SĂ PRIVIM ÎN SUS!

(istorioară pentru copii mici și mari)
de Preot Sorin Croitoru

Un țăran și-a luat băiatul
Să-l ajute ca să fure
Cucuruzi de pe ogorul
Ce era lângă pădure..

Își făcuse bine planul
Badea-al nostru cel ursuz:
"Plodul o să-mi stea de pază
Cât fur eu la cucuruz".

Deci în seara cu pricina
Mai devreme s-au culcat,
Iar în miez adânc de noapte,
De la somn s-au ridicat.

Când ajunseră pe câmpul
Plin de galbenii știuleți,
Încruntat, îi zice tatăl
La copilul cel isteț:

"Ni' la mine măi băiete,
Dacă vezi pe cineva
Că se uită spre căruță,
Fluieri ca o cucuvea"!

A plecat țăranu-'n holdă
Și pe adunat s-a pus,
Iar copilul cam cu teamă
Se uita mereu în sus..

Deci țăranul nostru lacom
Nici prea bine nu-'ncepu,
Că își auzi băiatul:
"Cucuvau!" și "Buhuhu"!

Într-o clipă se-'nspăimântă
Și o rupe la picior.
Ajungând lângă căruță,
Îl întreabă pe fecior:

"Zi copile cin' ne vede,
Că nu văd pe nime' eu"!
Dar băiatul zise-'n șoaptă:
"Ba ne vede.. Dumnezeu"!

Auzind răspunsul ăsta,
Tatăl foarte năucit
Murmură ca pentru sine:
"Doamne, mult am mai greșit"..

Deci urcându-se-'n căruță,
Fără cucuruz s-au dus,
Iar istoria ne-'nvață
SĂ PRIVIM MEREU ÎN SUS!

Suflet întunecat

Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, 1-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea 1-au răpus.
Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi 1-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.
Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:
- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi
greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi "îngheaţă" în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alţii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este "îngheţat" de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.

"Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte. "
(Sfântul Vasile cel Mare )

CE TE COSTĂ ?

Un mare înţelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină şi fără pricină era necontenit rău:

– „Ce te costă să fii bun şi milostiv?”

La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a ruşinat, şi de mânie, a dat poruncă să se taie capul înţeleptului.

Atunci înţeleptul surâzând, i-a zis:

– „Iată o răutate care are temei, şi de aceea o primesc cu plăcere.”

Împăratul îl întrebă:

– „Cum asta?”

– „Foarte bine – răspunse înţeleptul – această răutate dovedeşte că am dreptate când spun că eşti rău fără vină şi fără pricină”.

Împăratul a căzut pe gânduri şi, văzând că înţeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă, iar el s-a făcut de atunci bun şi iertător.

Al. Lascarov-Moldovanu, Viata crestina în pilde, Editia II, Bucuresti

Judecata lui Dumnezeu și judecățile oamenilor

  Un pustnic văzând nedreptatea care există în lume, se ruga lui Dumnezeu și-I cerea să-i descopere pricina pentru care oamenii drepți și evlavioși sunt nefericiți și chinuiți pe nedrept, în timp ce nedrepții și păcătoșii se îmbogățesc și petrec în odihnă. În timp ce pustnicul se ruga ca Dumnezeu să-i descopere taina, a auzit un glas care i-a spus:

– Nu cere cele la care mintea și puterea cunoașterii tale nu poate ajunge. Nici să cercetezi cele ascunse, pentru că judecățile lui Dumnezeu sunt abis. Dar fiindcă cauți să afli, coboară în lume, stai într-un loc ascuns și ia aminte la cele pe care le vei vedea, ca să înțelegi din această mică experiență o mică parte din judecățile lui Dumnezeu. Și atunci vei cunoaște că ocârmuirea proniatoare a lui Dumnezeu pentru toate făpturile este neînțeleasă.

Pustnicul, auzind acestea, a coborât cu multă luare-aminte în lume și a ajuns la o livadă, care era străbătută de un drum foarte umblat. Acolo aproape era o cișmea și un copac bătrân, în scorbura căruia a intrat bătrânul și s-a ascuns bine.

După puțină vreme a trecut un bogat călare pe cal. S-a oprit puțin ca să bea apă și să se odihnească. După ce și-a potolit setea, a scos din buzunar o pungă cu o sută de galbeni și-i număra. Când a sfârșit de numărat, a vrut să-și pună punga iarăși în buzunar, dar din neatenție a pus-o pe lângă și ea a căzut în iarbă. A mâncat, s-a odihnit, a dormit, iar după ce s-a sculat, a încălecat pe cal și a plecat fără să observe ceva în legătură cu punga.

