Ridică-te, creștine!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Ridică-te, creștine, de ești îngenuncheat
De jugul fărădelegii și-n lanțuri ești legat!
Ridică-te în picioare și cheamă-L pe Hristos
Să rupă orice lanțuri și jugul păcătos!

Ridică-te, creștine! Și nu te apleca
S-asculți minciuni și bârfe, ce haina-ți vor păta.
Ridică-te deasupra celor ce-asupresc
C-o dragoste divină, atunci când te lovesc!

Ridică-te, creștine! Și nu te întrista
Când alții vin s-arunce cu pietre asupra ta.
Ridică-te și luptă mai dârz, ca un viteaz,
Căci Domnul te va scoate din orișice necaz!

Ridică-te, creștine! Și nu te rușina
Lumii întregi să-i spui despre credința ta!
Ridică-te să aperi ce-i sfânt și valoros,
Chiar dacă un martir vei fi pentru Hristos!

Ridică-te, creștine! Ridică-te să-i spui
Vecinului și mamei că altă cale nu-i,
Decât prin suferință, purtându-și a lor cruce,
Pe drumul către cer la Domnul se vor duce!

 
Ridică-te, creștine! Și nu da înapoi
Căci viața de creștin e-o luptă și-un război!
Ridică-te să spui că vremea-i pe sfârșite
Și-n ceruri vor intra doar suflete smerite!

Ridică-te, creștine! Și nu tăcea acum
Când vezi pe cel căzut că-i istovit pe drum,
Ridică-te și dă-i o mână de-ajutor
Și-apoi tu să-i vorbești de-al tău Mântuitor!

Ridică-te, creștine! Și fă acum ce poți
Să-i chemi la pocăință din casa ta pe toți,
Căci vine o zi în care va fi un prea târziu
Pentru acei ce astăzi au sufletul pustiu.

Ridică-te, creștine! Și nu te îngrijora
De ziua cea de mâine și de mâncarea ta,
Căci poartă Domnul grija să ai ce-i necesar,
Chiar dacă n-ai nici pâine, nici bani în buzunar!

Ridică-te, creștine, slăvind pe Dumnezeu,
Căci El în cartea vieții a scris numele tău!
Ridică-te și spune ce Domnul ți-a făcut,
De câte ori în viață în El te-ai încrezut!

Ridică-te, creștine! Și nu fi copleșit
De-a lumii lașitate, când fi-vei ispitit!
Ridică-te să lupți cu multă înverșunare
Pentru credința sfântă ce-aduce eliberare!

(14 martie 2024)

POVESTEA LUI LATIF

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

" Să nu uit niciodată cine sunt și de unde am plecat"
Latif era cel mai sărac om dintr-un sat.

 
În fiecare noapte dormea aciuat pe lângă vreo casă din fața pieței centrale, iar zilele si le petrecea asezat la umbra vreunui copac, cu mâna întinsă și privirea pierdută în gândurile sale.

La amiază se hrănea din ce-și putea cumpăra cu puținii bănuți pe care îi strângea sau din mancarea pe care i-o aducea câte un om cu suflet caritabil.

Paradoxal și în pofida aspectului său și a modului în care își petrecea timpul, Latif era considerat de toți omul cel mai înțelept din sat.

 
Într-o dimineață însorită, regele însuși își face apariția în piața din centrul satului.

 
Se plimba printre tarabele cu fructe și lucruri ieftine, fără să cumpere nimic.

 
Distrat, glumind pe seama comercianților și a cumpărătorilor, regele fu cât pe ce să dea peste Latif, care moțăia într-un loc cu umbră.

Cineva, i-a șoptit ca se afla în fața celui mai sărac dintre supușii săi dar totodată celui mai respectat om de cei din sat, pentru înțelepciunea lui.

Amuzat, regele s-a apropiat de cersetor și i-a zis:

- Dacă-mi răspunzi la o întrebare îți dau această monedă de aur.

Latif s-a uitat la rege și la moneda pe care i-o flutura prin față, aproape disprețuitor, apoi i-a răspuns:

- Poți să-ți păstrezi moneda. Pentru ce aș vrea-o eu?

 
Care ți-e întrebarea?

 
Regele, contrariat de răspuns, în loc de o întrebare banală, îl provocă cu o chestiune care îl preocupa de mai multe zile și căreia nu-i găsea soluție, o problemă despre proprietate și resurse, pe care niciunul dintre specialiștii săi nu reușiseră să o rezolve.

Raspunsul lui Latif a fost corect și creativ.

 
Regele, vădit surprins, s-a aplecat și a lăsat moneda la picioarele cerșetorului. Apoi a ieșit din piață, meditând la cele întamplate.

A doua zi, a venit din nou în piață. De data asta nu s-a mai plimbat printre comercianți ci a mers direct spre locul în care se odihnea Latif - un măslin bătrân.

Din nou regele a pus o întrebare și din nou Latif a răspuns rapid si înțelept.

Suveranul, surprins încă o dată de atâta luciditate, și-a scos sandalele și s-a așezat pe pământ în fața lui Latif.

 
- Latif, am nevoie de tine ! - i se adresă pe un ton rugător.

 
Deciziile pe care trebuie să le iau ca rege mă împovărează. Nu vreau să-mi prejudiciez poporul și cu atât mai puțin să fiu un suveran rău

Îți cer să vii la palat și să fii consilierul meu.

Îți promit că nu îți va lipsi nimic, că vei fi respectat și că vei putea ieși din palat când dorești...Te rog!
Latif îl privea la rândul său și un sentiment de compasiune profundă începea să pună stăpânire pe el. În plus, simțea că era o datorie, o misiune, să-și pună înțelepciunea în slujba suveranului său, pentru binele întregului regat.

Dupa ce a stat pe gânduri câteva momente, cântărind bine ce avea de făcut, spre supriza regelui, Latif a acceptat.

Chiar în după-amiaza acelei zile s-a prezentat la palat. De îndată a fost instalat într-o cameră luxoasa, la mică distanță de dormitorul regal.

 
O cadă plină cu apă caldă special pregătită pentru el, esențe de parfumuri fine și haine din cele mai scumpe și fine țesături, îl așteptau.

 
În fiecare zi, monarhul îl chema pe noul său sfătuitor pentru a-l consulta cu privire la problemele regatului, propria sa viață sau îndoielile sale spirituale.

 
Latif răspundea mereu clar si precis.

Noul venit devenise interlocutorul preferat al regelui.

La trei luni de la șederea lui Latif la palat, deja nu mai era măsură, decizie sau problemă, în care regele să nu îl consulte pe apreciatul său consilier.

Aceasta însă a stârnit gelozia tuturor curtenilor, care vedeau în cerșetorul-consultant o amenințare pentru influența și interesele lor materiale.

 
Într-o zi, toți s-au gândit să ceară audiență la rege.

 
Circumspecți, afisand o mimă gravă, unul câte unul, grăiau:

- Prietenul tău Latif, așa cum îl numești tu, complotează să te detroneze.

- Nu se poate! Nu cred așa ceva, le-a replicat regele.

