"Care dintre ele esti tu?"

O tanara a mers la mama ei si i-a povestit despre viata sa si despre lucrurile grele pe care le are de infruntat. Nu mai putea, vroia sa se dea batuta. Se saturase sa se tot lupte si sa se chinuie. Se parea ca ori de cate ori reusea sa rezolve o problema, alta noua isi facea aparitia.

Mama ei o duse in bucatarie. A umplut 3 vase cu apa si le-a pus pe fiecare la foc. In scurt timp apa din ele a inceput sa fiarba. In primul vas a pus morcovi, in al doilea oua, iar in ultimul vas cafea macinata. Le-a lasat sa fiarba fara sa scoata nicio vorba.

Dupa 20 minute a oprit focurile. A pescuit morcovii si i-a pus intr-un bol. A scos afara ouale si le-a pus intr-un bol. Apoi a scos cu un polonic si cafeaua si a pus-o in al treilea bol.

Intorcandu-se spre fata ei a intrebat-o:

"Spune-mi ce vezi?"

"Morcovi, oua si cafea", a raspuns ea.

Mama ei a adus-o mai aproape si a rugat-o sa ia morcovii in mana si sa-i spuna ce simte. Fata a facut ce i se ceruse, si a remarcat ca acestia sunt moi. Apoi mama ei a rugat-o sa ia un ou si sa-l curete de coaja. Facand aceasta, fata a observat ca oul este acum tare. In final, mama a rugat-o sa sorbeasca din cafea. Fata zambind a savurat o inghititura din cafeaua cu o aroma imbietoare.

Curioasa, a intrebat-o pe mama ei: "Ce inseamna toate acestea, mama?"

Mama ei i-a explicat ca toate cele 3 lucruri au avut parte de aceeasi adversitate, apa fiarta. Fiecare dintre ele a reactionat insa diferit.

Morcovii au fost la inceput tari, puternici si neinduplecati. Dar apa fiarta i-a inmuiat si au devenit slabi.

Oul a fost fragil. Coaja lui subtire i-a protejat lichidul interior, dar dupa ce a fiert continutul sau s-a intarit.

Boabele de cafea macinate au fost unice. Dupa ce au fost fierte, ele au schimbat apa.

"Care dintre ele esti tu?" si-a intrebat fiica. "Cand adversitatea bate la usa ta, tu cum raspunzi? Esti un morcov, un ou sau un bob de cafea?"

Gandeste-te si tu: Care sunt eu?

Sunt morcovul care pare puternic, dar durerea si adversitatea ma fac sa imi pierd puterile, sa devin fragil.

Sunt oul care porneste la drum cu o inima maleabila, care se schimba cu caldura? Am un spirit fluid care dupa o moarte, o despartire, probleme financiare sau alte greutati se aspreste? Exteriorul meu e mereu acelasi, dar in interior zace o inima impietrita?

Sau sunt precum boabele de cafea? Atunci cand apele devin fierbinti reusesc sa schimb situatiile din jurul meu si sa dau tot ce am mai bun din mine?

In timpurile in care intunericul si esecurile primeaza, te poti ridica la un alt nivel? Cum faci fata adversitatii? Esti un morcov, un ou sau o boaba de cafea?

Poate ca ai parte de destula bucurie care sa te faca dulce, de suficiente incercari care sa te faca puternic, de suficienta tristete care sa te faca uman si de suficienta speranta ca sa te faca fericit.

Cei mai fericiti oameni nu au neaparat cel mai bun sau cel mai mult din toate; dar ei stiu sa beneficieze din plin de tot ceea ce le apare in cale. Cel mai luminos viitor va avea intotdeauna la baza un trecut uitat, nu poti inainta in viata pana cand nu lasi la o parte esecurile si suferintele din trecut.

Atunci cand te-ai nascut, tu plangeai si toti cei din jurul tau radeau. Traieste-ti viata astfel incat la finalul ei tu sa fii cel care rade si toti cei din jurul tau sa planga.

Aici se vinde înțelepciune!…

                       Un înțelept trăia într-un oraș în care se aflau mulți oameni fără minte.

