu timpul flacăra de sub tâlhar se micşora pentru faptul că oamenii care treceau pe acel drum, unde se găsea fântâna construită de tâlhar, se bucurau când beau apă şi îl pomeneau pe acela care a construit-o, căci fântâna avea o apă tare bună şi îşi potoleau setea cu ea. Însă flacăra de sub poet se tot mărea, fiindcă oamenii care îi citeau poeziile, se sminteau, deveneau necredincioşi şi din cauza lui negau existenţa lui Dumnezeu, pierzându-şi sufletele. În timp ce tâlharul mai avea doar un foc micuţ sub el, flacăra de sub poet se mărea mereu…

Această istorioară scoate în evidenţă păcatul smintelii, care este mai mare decât alte păcate, tocmai pentru faptul că prin ea se pierd mai multe suflete. Una e să faci un păcat de care să dai răspuns înaintea lui Dumnezeu numai tu, şi alta e să dai răspuns de păcatele altora, fiindcă i-ai smintit, căci zice Hristos: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala."(Matei 18, 6-7)