- Poți confirma cu ochii tăi, au strigat toți în cor.

 
În fiecare după-amiază, pe la ora cinci, Latif se strecoară afară din palat, prin aripa de sud și merge și se întâlnește, nu știm cu cine, într-o casuță de la marginea satului.

 
Noi l-am întrebat unde merge dar răspunsul lui a fost întotdeauna evaziv. Această atitudine a ajuns să ne alerteze și de-asta venim în fața ta, sa descoperi complotul si sa îl pedepsești pentru înaltă trădare.
Simțindu-se dezamăgit și rănit, regele hotări să verifice acele versiuni.

 
În după-amiaza acelei zile se ascunse în spatele unei uși care dădea spre scara pe care se presupunea că va ieși Latif.

 
De acolo l-a putut vedea coborând treptele, iar după ce a privit în jur, ca și cum nu voia ca cineva să-l vadă, cu cheia care-i atârna la gât a deschis ușa și a ieșit.

- Ai văzut?, strigau curtenii, frecându-și mâinile satisfăcuți.

 
Apoi, urmat de o gardă personală, monarhul l-a urmărit pe Latif până la căsuța cu pricina.
- Deschide, Latif!, îi strigă regele, bătând puternic în ușă. Sunt eu regele.

Latif a deschis. Nimeni altcineva, în afară de el, nu se afla în sărăcăcioasa colibă. Nicio ușă sau fereastră secretă, nicio piesă de mobilier care ar fi putut să ascundă pe cineva.

 
În acea încăpere se putea vedea doar o farfurie veche din lemn, un baston, iar în centru atârna, prinsă într-un cârlig fixat în tavan, o tunică veche, ale cărei dungi aproape că nu se mai distingeau de timpul care trecuse peste ea.

- Complotezi împotriva mea, Latif? - întreabă regele

 
- Cum poți gândi așa ceva, Majestate? Nici vorbă! De ce aș face-o?

 
- Dar vii aici în secret în fiecare după-amiază. De ce vii dacă nu te vezi cu nimeni?

 
De ce te furișezi în maghernița asta?

Latif zâmbi și se apropie de tunica ponosită. O mângăie și-i zise regelui:

- Acum șase luni când am ajuns la castelul tău, tot ce aveam era această tunică, acest blid și acest toiag.
Acum mă simt atât de confortabil în hainele pe care le port, patul în care dorm e atât de moale, respectul pe care mi-l oferi e atât de flatant și atât de fascinantă puterea ce mi-o oferă locul pe care-l am alături de tine...că în fiecare zi vin aici doar pentru a fi sigur de un lucru:

 
SĂ NU UIT NICIODATĂ CINE SUNT ȘI DE UNDE AM PLECAT...
( Astra Liz )
Traducere : Ioana Suta

Katharine Hepburn, cu propriile ei cuvinte:

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

           

„Odată, când eram adolescentă, eu și tatăl meu stăteam la coadă pentru a cumpăra bilete la circ. Între noi și ghișeul de bilete era o singură familie. Această familie îmi făcuse o impresie grozavă.


Erau opt copii, toți sub 12 ani. Din felul în care erau îmbrăcați se vedea că nu prea aveau bani, însă hainele lor erau curate, foarte curate. Copiii se comportau foarte bine, toți stând la coadă, doi câte doi în spatele părinților, ținându-se de mână.


Erau încântați de clovni, de animale și de toate actele pe care aveau să le vadă în noaptea aceea.
Din entuziasmul lor, se putea vedea că nu mai fuseseră niciodată la un circ. Ar fi fost un punct culminant în viața lor.


Tatăl și mama stăteau înaintea copiilor simțindu-se foarte mândri. Mama îl ținea de mână pe soțul ei, privindu-l de parcă ar fi spus: „Tu ești cavalerul meu în armură strălucitoare”.
Zâmbea și se bucura să-și vadă familia fericită.


Doamna de la casa de bilete l-a întrebat câte bilete vrea, iar el a răspuns mândru „Vreau opt bilete pentru copii și două pentru adulți”. Apoi doamna i-a spus prețul.


La auzul prețului, soția bărbatului i-a dat drumul la mână, a lăsat capul în jos, iar bărbia bărbatului a început să tremure.
Apoi s-a apropiat puțin stingherit și a întrebat: „Cât ați spus?”


Doamna de la casa de bilete i-a spus din nou prețul biletelor.
Bărbatul nu avea destui bani.
Cum ar fi trebuit să se întoarcă și să le spună celor opt copii ai săi că nu are destui bani să-i ducă la circ?


Văzând ce se întâmplă, tatăl meu a băgat mâna în buzunar și a scos o bancnotă de 20 de dolari și a scăpat-o pe podea. Nu eram bogați în niciun sens al cuvântului.


Tatăl meu s-a aplecat, a luat bacnota de 20 de dolari, l-a bătut pe bărbat pe umăr și i-a spus: „Scuză-mă, domnule, v-a căzut acești bani din buzunar”.


Bărbatul a înțeles ce se întâmplă. Nu cerea , dar cu siguranță a apreciat ajutorul într-o situație disperată, sfâșietoare și rușinoasă. S-a uitat direct în ochii tatălui meu, a luat mâna tatălui meu în mâini, a strâns bacnota de 20 de dolari, și cu buzele tremurând și o lacrimă căzându-i pe obraz, a răspuns: „Mulțumesc domnule, asta înseamnă foarte mult pentru mine și pentru familia mea".


Eu și tatăl meu ne-am întors în mașină și am condus spre acasă. Cei 20 de dolari pe care i-a dat tatăl meu urmau să folosim pentru a ne cumpăra propriile bilete.


Chiar dacă nu am putut vedea circul în acea noapte, am simțit amândoi o bucurie în noi, care era mult mai mare decât să vedem circul.


În acea zi am învățat adevărata valoare a dăruirii.


Cel care dăruiește este mai mare decât cel care primește.
Dacă vrei să fii grozav, mai mare decât viața, învață să dăruiești.


Dragostea nu are nimic de-a face cu ceea ce speri să obții, doar cu ceea ce speri să oferi, este mai important.


Importanța de a dărui, de a binecuvânta pe alții, nu poate fi niciodată subliniată prea mult deoarece există întotdeauna bucurie în a dărui.


Învață să faci pe cineva fericit cu acte de dăruire.”


Katharine Hepburn

Tăranul si credinciosul...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

,, Un țăran lucra într-o zi de Duminică la câmp, în timp ce consăteanul lui credincios se ducea la sfânta biserică.

Primul începu a-și bate joc de vecinul lui, considerându-l habotnic.
Însă credinciosul îi spuse:

– Prietene, ce ai spune dacă eu aș avea 7 galbeni și aș da 6 galbeni unui cerșetor, pe care l-aș întâlni în drumul meu?

– Aș spune că ești foarte darnic, răspunse țăranul necredincios, puțin ironic.
– Dar ce-ai spune dacă acest cerșetor, în loc să-mi mulțumească, mi-ar cere și pe al șaptelea?
– Aș spune că e un om de nimic, un netrebnic, și că își merită spânzurătoarea.