Într-o zi, el puse deasupra ușii casei, o firmă, pe care era scris: „ Aici se vinde înțelepciune". 
Trecând pe acolo unul care se credea prea înțelept și văzând firma, se opri. Surâse și, cum era cu servitorul său, îi dădu câțiva gologani și-i zise:
-Du-te și cumpără cu acești bani înțelepciune de la negustorul acela!...
Servitorul merse și ceru.
Înțeleptul îi spuse:
-Spune stăpânânului tău că în tot ce va face, să nu piardă din vedere sfârșitul...
Servitorul plecă și-i spuse acestea stăpnului său. Omu cel ce se credea prea înțelept, rămase pe gânduri.
Mergând acasă, începu a pune în lucrare vorbele pe care le cumpărase, și văzu că-i aduc mari și bune foloase.
Atunci le scrise cu litere mari, deasupra casei lui, ca să le fie de folos și altora.
Prețuiește frate timpul, căci în timp te vei mântui! Abia la sfârșit vede omul cum și-a cheltuit viața, ce ar fi putut să facă și nu a făcut, cât de ușor ar fi fost și s-a lenevit.

Banii care pot deschide usa raiului

Se zice ca un oarecare si-a strans aici bunuri multe ca sa aiba si dincolo. Zicea mereu: totul se poate cumpara. Si aici si dincolo. Si strangea mereu. N-ar fi dat nimanui un ban. O singura data a dat unui cersetor 25 de bani. Si a murit. S-a dus la Sfantul Petru - traditia stie ca el pastreaza cheile raiului - si a incercat sa intre. Sfantul Petra i-a spus ca nu poate intra, pentru ca nu si-a pregatit dinainte locul.

Omul nostru i-a spus Sfantului Petru ca totusi s-a pregatit. A adunat mereu bani ca sa-si plateasca intrarea in rai. Stia ca aici totul se cumpara. "Si unde ai banii?" il intreba Sfantul Petru.

- In buzunare. Am si cecuri si hartii de banca. Dau cat se cere. Am destui."

- "Sa-i vad", ii zise Sfantul Petru, zambind catre un inger care asista la discutie. Si omul incepu sa se caute prin buzunare, isi scoase din valiza de calatorie si alte haine, mapele cu acte, dar nu gasi nimic. "Am avut bani multi, cand am murit, zise. Nu inteleg ce s-a putut intampla!"

- "Mai cauta", il imbie Sfantul Petru. Si cautandu-se, in fundul unui buzunar gasi 25 de bani. "Cu atat ai venit", ii zise Sfantul Petru. Sunt banii pe care i-ai dat unui sarac cersetor. Cred ca ai si uitat de ei, ca i-ai dat in scarba, ca sa scapi de el.

Totusi, iata, au ajuns aici. A mai venit ieri unul care transportand o caruta de paini, a aruncat cu o paine intr-un flamand care se tinea dupa el cersind. Painea e aici. Cei 25 de bani ai tai, ca si painea celuilalt, sunt ceva, dar nu sunt de-ajuns ca sa deschida portile raiului. Imi pare rau!

Plata trebuia s-o achiti pe pamant, aproapelui tau.

http://www.crestinortodox.ro

Fratii

Doi fraţi au mers împreună la un târg, ca să-şi vândă lucrul mâinilor lor şi dacă au intrat în târg, s-au despărţit unul de altul. Iar unul cu meşteşugul şi îndemnarea diavolului, s-a înşelat şi a căzut în păcatul curviei. După aceea, aflându-l pe el fratele, i-a zis: să mergem, frate, la locul şi chiliile noastre. Acesta a zis: eu, frate, astăzi nu voi merge cu tine. Iar fratele auzind acel cuvânt, s-a minunat şi l-a întrebat zicând: pentru ce, frate, zici că nu vei merge cu mine? El a oftat şi i-a spus, zicând: eu, frate, după ce te-ai dus tu şi te-ai depărtat de mine, am căzut cu o femeie în păcatul curviei şi de aceea nu voi merge acum cu tine la chilia mea. Fratele auzind acestea şi văzându-l foarte mâhnit, scârbit şi deznădăjduit şi vrând ca să-i scoată sufletul din pieirea deznădăjduirii, i-a zis: frate şi eu dacă m-am despărţit de tine, am căzut în acelaşi păcat. Pentru aceea dar, frate, să mergem degrabă la chiliile noastre şi cu osârdie să ne pocăim şi Dumnezeu ne va ierta greşeala şi păcatul nostru. Şi aşa, ascultând fratele, a mers la chilia sa şi mergând la bătrânul, şi-au mărturisit amândoi împreună căderea lor în păcatul curviei. Iar bătrânul le-a dat canon de pocăinţă; şi amândoi, cu dragoste primind canonul, se rugau lui Dumnezeu unul pentru altul. Văzând Dumnezeu silinţa şi osteneala pe care o făcea fratele cel ce nu căzuse în păcat pentru dragostea şi mântuirea fratelui său, peste puţine zile i-a iertat păcatul. Şi l-a înştiinţat Dumnezeu pe bătrânul, că pentru multa dragoste a fratelui ce n-a greşit, s-a iertat păcatul celui ce a greşit. Iată fraţilor, a zis bătrânul, aceasta este dragostea cea adevărată, ca să-şi pună cineva sufletul său pentru mântuirea fratelui.
                                                                                                                    Patericul Egiptean

La poarta ingerilor

Demult, a trait un print tare-tare bogat, care era, insa, si foarte zgarcit. Nu ar fi dat niciodata nimic. Doar ca, intr-o noapte, a visat ca murise si ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfantul Petru i-a spus:
- Vino cu mine sa iti arat unde vei sta de acum incolo.
Si au mers ei ce-au mers prin gradinile acelea minunate, pana cand, la un moment dat, au ajuns langa un palat mare si frumos.
- A, a strigat tanarul print, aici voi sta ?
- Nu, in nici un caz.
- Dar, cine va sta aici?
- Aici va locui, dupa ce va muri, gradinarul tau.
- Cum se poate, el care nu are nimic, care e sarac lipit pamantului, cum sa merite el ase ceva ?
- E, nu are gradinarul tau avere pe pamant, fiindca tot ce castiga imparte mereu cu cei mai sarmani decat el. Pe pamant nu strange nimic, fiindca daruieste, dar aici, uite cate a strans! Tot ce vezi aici este rodul bunatatii lui.
- Bine, si atunci eu unde o sa stau ? -a mai intrebat nemultumit printul.
- Uite acolo, in cocioaba aceea!
- Cum, in sandramaua aia ?! Pai acolo sunt doar niste scanduri prapadite care stau gata-gata sa cada ... cum sa locuiesc in mizeria aia ? E drept asa ceva ? 

- Sigur ca este drept - i-a raspuns Sfantul Petru! Ia gandeste-te, ce ai daruit tu ? Nimic. Ce ai fi vrut sa apara aici!? Daca ai fi fost bun si darnic cum este gradinarul tau, atunci ai fi avut si tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar asa ... Tot ce vezi acolo este rodul zgarceniei tale ...
In clipa aceea, tanarul print s-a trezit speriat din visul sau. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pamant, ci in cer. Nu a mai strans bogatii peste bogatii, fiindca la ce i-ar fi folosit mai tarziu ?
Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sarmani si, in acest fel, a strans o avere mult mai de pret: recunostinta celor ajutati de el si binele facut. Aceasta era averea pe care nimeni nu i-ar fi putut sa i-o fure!
Intelept ar fi ca si noi toti sa procedam aidoma printului din poveste, pentru ca adevarata este vorba care spune ca "Nu ramanem decat ce ceea ce daruim".

"Pe calea binelui mai repede obosesti odihnindu-te, decat ostenindu-te."

De eşti creştin

de Sanda Neagu

De eşti creştin, dar pe vecin
Tu nu-l ajuţi şi nu-l cinsteşti
Sau pe bogat îl pizmuieşti
Şi pe sărac nu-l miluieşti,
Creştin zadarnic te numeşti.