Acum, cel ce mergea spre biserică, îi zise zâmbind:

– Ei bine, ți-ai rostit propria ta osândă, căci din șapte zile câte sunt într-o săptămână, Dumnezeu ți-a dat șase pentru lucru și a șaptea o vrea să o sfințești pentru El. Dar tu o vrei și pe a șaptea pentru tine. Faci întocmai ca acel cerșetor."

Sfantul Paisie Aghioritul

– Părinte, un vrăjitor poate vindeca vreun bolnav?

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

*Diavolul niciodată nu poate face binele*

– Părinte, un vrăjitor poate vindeca vreun bolnav?

– Vrăjitor şi să vindece un om bolnav? Pe unul care este scuturat de diavol, acesta îl poate face bine trimiţând diavolul la altul. Pentru că vrăjitorul şi diavolul sunt asociaţi şi de aceea îi spune diavolului: „Ieşi din acesta şi du-te în cutare!”. Şi astfel îl scoate pe diavol din acela şi, de obicei, îl trimite la vreo rudă de-ai lui sau cunoscut care a dat drepturi diavolului. După aceea cel ce a avut diavol spune: „Eu am suferit, dar cutare m-a făcut bine”, şi astfel se face reclamă. Şi în cele din urmă diavolul se învârte pe la rude sau cunoscuţi. Dacă cineva, să presupunem, este ghebos din lucrare diavolească, vrăjitorul poate izgoni diavolul din acela, îl poate trimite în altă parte şi ghebosul se ridică drept. Dacă însă are gheba din betegeală, vrăjitorul nu-l poate face bine.

Unii mi-au spus despre o femeie că vindeca bolnavi folosind diferite lucruri sfinte. Când am auzit ce face, am rămas uimit de meşteşugul diavolului. Ţinea o cruce în mână şi cânta diferite tropare. Cânta, de pildă, „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară”, iar când ajungea la „binecuvântat este rodul pântecelui tău”, scuipa pe lângă cruce, adică hulea pe Hristos şi de aceea o ajuta aghiuţă. Astfel, pe unii care sunt bolnavi, suferă de melancolie etc., din înrâurire diavolească şi medicii nu-i pot face bine, ea îi vindecă, pentru că pe diavolul care pricinuieşte boala îl trimite în altul, iar aceia se slobozesc de mâhnire. Şi mulţi o au de sfântă! Îi cer sfaturi şi, puţin câte puţin, le vatămă sufletul, îi distruge.

Este trebuinţă de multă luare-aminte. Să fugi departe de vrăjitori şi de vrăji, precum fugi departe de foc şi de şerpi. Să nu încurcăm lucrurile. Diavolul niciodată nu poate face binele. Numai bolile pe care le pricinuieşte el însuşi, le poate vindeca.

Odată am auzit următoarea întâmplare: un tânăr se încurcase cu un oarecare vrăjitor şi se îndeletnicea cu vrăjile. După o vreme s-a îmbolnăvit şi a ajuns la spital. Luni întregi a cheltuit tatăl său, pentru că nu aveau atunci asigurare, ca să afle ce are. Medicii nu-i aflau nimic. Devenise într-un hal fără de hal. Ce face atunci diavolul! Îi apare tânărului în chipul Sfântului Ioan Botezătorul, pe care îl aveau de patron în acea parte, şi îi spune: „Te voi face bine dacă tatăl tău îmi va zidi o Biserică”. Copilul a spus tatălui său, iar acela, sărmanul, a spus: „Este copilul meu, voi da tot ce am, numai să se facă bine”, şi a făgăduit Sfântului Ioan Botezătorul să-i zidească Biserică. Diavolul a fugit şi copilul s-a făcut bine. Şi-a făcut… „minunea”! Atunci tatăl spune: „Eu am făgăduit să zidesc Biserica. Trebuie să-mi împlinesc făgăduinţa”. Nu aveau posibilităţi materiale şi, ca să zidească Biserica, a vândut tot pământul ce-l avea. Şi-a dat toată averea sa. Copiii i-au rămas pe drumuri. S-au revoltat şi au spus: „Nu ne trebuie Ortodoxia”, şi s-au făcut martori ai lui Iehova. Îl vezi pe diavolul ce face? Se vede treaba că acolo nu existau martori ai lui Iehova şi a aflat vrăjmaşul un mod ca să se facă şi acolo.

Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.


sursa

Micul Grigorie

CE SEAMĂNĂ OMUL, ACEEA VA ŞI SECERA.

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

După o povestire de Lev Tolstoi

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.
Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…

“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.

Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.

De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.

În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.

Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.

Întâlnire cu Dumnezeu

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                   

A fost odată o pasăre care trăia în deșert, foarte bolnavă, fără pene, fără nimic cu care să se hrănească, fără picătură de apă cu care să-și potolească setea, fără un loc în care să se poată adăposti de arșiță, blestemându-și viața zi și noapte.
Într-o zi un înger traversează acel pustiu și pasărea îl oprește și îl întreabă:
- Unde te duci?
- Merg la o întâlnire cu Dumnezeu, îi raspunde.
Atunci, pasărea îl roagă să-l întrebe pe Dumnezeu când se va termina suferința ei.
- Sigur că da, îl voi întreba, o asigură Îngerul!
Apoi își ia rămas-bun.
La întâlnirea cu Dumnezeu, Îngerul îi transmite mesajul păsării.
Îi povestește despre starea jalnică în care se afla și întreabă când se va termina acea cruntă suferință pentru acea plăpândă ființă.
- Pentru cât îi mai rămâne din viață, pasărea nu va avea fericire, zice Dumnezeu...
- Când pasărea va auzi aceasta se va descuraja de tot.
Poți sugera, totuși, o soluție pentru asta, întreabă Îngerul?
Dumnezeu îi răspunde:
- Spune-i să repete, ca pe o sacră rugăciune, iar și iar și iar, până cuvintele învață să iasa singure: ,,Mulțumesc Doamne, pentru tot!"
Îngerul se întoarce la pasăre și îi transmite mesajul lui Dumnezeu.
O săptămână mai tarziu, Îngerul coboară din nou pe același drum, întâlnește iarăși pasărea măiastră și o vede foarte fericită.
Corpul îi era acoperit cu pene, în apropiere apăruse un mic lac și 7o plantă crescuse pe mal, iar pasarea canta și dansa veselă din cale-afara.
Îngerul era uimit de ce vedea. Își amintea ce i-a zis Dumnezeu - că pentru ce i-a mai rămas din viață, nu va exista fericire pentru pasăre.
Și plin de curiozotate, merge în vizită la Dumnezeu.
Îngerul întreabă, Dumnezeu raspunde:
- Da, nu există fericire pentru pasăre. Totul s-a schimbat când în fața oricărei situații, pasărea mulțumea. Orice i se întâmpla, repeta ,,Mulțumesc Doamne, pentru tot!", o ,,rugaciune" sacră în care mintea ei a învățat să creadă. Și dacă așa a crezut, așa a primit.
Când cădea pe nisipul fierbine, spunea ,,Mulțumesc Doamne, pentru tot!"
Când nu putea să zboare, repeta, ,,Mulțumesc Doamne, pentru tot!"
Oricare era situația prin care trecea, pasărea continua să repete ,,Mulțumesc Doamne, pentru tot!", iar aceasta a făcut ca mintea ei să creadă, să aibă speranță și recunoștință și astfel, a schimbat ce i-a mai rămas din viață...
Un simplu cuvant, un simplu gând, care ne învață să avem încredere și să fim recunoscători, are puterea să dizolve orice situație ,,pe care o cărăm după noi de-o viață!!!
~ Juliette Moon ~

Pastorul

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                                  

Am un fost coleg, preot. Fiu de preot. Când era student la teologie, auzise că într-un sat alăturat de-al lui, la o casă de adunare evanghelistă, trebuia să vină un mare predicator din Ardeal. Era vânzoleală mare, oamenii din câteva sate trebuiau să se adune să asculte predica acelui pastor neo-protestant.
Tatăl lui avea multe probleme cu eterodocșii (ca să nu le spun sectari, că se supără). Mulți ortodocși din satul lui fuseseră amăgiți cu frigidere, aragazuri second-hand să treacă la adunătura aia. Câteva zeci.

Colegul meu s-a îmbrăcat la costum, cravată, și s-a prezentat la casa de adunare din satul vecin cu o oră înainte de venirea pastorului. Știa de la un băiat bețiv, prieten, care mergea pe acolo, că oamenii nu îl cunoșteau pe mărețul pastor.

A intrat oficial, a zâmbit tuturor. A zis: Slavă lui Isus. Toți oamenii - erau vreo sută - au răspuns respectuos. Erau ortodocși săraci, cu bun simț, atrași de niscaiva firfirei din străinătate.

Teologul a început să vorbească: fraților, cine L-a iubit cel mai mult pe Iisus? Mama Lui scumpă. Și El a iubit-o pe ea. Trebuie să o cinstim, să o iubim dacă Îl iubim pe El. Câțiva au murmurat: Da pastorul trecut zicea că nu.

Apoi și-a făcut o Cruce mare. Fraților, cum scăpăm de draci, dacă nu făcând Crucea plină de Sângele lui Dumnezeu pe trupul nostru? Toți și-au făcut Cruce. Să mergem la mormintele strămoșilor noștri să le facem rugăciune. Să ne rugăm lui Dumnezeu și sfinților Lui care ne ajută, se roagă pentru noi. Iisus a lăsat puterea Sa preoților de 2000 de ani. Iisus a zis: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Sfânta Împărtășanie, Trupul lui Dumnezeu în noi.

Oamenii făceau ochii mari. Babele începuseră să plângă. Da, părinte. După o oră de misiune Ortodoxă pură, teologul a zis: și acum, toți, mergem la Biserica din deal. Acolo sunt osemintele părinților noștri.
Stă mama în pământ acolo plângând, și nu plangi pentru ea, nu aprinzi o lumină pe mormânt?
Toți s-au urnit și au plecat la Biserică.

Teologul s-a urcat în mașină și a plecat.

După vreo oră a sosit spilcuit, ascuțit, și pastorul sectar. Nu mai era nimeni la casa de adunare. Toți erau la Biserică, se închinau ca strămoșii lor de 2000 de ani.

Dauna a fost ireversibilă. Zeci de familii au încetat să se mai adune acolo să asculte orgă, să zbiere Isus și să se îndoape cu prăjituri. S-au dus și s-au miruns înapoi la Biserica Ortodoxă. Numa vreo zece familii mai radicale, sectare, pline de ură pe ortodocși, au rămas.

Iată cum niște mielușei luați cu japca de secte, au fost mânate înapoi în Staulul de 2000 de ani al lui Hristos, Biserica cea adevărată, Singura.

Slavă lui Dumnezeu!!!

Pr. lect. univ. Dr. Ioan Istrati - Constanța

Titanicul nu a fost invincibil...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Biblia, totuşi, vorbeşte despre o corabie invincibilă: „În ziua aceea când s-a înserat a zis către ei: Să trecem pe ţărmul celălalt. Şi lăsând ei mulţimea, L-au luat cu ei în corabie, aşa cum era, căci erau cu El şi alte corăbii. Şi s-a pronit o furtună mare de vânt şi valurile se prăvăleau peste corabie, încât corabia era aproape să se umple. Iar Iisus era la partea dindărăt a corăbiei, dormind pe căpătâi. L-au deşteptat şi I-au zis: Învăţătorule, nu-Ţi este grijă că pierim? Şi El, sculându-se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare. (Marcu 4: 35-38).`

Ucenicii puneau o întrebare stupidă lui Hristos. El venise în lume ca ei să nu piară, iar acum ucenicii îl întrebau: „Nu-ţi pasă?" Nu a trăit niciodată cineva pe pământ căruia să-i pese mai mult că noi pierim! El, cea de a doua Persoană a Dumnezeirii a luat o fire asemănătoare cu a păcatului, şi a devenit om, ca un al doilea Adam, ca să biruie acolo unde primul Adam a căzut! El a trăit o viaţă desăvârşită şi prin credinţa în El, noi avem viaţă! El a gustat moartea a doua şi prin credinţa în El cei morţi în Hristos pot învia! „Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toţi, au murit deci toţi (2 Corinteni 5:14). Nu-ţi pasă că pierim? au întrebat ucenicii. Dar lui Iisus îi pasă. Şi El, sculându-se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare.

Pentru Titanic s-a făcut reclamă spunându-se că ar fi un vas invincibil, dar singura navă invincibilă este aceea în care se află Iisus Hristos, adică Sfânta Biserică Ortodoxă. Nu există pericol atunci când El este Căpitanul! 1500 de oameni au pierit la bordul vasului Titanic. Dar pe Marea Tiberiadei, în bărcuţa cea mică, în care se afla Iisus, toţi pasagerii au supravieţuit. Marea şi vântul au ascultat de vocea Creatorului lor. Dacă ne punem nădejdea în Hristos, nu avem de ce să ne temem!

„Şi le-a zis lor: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? Şi s-au înfricoşat cu frică mare şi ziceau unul către altul: Cine este, oare, Acesta, că şi vântul şi marea i se supun? (Marcu 4:40- 41).

În faţa noastră se află o furtună şi furia ei este neîndurătoare. În faţa noastră sunt aisberguri şi ne aşteaptă multe necazuri. Dar barca vieţii noastre va sosi în siguranţă la liman dacă Iisus Hristos este la cârma sufletelor noastre.

Sunt două cazuri în Biblie când Iisus se afla în barcă şi a început furtuna: odată El dormea, şi altădată a venit pe ape, iar atunci când El a intrat în barcă, marea s-a liniştit imediat.

Ucenicii s-au luptat cu toate puterile lor să învingă furtuna, dar nu au reuşit! Dacă vom încerca să ajungem la limanul din ceruri, prin propriile noastre eforturi, dacă încercăm să vâslim singuri contra furtunii, cu siguranţă ne vom scufunda! Numai Iisus îl poate salva pe acela care vine la El în credinţă – care intră în corabia Sa prin credinţă.