De eşti creştin, dar nu munceşti
Ci munca altuia râvneşti,
Biserica o ocoleşti,
De suflet nu te îngrijeşti
Creştin zadarnic te numeşti.

De eşti creştin, dar minţi şi furi,
Spui vorbe rele şi înjuri
Sau băutura o-ndrăgeşti
Şi în desfrâu mereu trăieşti,
Creştin zadarnic te numeşti.

De eşti creştin, dar prigoneşti,
În nedreptate tu trăieşti,
Cu nedreptatea tu trăieşti,
Pe oameni tu îi învrăjbeşti,
Creştin zadarnic te numeşti.

De eşti creştin cu adevărat,
Desparte-te de-al tău păcat,
Cu Duhul Sfânt să vieţuieşti,
Cu lumea-n pace să trăieşti,
Şi atunci creştin tu te numeşti.

OGORUL

  
Trăia odată un om care avea trei fii pe care îi iubea foarte mult. Nu era bogat, dar câştigând ceva bani din munca sa cinstită, pe lângă altele, reuşi să-şi cumpere şi un mic ogor. Când a ajuns la adânci bătrâneţi, îşi spuse el: "Oare căruia dintre copiii mei să-i las ogorul? Am să-l las aceluia care se va dovedi mai înţelept, iar celorlalţi le voi lăsa restul proprietăţii mele".

Şi i-a pus la încercare. I-a chemat pe toţi trei lângă patul său, din care nu se mai putea scula, şi le-a zis: "Iată, vă dau câte zece lei la fiecare. Casa noastră are o singură cameră şi e goală. Cine reuşeşte să umple mai mult camera cu lucruri cumpărate cu aceşti bani, acela va primi ca moştenire ogorul". Toţi trei au plecat după cumpărături. Fiul mai mare a cumpărat un snop de paie; al doilea un săculeţ cu pene şi fulgi. Fiul mai mic a cumpărat o lumânare şi o cutie de chibrituri.

A doua zi, toţi trei feciorii s-au adunat în camera bătrânului aducând fiecare ce cumpărase. Cel mai mare a împrăştiat snopul de paie, dar abia a umplut un colţ de cameră. Al doilea a împrăştiat penele şi fulgii, dar abia a umplut un sfert de cameră. Tatăl era foarte nemulţumit. În sfârşit, copilul cel mai mic se aşeză în mijlocul odăii, scăpără chibritul, aprinse lumânarea şi lumina ei umplu toată încăperea. Tatăl a fost foarte impresionat de această lumină. De aceea i-a lăsat lui moştenire ogorul, întrucât se dovedise a fi cel mai înţelept.

Aşa să facem şi noi, dacă vrem să moştenim “ogorul” Tatălui. Să aprindem cât mai des lumânarea şi căndeluţa, dar şi inima cu flacăra credinţei şi focul rugăciunii, şi să umplem de lumină nu numai locuinţa noastră, ci şi odăile întunecate ale altora. “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5,16). Amin!

Dragostea Domnului

Se spune ca, odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mâncase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afara de întinderea nesfârsita de nisip dogoritor, nu se vedea decât urmele omului, urmele pasilor sai.

Deodata însa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si când mai era cineva, o persoana ce mergea o data cu ea si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:

- De ce sunt patru urme pe nisip, când eu sunt singur? Cine esti si de ce nu te vad?

Dar o voce i-a raspuns:

- Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu bine la capat!

Omul a cazut în genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a îndurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins ca acum v-a reusi. Si a mers, a mers, pâna când într-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut în genunchi a privit în spate si...ce i-a fost dat sa vada? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele pasilor sai.

- Doamne, a spus omul îndurerat, de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decât doua urme în nisip?

Dar aceeasi voce i-a raspuns cu blândete:

- Pentru ca, pâna acum, Eu te-am dus în brate.

Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, încins de lumina soarelui, cazuse în nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, în timpul somnului fusese gasit de o caravana. Câtiva negustori îl ridicasera si îl stropira cu apa. Atunci când a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul sau.

- Binecuvântat sa fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-ati gasit?

- Am vazut niste urme în nisip, si ne-am dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau într-adevar urmele tale.

- Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a îndurat de suferinta mea, El v-a calauzit pasii spre mine, altfel as fi murit.

Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se îngrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa îi ajute. Ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca toate - sanatatea, puterea de munca, fericirea tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mântuiti. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.

Căinţa păcătosului

    La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele său, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a promis să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.

    “Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat” (Sfântul Atanasie cel Mare)

Judecata vine de Sus

Se povesteste in Patericul sinaitic ca un frate oarecare, nedreptatit fiind de un alt frate, s-a dus la avva Sisoe si i-a zis: „M-a nedreptatit un frate si vreau sa ma judec, ca sa mi se faca dreptate!“. La care batranul, privindu-l cu blandete, prinse a-l ruga, zicand: „Nu, fiule, ci lasa mai bine lui Dumnezeu judecata“. Dar fratele o tinea pe a lui: „Nu voi avea pace pana ce nu mi se va face dreptate!“.
Atunci a zis batranul catre el: „Haide, frate, vino sa ne rugam!“. Si, ridicand bratele spre cer, a zis batranul: „Dumnezeule, nu mai avem nevoie de Tine ca sa ne porti de grija, ca ne facem noi singuri judecata noastra!“. Iar fratele, auzind una ca aceasta din gura batranului, a priceput talcul si s-a rusinat deodata, cazand la picioarele batranului si zicand: „Nu mai vreau sa ma judec cu fratele meu. Iarta-ma, avvo!“

Lasă pe Dumnezeu să judece!…

Într-o zi, a venit la o sfântă mănăstire, Isac Tebeul, care locuia departe, în pustia Tebaidei, și aflând că un ucenic păcătuise de mai multe ori, l-a osândit.
După judecată s-a întors în sihăstria sa. Când s-a apropiat de chilie, a văzut cu uimire cum înaintea ușii stă un tânăr, strălucitor ca soarele, cu o sabie în mână.
-Cine ești – a întrebat bătrânul – și ce poftești de la mine?
-Sunt Arhanghelul Mihail, a răspuns tânărul. Nu te las să intri înăuntru.
-Din ce pricină, Mărite Arhanghel?
Și a răspuns îngerul:
-Dumnezeu m-a trimis aici, zicând: Întreabă-l pe Isac ce poruncește să fac cu fratele lui pe care l-a judecat și l-a osândit?
Bătrânul s-a rușinat îndată și, căindu-se, a zis:
-Am greșit, iartă-mă!
Îngerul a răspuns:
-Scoală-te, Dumnezeu te-a iertat. Păzește-te, de acum înainte, să nu judeci pe cineva mai înainte de a-l fi judecat Dumnezeu.
Ce aprigi suntem când judecăm pe alții și cu câtă iuțeală suntem gata să osândim și să dăm verdicte! De-am fi mai aspri cu noi înșine și blânzi și înțelegători cu ceilalți!

Cei patru prieteni...