Singura cale de a supravieţui în faţa furtunii vieţii este să avem pe Iisus Hristos în inima noastră! El ne va conduce în siguranţă în Împărăţia Cerurilor!

"POVESTEA “IDIOTULUI”

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!




Cica, intr-un bar dintr-un sat, zilnic, un grup de oameni se distrau pe seama unui sarman pe care il poreclisera "idiotul satului".

 
Era un biet nefeticit, care traia din ce primea cand facea mici servicii si din ce i se oferea de pomana.
In fiecare zi, grupul satenilor din bar intindeau pe o masa diferite bancnote: de 20, de 50, de 100, de 500 si de 1000 de pesos si il chemau sa isi aleaga una.
Intotdeauna el o alegea pe cea albastra, de 20 de pesos - era culoarea lui favorita, zicea.
Si acela era motiv de batjocura si ras in hohote, pentru toti cei prezenti.
Intr-o zi, un domn care urmarea cum se distrau oamenii aceia pe seama bietului inocent, il cheama deoparte si il intreaba cum de inca nu si-a dat seama ca bancnota pe care o alege de fiecare data are cea mai mica valoare.

 
Iar acesta ii raspunde:

 
“- Stiu, sigur ca stiu, nu sunt atat de idiot.

 
Stiu ca bancnota pe care o aleg valoreaza doar 20 de pesos, dar in ziua in care aleg alta bancnota jocul se termina si nu voi mai putea castiga 20 de pesos zilnic, de la aceștia.”
Povestioara aceasta se poate incheia aici, ca o simpla gluma, dar ar fi cazul sa tragem niste invataminte:

 
Primul: Cine pare idiot, nu este intotdeauna.

Al doilea: Cine erau adevaratii idioti din poveste?
Al treilea: O ambitie disproportionata, poate ajunge sa iti taie sursa de venit.
Al patrulea - si cel mai interesant:
Putem sa fim bine, chiar si atunci cand altii nu au o parere buna despre noi.
De aceea, nu ceea ce gandesc altii despre noi conteaza, ci doar ce gandim noi despre noi.
MORALA:
In fata idiotilor care se cred inteligenti, orice persoana inteligenta poate parea idioata.

Brutarul...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Demult, traia intr-un sat un brutar renumit pentru painea sa. Dar, intr-o zi, brutarului i se paru ca sunt cam usoare bucatile de unt pe care tocmai le cumparase de la un taran si le aseza pe cantar. Cand colo, ce sa vezi ?! In loc de 1 kg, cat trebuia sa aiba o bucata, fiecare cantarea doar 800 de grame. Suparat foc, omul s-a dus degraba la judecatorie, spunand ca taranul insala lumea si cerand, bineinteles, pedepsirea acestuia.

N-au trecut nici doua ceasuri si taranul a fost adus in fata judecatorului, care l-a amenintat:
- Daca este adevarat ce spune brutarul, ca ii inseli pe oameni la cantar, te bag imediat la inchisoare.
- Sa-mi fie iertat - zise taranul - dar sunt nevinovat.

- Cum indraznesti sa minti ? - sari brutarul. Chiar astazi am cumparat aceste bucati de unt de la tine. Domnule judecator, trebuie sa-l inchideti pe acest sarlatan, care a incercat sa ma pacaleasca!
- Asa este, omule ? - spuse atunci judecatorul. Este untul acesta al tau ?

- Al meu este, insa, vedeti dumneavoasta, eu nu am prea multi bani. Mi-am cumparat un cantar, dar nu am mai avut bani si pentru greutati, asa ca pun unt pe un brat al cantarului, iar pe celalalt pun o paine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, daca painea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vina am ?
Auzind una ca asta, judecatorul a cantarit imediat o paine si, intr-adevar, aceasta nu avea decat 800 de g. In locul taranului, la inchisoare a ajuns adevaratul vinovat, brutarul, care nu doar ca insela oamenii, dar mai dorea si sa fie aspru pedepsit cel care ar fi facut exact ca el.

Cel ce vrea sa insele, singur se insala. Chiar daca nu vede nici un om greseala sa, Dumnezeu ii vede pacatul; iar atunci cand il mai descopera si oamenii, rusinea este cu atat mai mare.
"Cu nimic nu-L manii pe Dumnezeu atat de mult ca atunci cand nedreptatesti pe cineva."

VULPEA LA JUDECATĂ (Fabulă)

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                   

– Onorata mea instanță, lumea asta-i rea de gură,
Mă vorbește pe la spate, mă urăște și mă-njură!
Dar eu sunt nevinovată, jur pe soare și pe lună,
El, cocoșul din poiată, a pierit de moarte bună!

Judecați și după pene, nu mai credeți gogonețe,
Acea pasăre, se vede, a murit de bătrânețe!
Nu-nțeleg de ce se-ntâmplă astă mare nedreptate
Și-acum plâng în băsmăluță... oare pentru ce păcate?

Și-apoi vreți acum să credeți ce v-au spus niște găini?
Asta-i pură calomnie, vai de mine, ce păgâni...
– Totu-i clar, zise măgarul, ce era judecător,
Dar mai sunt și alte plângeri, de la iepuri și cocori!

Zice iepurele, iată, că l-ai prins și l-ai mușcat
De-un picior și-acum, sărmanul, umblă șchiop și mutilat...
– Aoleu, nenorocire! Minte el, pentru că-i laș –
Nu l-am întâlnit vreodată, pe-acest june iepuraș!

Și-apoi, buna mea instanță, eu vă jur, de n-ați știut,
Mi-a căzut de-un an un dinte și nu pot mușca demult!
– Tocmai asta-i și dovada, zice cel judecător,
Ți-a rămas colțul acela în beteagul lui picior!

– Sper că asta e o glumă, zise vulpea. Ce tupeu!
Unde scrie că acela ar fi dințișorul meu?
Zău că inima mă doare, pentru bietul iepuraș,
Nu mănânc, vedeți, eu carne, mă hrănesc cu... fluturași!

– Zău așa? Măgaru-i zise, iată martor un cocor,
Și-ncă doi țistari simțit-au colții tăi de carnivor...
Și au mai venit ca martori puii cei de potârniche –
I-ai lăsat orfani de mamă, într-un lan de măzăriche...

– Care martori, lume dragă? Of, of, of, că lăcrimez!
Eu, cu inima bolnavă, cum să rabd? Aveți dovezi?
Pentru că am fost cinstită și pe toți i-am ajutat,
Am rămas și fată mare și nici nu m-am măritat...

Și acuma, uite frate, cum v-ați adunat aici,
Reputația mea bună mi-o călcați ca pe opinci!
Onorata mea instanță, spuneți sincer, cum vă pare,
Eu, atât de educată, seamăn cu o infractoare?

Dimpotrivă, chiar acuma, jur pe vârful meu de coadă,
Că toți martorii aceștea sunt și falși... și de fațadă.
Chiar dacă-aș lihni de foame, eu pe nimeni n-aș răni,
Le-aș da zile de la mine la cocoși, țistari, găini!

Inima mi-e doar iubire, fără interes de bani,
Și acum mă frige tare când îi văd pe-acești orfani
Puișori de potârniche, așa mici, așa zglobii...
Mă ofer să-i cresc ca mamă, dacă tot nu am copii...

Onorata mea instanță, eu din suflet vă implor
Să nu vă gândiți la mine, ci la viitorul lor!
Unde bieții se vor duce, cine oare să-i hrănească,
Dacă nu le-oi fi eu mamă, cine-atuncea o să-i crească?

Ascultă atent măgarul a vulpiței pledoarie,
Și citi apoi verdictul, clar notat pe o hârtie:
– După multă cercetare, n-am găsit dovezi de faptă,
Hotărârea judecății: vulpea e... nevinovată!

Și ieși pe ușă vulpea de la judecătorie
Cu doi pui de potârniche subsuori și cu mândrie.
Le știa prea bine soarta și-o durea de ei în cot,
Cum ajunse după poartă, se lingea deja pe bot.

Morala

Într-o lume vicioasă, nedreptatea e oriunde,
Căci justiția ignoră adevărul și-l ascunde.
Și ajunge infractorul declarat nevinovat,
Când decizii ia măgarul ce se crede învățat.

Autor Diana Sava Daranuța
Ilustrație de Diana Sava Daranuța
Din volumul „Fabule”, 2021

DOUĂ MERE

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Sfântul Tihon din Zadonsk

Vezi două mere care sunt la fel de frumoase şi plăcute la înfăţişare, însă în miezul lor nu se aseamănă, căci unul dintre ele este putrezit şi rău mirositor, iar celălalt este şi pe dinăuntru întocmai ca şi pe dinafară. Înţelege de aici că tot asemenea sunt şi faptele omeneşti. Isprăvile multora par deopotrivă vrednice de preţuire, însă în sinea lor se osebesc, de vreme ce nu sunt izvodite din inimi de acelaşi fel. De pildă, cineva dă milostenie din dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, pe când altcineva o face din iubire de sine şi din trufie, vânând slava deşartă: cel din urmă este mândru şi orgolios, iar cel ce iubeşte pe Domnul şi pe aproapele său este cu adevărat milostiv. Un om îi cere iertare celui pe care l-a supărat, părându-i rău că l-a mâhnit pe aproapele său; şi altul asemenea se roagă să fie iertat de cel pe care l-a nedreptăţit, însă o face doar pentru ca acela să nu-l cheme la judecată, pricinuindu-i astfel vreo năpastă. Unul ca acesta suferă de iubire de sine, iar cel care se căieşte pentru mâhnirea aproapelui are dragoste adevărată. Întâmplarea şi cugetarea aceasta te învaţă că de vrei să fii bineplăcut lui Dumnezeu, atunci faptele tale, care părelnic sunt vrednice de laudă, trebuie să fie bune şi înlăuntru, în inimă, şi orice lucrare care poartă chipul bunătăţii se cuvine să vină dintr-o inimă binevoitoare

Oaia si leul...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." 

Cu mult timp în urmă, în regnul animal, o oaie a văzut un leu plângând închis într-o cușcă…Leul, văzând oaia a implorat-o să-l ajute să iasă din cușcă, făgăduindu-i că nu o va mânca, dar oaia, temătoare, l-a refuzat. După multe rugăminți și cu multă convingere, oaia s-a decis să deschidă cușca în care leul era privat de libertate.
Cum a ieșit din cușcă, fiindu-i foarte foame, căci era închis de zile bune fără mâncare, leul nostru, a apucat repede oaia ca să o mănânce, dar oaia i-a amintit de promisiunea făcută.
Cum se certau ei cu zarvă multă, au stârnit curiozitatea altor animale care, încercau să afle ce s-a întâmplat…
Leul și oaia și-au spus fiecare partea din poveste, dar de frica leului și pentru a-i câștiga “prietenia”, toate animalele au trecut de partea leului, cu excepția unei țestoase care pretindea că nu a înțeles întregul scenariu…
Țestoasa, șmecherită, i-a cerut leului să-i arate cu exacticitate unde era înainte ca oaia să-l salveze.
L-a întrebat din nou:
,, Ia spune leule, erai înăuntru sau afară când a venit oaia?". Leul a răspuns sec că era înăuntru. Țestoasa i-a zis din nou: “ia poftim tu leule dragă înapoi în cușcă să facem reconstituirea”…
Leul, fără să stea pe gânduri, a intrat din nou în cușcă, iar țestoasa imediat, haț!, l-a închis din nou în cușcă…
Uimite, celelalte animale au întrebat-o pe țestoasă „de ce ai făcut asta?!?”, iar aceasta a răspuns: „dacă îi dădeam voie să mănânce azi oaia, mâine, când îi va fi din nou foame, nu avem de unde ști care e următoarea victimă dintre noi!”…
Morala … nu susține răul astăzi, doar pe motivul că nu te afectează direct, deoarece mâine ar putea fi rândul tău…

Teodor Ciurariu.

„FIULE, NU ȚI-AI MĂRTURISIT TOATE PĂCATELE, DE ACEEA UȘA NU SE DESCHIDE.”

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                  

O călugăriță a ajuns în Kifissia și a luat un taxi pentru a ajunge la mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Panteleimon din Pendeli. Taximetristul auzise multe despre starețul Simon [ieromonahul Simon Arvanitis] și a întrebat-o pe călugăriță de ce se duce într-o asemenea pustie.
Ea a răspuns că dorește să se spovedească bătrânului.
Auzind aceasta, taximetristul a fost destul de surprins :
- Ce păcate ai matale, doar ești călugăriță ?
Ea a răspuns că fiecare persoană are păcate.
Nu departe de mănăstire s-a terminat drumul asfaltat și au mers pe un drum de pământ stricat.
Călugărița a spus că va continua pe jos, dar taximetristul a obiectat :
- Nu, mătușâ, te voi duce chiar la poarta mănăstirii.
Ajunși la mănăstire, au coborât din mașină. Călugărița l-a invitat pe taximetrist în bucătărie și i-a făcut o cafea.
După mărturisire, ea s-a întors în bucătărie și i-a spus șoferului :
- Dorești să mergi să-l vezi pe stareț, odată ce ești aici ? Te vei mărturisi și vei primi binecuvântarea starețului ?
Taximetristul a fost de acord. S-a dus la chilia bătrânului, a cerut binecuvântare și i-a dezvăluit unele dintre păcatele sale.
Bătrânul a tăcut.
Taximetristul s-a ridicat, s-a îndreptat spre uşă, a apăsat mânerul, dar uşa nu se deschidea.
- Părinte Simon, ce să fac ? „Nu pot deschide ușa”, se întoarse șoferul de taxi către bătrân.
El a răspuns cu un zâmbet amabil :
- Fiule, nu ți-ai mărturisit toate păcatele, de aceea ușa nu se deschide.
Taximetristul a roșit profund și a fost jenat. Lacrimile îi curgeau din ochi.
S-a întors la stareț și i-a descoperit cu sinceritate toate păcatele sale. Văzând că de data aceasta spovedania a avut loc complet, fără ascundere, bătrânul a rostit o rugăciune de dezlegare asupra lui.
Când taximetristul s-a apropiat de ușa, înainte de a avea timp să apuce mânerul, aceasta s-a deschis singură în fața lui.
Când s-a întors în bucătărie, călugărița l-a întrebat :
- Cum a fost întâlnirea cu starețul ?
- Ce să-ți spun, măicuță ? Ai avut dreptate, e un sfânt”, și i-a povestit tot ce s-a întâmplat în chilia starețului.
Și a adăugat:
- Mulțumesc foarte mult că m-ai sfătuit să mă spovedesc, pentru că acum sufletul meu este liniştit, iar eu mă simt ca un alt om. Când am sosit aici, parcă aveam o sarcină grea pe spate, dar acum simt că am aripi : sunt gata să zbor de bucurie.