          Au fost odata patru prieteni care s-au hotarat sa viziteze Franta pe timpul concediului din luna decembrie. Numele lor erau Matei, Luca, Marc şi Ioan . Ei nu erau bogati si neputandu-si oferi vreo masina sau sa calatoreasca cu trenul s-au hotarat sa porneasca pe jos , cu rucsacul in spinare si bastonul de calator in mana. Ei au plecat de la Paris intr-o dimineata de iarna si au ajuns cateva zile mai tarziu la Chambord, în apropierea castelului. Orbiti de frumusetea asezarii si-au pus cortul in apropierea gradinii pentru a vizita imprejurimile. Frigul era intens si pentru a se incalzi s-au gandit ca o plimbare buna in pas alert ar fi solutia ideala. Dupa doua ore de plimbare au vazut o casa mica, izolata intr-un luminis , al carei singur semn de viata era fumul ce se insinua din cosul de pe acoperis. Infometati si razbiti de frig, ei batura la usa pentru a solicita sa li se ofere o bautura fierbinte. Usa se deschis si in fata lor aparu o femeie tanara frumoasa, ce era imbracata saracacios dacr al carei chip radia de bunatate si caldura. „Intrati- le spuse- veniti sa va incalziti langa foc, sotul meu este taietor de lemne si bustenii nu ne lipsesc....” Într-adevăr, pe un scaun, şedea un bărbat încă tânăr, cu barbă al cărui chip grav exprima bunătate . El a mai pus un bustean pe foc şi brusc au tasnit flacari , care i-au incalzit rapid pe cei patru călătorii. În acest moment, un ciripit de prunc se inalta in camera si tanara femeie se apropie de foc tinand in brate un copilas frumos de cateva zile..... "Vi-l prezint pe fiul nostru", a spus ea, el s-a născut pe data de 25 a acestei luni, iar acum este pentru noi un semn de speranţă şi iubire "... Cei patru prieteni, emotionati de atata bunătate şi încredere, imbratisara copilasul dorind parintilor fericire, bucurie şi prosperitate şi, fără a uita insa sa le multumeasca pentru ospitalitatea lor, isi reluara bastoanele si rucsacurile si plecara din nou la drum, nu fara a-si lua ramas bun si fara a multumi acestei familii fermecatoare..... Pentru a păstra amintirea acestei opriri binefăcătoare, ei se oprira pe un deal pentru a revedea pentru ultima dată, micuta cabana , dar ea disparuse! Dar, mi-ati spune, regii magi au fost trei, nu patru si atunci ?!? Ei bine am avut nevoie de un al patrulea ca sa va spuna povestea !

de Madeleine Vasilieff, Saint Pardoux Isaac Traducere si adaptare dintr-o poveste in limba franceza de Angela Musica- Popa

Războinicul

Un razboinic de profesie s-a dus la un maestru spiritual sa-l intrebe care este poarta iadului si cea a raiului.Maestrul l-a cercetat si s-a gandit cum sa-i explice notiuni subtile de metafizica si mantuire.
Dar cine esti tu?,l-a intrebat maestrul.Acesta raspunde:
Sunt razboinic stralucit,ma cunoaste si regele.
Dar ai o mutra de pungas pocit,ii spune maestrul.
Atunci razboinicul scoate sabia sa-l taie.
Maestrul vazandu-l ii zise aceasta este poarta spre iad .
Razboinicul a inteles pe loc lectia,s-a rusinat,a cerut iertare.Maestrul,vazand gestul ascunderii sabiei si al caintei,i-a zis
Aceasta-i poarta spre rai.

Nevoia de Dumnezeu

Un elev s-a plâns într-o zi profesorului său că nu-L întâlneşte pe Dumnezeu. Profesorul i-a răspuns: "Dacă îţi vei spune că ai nevoie de El, atunci Îl vei întâlni pe Dumnezeu". Elevul nu a înţeles mesajul, motiv pentru care, într-o zi, pe când se aflau în faţa unui râu, profesorul i-a cerut copilului să stea cu capul sub apă. Când acesta a ieşit, profesorul l-a întrebat de ce nu a stat mai mult. Atunci copilul i-a răspuns: "Pentru că simţeam nevoia să respir"

. Profesorul i-a răspuns: "Când vei simţi nevoia după Dumnezeu, la fel de puternic precum cea pentru respiraţie, atunci Îl vei întâlni pe Dumnezeu". 

Omul si vorbele

Odata, pe înserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case bucurându-se de racoarea serii. În apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea îl vazu pe taranul nostru si se gândi:

"- Omu' asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cât e ziua de mare lâncezeste pe pragul casei..."

La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gândi:

"- Omu' asta e un donjuan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si necajeste..."

În fine, un strain care se îndrepta spre sat îsi zise:

"- Omu' asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna bine meritata..."

La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem spune însa multe despre cei trei oameni care se îndreptau spre sat: primul era un lenes, al doilea un om rau, iar al treilea un mare muncitor.

Tot ceea ce spui vorbeste despre tine; mai ales când vorbesti despre altii.