 
Extras din cartea călugărului Zosima „Ieromonahul Simon Arvanitis (1901-1988)

Marie..., du-te acasă, că mirele te aşteaptă-n poartă.[15]

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                       

Odată cineva s-a aşezat în locul meu lângă părintele, m-am întristat foarte mult. Aproape că-mi venea să plâng. M-am aşezat la uşă şi-l priveam pe părintele în faţă. Săracu...., se uita la mine şi spunea că el ne iubeşte pe toţi şi cum să facă ca toţi să stăm lângă dânsul? Aşa m-am ruşinat! Apoi, a început să ne povestească o întâmplare din viaţa dânsului: „A venit la mine o fată din Suceava pe care o chema Maria şi era fată de la sat, îmbrăcată mai ţărăneşte şi avea o poşetă pe umăr şi-mi zice:
-Părinte, am venit la matale să-mi faci o rugăciune să mă mărit. Eu am întrebat-o:

 
-Marie, dar tu crezi că dacă-ţi fac eu rugăciune te măriţi? 

Imi răspunde:

 
-Cred părinte, (părintele povestea cu accentul lui dulce de moldovean)
-Bine Marie! Stai în genunchi. A stat în genunchi şi i-am citit o rugăciune. S-a ridicat Maria şi-a luat poşeta şi a rupt-o la fugă către casă. Dar de la fântâna turcului (situată pe stânga între poartă şi mănăstirea Cernica), Maria s-a întors înapoi ca să mă mai întrebe:

-Părinte, mă mărit?

-Bine Maria, atâta ţi-a fost credinţa până la fântâna turcului?

-Ba cred, părinte!

-Du-te acasă că mirele te aşteaptă-n poartă. A fugit Maria, de rupea picioarele. Toţi am râs. Şi aşa a fost şi să vă spun de ce a fost aşa. Fata era orfană de tată, avea numai mamă, nu avea fraţi. Şi cum venise băiatul şi a întrebat de fată, mama l-a ţinut la poartă. Nu-l putea primi în casă din cauza bârfelor vecinelor. Avea vecine bune de gură şi bârfitoare. Şi aşa a ajuns Maria de l-a găsit pe băiat la poartă, a stat de vorbă şi s-a căsătorit. Părintele ne spunea că a văzut-o şi mireasă.
_______________________________
15.- "Despre Parintele Ilarion Argatu:marturii,fapte,minuni"
2011,pag.31

Despre regele care voia să-l vadă pe Dumnezeu

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un rege care voia să-l vadă pe Dumnezeu îi ameninţă cu pedepse îngrozitoare pe toţi înţelepţii şi preoţii din regat dacă nu vor reuşi să i-l arate pe Dumnezeu. 

Când toţi erau deja disperaţi, veni un păstor care-l conduse pe rege pe o colină, îi arătă soarele şi-i spuse: "Priveşte la el!". Imediat regele îşi îndepărtă privirea de la soare şi strigă: "Vrei să orbesc!?". 

Păstorul îi spuse: "Însă, maiestate, soarele nu este decât o rază plăpândă a măreţiei lui Dumnezeu.

 Cum vrei tu să poţi rezista înaintea lui Dumnezeu însuşi?

CUVINTE DUHOVNICEȘTI

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Povestea călugărului bețiv din Muntele Athos sau despre diferența dintre aparență și esență

CUVINTE DUHOVNICEȘTI

Trăia, odată, în Muntele Athos, un călugăr care locuia în Karyes. El bea și se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii.

În cele din urmă a murit, iar acest lucru i-a ușurat pe o parte dintre credincioși, ei mergând și spunându-i încântați părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat, în cele din urmă, această problemă uriașă.

Părintele Paisie le-a răspuns că el știa despre moartea călugărului, după ce a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiți, iar unii au protestat și au încercat să-i explice mai bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înțeles.

Starețul Paisie le-a explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de distrugerea de către turci. Deci, ca să nu-l ia turcii de la părinții lui, ei îl luau cu ei la seceriș și, astfel, pentru a nu plânge, au pus raki, o băutură alcoolică, în laptele lui, pentru ca el să doarmă. Prin urmare, el a crescut și a ajuns un alcoolic. Acolo, el a găsit un bătrân care i-a declarat că a fost și el alcoolic. Bătrânul i-a spus să facă metanii și rugăciuni în fiecare noapte și s-o implore pe Fecioara să-l ajute să reducă câte un pahar de băutură. După un an a reușit, cu pocăință și luptă să ajungă de la 20 de pahare de băutură, la 19 pahare. Lupta a continuat pe parcursul anilor și a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se îmbăta. Lumea a văzut, de-a lungul timpului, doar un călugăr alcoolic, care scandaliza pelerinii, dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă pentru a reduce patima sa”.

Așadar, fără să cunoaștem ce încearcă fiecare să facă și ceea ce vrea să facă, ce drept avem noi să judecăm efortul său?

Sursa: Patericul athonit

ȚAPUL ȘI MĂGARUL

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                   

Era odată un măgar cuminte
Și liniștit, și tare cumpătat,
Și receptiv la orice rugăminte,
Și primul săritor la ajutat.

Iar tot acolo, în vecinătate
Un țap obraznic viața și-o trăia –
Fără de griji, în plină libertate,
Care știa din plin a profita.

Ei se-ntâlneau ades pe șesul mare
Cuminți vecini – cu iarbă se hrăneau:
Măgarul și cu țapul pe-o cărare
Mergeau la adăpat, ori se plimbau.

Dar iată că-ntr-o zi, după o ploaie,
Când șesul era apă și nămol,
Se plânse țapul: – Un picior mă doare
Și nu mai pot ajunge la ocol!

Tot șchiopătând, rugă atunci măgarul
Cu ochi-n lacrimi și cu tulburare:
– Măi frate, simt pe pielea mea calvarul,
Mă du, te rog, acasă în spinare!

Se pare că de piatra din cărare
Copita mi-am strivit până la os
Și-abia de mă pot ține pe picioare,
Nu mă lăsa la greu, te rog frumos!

Măgarul nici nu puse la-ndoială
A țapului cuvinte – îl crezu,
Sărmanul nu știa că-i amăgeală
Și că vecinul lui se prefăcu.

Așa că-l aburcă frumos în spate
Și îl purtă spre casă, întristat
De suferința bunului său frate,
Care ofta întruna, deprimat.

Așa l-a dus măgarul vreo trei zile,
Pân’ la izvor, la șes și înapoi.
Sperând că țapul se va face bine
Cu iarba cea mustoasă din zăvoi.

Dar țapul șmecher, cățărat în spate,
Crăpa de râs, rânjind câte-un oftat,
Privind cum prin noroiul de la sate
Măgarul se îngloadă repetat.

Dar într-o zi, privindu-se-n băltoacă,
Ca în oglindă, ce văzu măgarul?
Un țap fudul cum râde pe la spate
Și îl tot strâmbă, că e prost, sărmanul...

Înțelegând că totul e o farsă,
Iar țapu-i nesimțit și profitor,
Porni măgarul trist cale întoarsă,
Pe-un mal de râu cu val amețitor.

El, fără să cuvânte, intră-n apă
Și-n valuri tot mai mari se cufunda.
– Ne înecăm, strigă de frică țapul,
Măgarule, eu nu pot înota!

Măgarul se făcu că nu-l aude,
Și se-afundă în valuri pân’ la bot:
– Am auzit că apa asta-i o minune
Și poate vindeca aproape tot!

Dar dacă valul ăsta nu m-a ține,
Măcar voi fi cu sufletu-mpăcat
Că pentru un prieten bun ca tine,
Eu m-am jertfit, iar tu te-ai vindecat!

„Îneacă-te, cum vrei, dar fără mine”,
În gând își zise țapul, vrând să sară...
Numai că valurile îi păreau străine,
Iar malurile rău se-ndepărtară...

Văzând că nu mai are vreo ieșire,
Atinse c-un picior un val spumos,
Apoi țipă el, palid de uimire:
– M-am vindecat, acum sunt sănătos!

Abia atunci spre mal porni măgarul
Pe-afurisit din spate aruncând –
Când speriatul țap atinse malul,
Fugi ca aghiuță, scăpărând...

Morala:

Când bunătatea stă în față cu prostia,
Iar cel viclean profită și înșală,
Se va sfârși curând „prietenia”,
Căci relele ieși-vor la iveală.

Autor Diana Sava Daranuța
Ilustrație de Diana Sava Daranuța

Graba diavolească

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Târziu în noapte, într-o chilie pustie, se ruga un tânăr călugăr. Era foarte obosit, istovit de munca grea din timpul zilei, și acum rostea grăbit cuvintele rugăciunii, dorind să termine cât mai repede lunga pravilă. De câteva ori se încurcă, se opri, apoi continuă tot la fel de repede. Nu văzu însă cum, sub fereastră, se ridicase o siluetă. Oaspetele nepoftit era uriaș și stătea aplecat, ascultând fiecare cuvânt, cu un zâmbet satisfăcut pe fața sa.

Când îl auzi pe călugăr greșind cuvintele rugăciunii, își lovi cu umărul ușa și intră înăuntru.
Călugărul rămase fără glas. În fața lui, urât mirositor și diform, stătea… diavolul.
— Ei, ce zici? Ai bolborosit destul? – râse batjocoritor oaspetele.
Tânărul ridică mâinile, se retrase într-un colț și căzu, lipindu-se de perete.
— Ieși, ieși! Pleacă, pleacă! – șoptea el. Mâna îi urcă, iar metaniile îi atârnau fără vlagă.
Diavolul rânji, aruncă o privire batjocoritoare spre metanii și se apropie mai mult:
— Nu, nu plec. Acum ești al meu!
Călugărul dădu din cap în negație.

— Nu! Nu sunt al tău! – repetau înspăimântate buzele lui.

— Cum să nu fii al meu? Ești un flecar! Totul pe grabă, pe fugă, doar să scapi mai repede! Ridică-te, hai să mergem!

Fața tânărului se acoperi de sudoare. Încerca să se stăpânească, dar se sufoca din cauza mirosului respingător pe care îl răspândea diavolul, dorind să întoarcă privirea.
— De ce-ți întorci nasul? – răcni brusc diavolul. – Te-am auzit cum te rogi! – și începu să imite repezit cuvintele călugărului, batjocorindu-l.
Tânărul se înroși de rușine.
— Te recunoști, nu-i așa? – râdea demonul.

Da, călugărul se recunoștea: graba sa, greșelile sale.
Dar, totuși, el era cineva care Îl iubea și Îl respecta pe Dumnezeu, așa că ridică privirea și, simțind un curaj neașteptat, spuse hotărât:

— Nu sunt al tău! Eu sunt creștin!

— Ha-ha-ha! – izbucni în râs diavolul. – Creștin! Sunt mulți ca tine care rătăcesc pe pământ!
Făcu o mișcare, iar peretele chiliei se deschise ca prin minune, iar călugărul văzu toată lumea. Mii de oameni se grăbeau, alergau unii înaintea altora, încurcându-se în propria grabă.
Tensionați, cu fețele obosite, păreau niște jucării mecanice.
— Uite-i, – rânji diavolul batjocoritor, – păpușile omenești. Totul pe grabă, în dorul lelii… Crezi că au timp să reflecteze? Să facă ceva profund și serios?
Călugărul clătină trist din cap: cum să fie timp?

Diavolul continuă:

— Așa trăiește toată lumea: fugind, fugind. Pe grabă mănâncă, pe grabă vorbesc cu prietenii. Știi cum se numește asta? Graba diavolească. Iar diavolească înseamnă că e a mea!
Și cu aceste cuvinte, își întinse mâna, autoritar și amenințător:
— Ridică-te!
Omul tremura. Înțelesese că, dacă nu va face nimic în acea clipă, va cădea pentru totdeauna sub puterea chinuitoare a acelor gheare nemiloase. Dar cum să se salveze, dacă până și rugăciunea, singurul mijloc de ajutor, fusese lipsită de putere în gura lui?
Și, deodată… liniștit, clar și ferm, rosti:

— Tatăl nostru!

Cuvintele sunau limpede, iar demonul se încruntă.

— Sfințească-se Numele Tău! Vie Împărăția Ta! – rostea fiecare cuvânt cu greutate, rar, profund, iar rugăciunea, pe care o spusese de mii de ori fără să se gândească, căpătase brusc o putere nouă.
— Facă-se voia Ta…

Oaspetele începu să se simtă rău, își mișcă neliniștit nasul, neputincios. Iar când călugărul termină rugăciunea și spuse clar și hotărât „Amin!”, diavolul tresări – și dispăru.
Chilia deveni tăcută. Înecat în lacrimi, tânărul se târî spre altar și apucă icoana Maicii Domnului.
— Iartă-mă, iartă-mă! – șopteau buzele lui.

Plânse mult, cerând iertare, apoi deschise pravilă și începu să citească, încet, liniștit și clar.
…Diavolul rătăcea prin pădure, aruncând priviri furioase spre chilia călugărului. Mai înainte întunecată, acum strălucea ca un foc. Era căldura rugăciunii, iar acel foc arzător îl chinuia de la distanță. Furios, scrâșnea din dinți, dar nu mai putea să se apropie.

Teodor Ciurariu