Peste puțin a venit un alt trecător care, aflând punga cu galbeni, a luat-o și a fugit de-a dreptul pe câmp.

După ce a mai trecut puțină vreme, a apărut un alt trecător. Obosit cum era, s-a oprit și el la cișmea, a băut puțină apă, a scos și puțină pâine dintr-o basma și s-a așezat să mănânce. În timp ce acel sărac mânca, a apărut bogatul călare, care, cu fața schimbată de mânie, s-a năpustit asupra săracului. Striga cu mânie la el să-i dea galbenii. Săracul neștiind nimic despre galbeni, îl încredința cu jurământ pe bogat că nu a văzut nici un galben. Acela însă, așa mânios cum era, a început să-l bată cu atâta sălbăticie până ce l-a omorât. După ce a căutat prin toate hainele săracului și negăsind nimic, a plecat mâhnit.

Acel pustnic le-a văzut pe toate acestea din scorbura copacului și se minuna. Se mâhnea mult și plângea pentru uciderea nedreaptă pe care a văzut-o și rugându-se Domnului, a spus:

– Doamne, ce înseamnă acestea? Fă-mi cunoscut, Te rog, cum suferă bunătatea Ta astfel de nedreptăți? Unul a pierdut galbenii, altul i-a găsit, iar altul a fost ucis pe nedrept.

În timp ce bătrânul se ruga cu lacrimi, a coborât Îngerul Domnului și i-a spus:

– Nu te mâhni, bătrâne, și să nu ți se pară că toate acestea s-au săvârșit fără voia lui Dumnezeu. Dar din acestea care se săvârșesc, unele se fac prin îngăduință, altele pentru certare, iar altele din pogorământ. Așadar, ascultă:

Cel care a pierdut galbenii este vecin cu cel care i-a găsit. Acesta din urmă avea un teren care valora o sută de galbeni, însă bogatul, fiind iubitor de avuții, l-a constrâns să i-l dea pentru cincizeci de galbeni. Săracul acela neavând ce face, s-a rugat lui Dumnezeu să-i facă dreptate. De aceea a rânduit Dumnezeu ca să-i dea de două ori mai mult.

Celălalt sărac, care nu a găsit nimic și a fost ucis pe nedrept, făcuse cândva o ucidere. S-a pocăit cu sinceritate și toate faptele vieții sale de după aceea au fost creștinești și plăcute lui Dumnezeu. Neîncetat Îl ruga pe Dumnezeu să-l ierte pentru uciderea ce o săvârșise, și obișnuia să spună: „Dumnezeul meu, să-mi dai aceeași moarte pe care am săvârșit-o și eu”. Desigur Dumnezeu l-a iertat din prima clipă de când a arătat pocăință, însă, a fost îndeosebi mișcat sufletește de mărinimia robului Său, care nu numai că s-a îngrijit de păzirea poruncilor Lui, ci a voit să și plătească pentru vechea lui greșeală. Și astfel nu i-a respins dorința, ci a îngăduit să moară în acest chip sălbatec – așa cum el însuși ceruse – și l-a luat lângă El, dăruindu-i și cununa strălucitoare pentru mărinimia lui.

Celălalt, lacomul, care pierduse galbenii și săvârșise ucidere, s-ar fi osândit pentru lăcomia și iubirea sa de argint, însă Dumnezeu l-a lăsat să cadă în păcatul uciderii, ca să-l doară sufletul și să vină la pocăință. Cu acest pretext, lasă acum lumea și merge să se facă monah.

Așadar, în care din aceste cazuri vezi că Dumnezeu ar fi nedrept, nemilostiv și necompătimitor? De aceea, de acum înainte să nu mai cercetezi judecățile lui Dumnezeu, pentru că El le face drepte așa cum știe, în timp ce tu le socotești nedrepte.

Să știi, de asemenea, că și multe altele se săvârșesc în lume cu voia lui Dumnezeu pentru pricinile pe care oamenii nu le cunosc. De aceea, fiecare trebuie să spună: „Drept ești, Doamne, și drepte sunt judecățile Tale”.
sursa
Judecata lui Dumnezeu și judecățile oamenilor

HOTUL

    Se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimetea prin sate să spună, că a murit.
Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.

În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului.
(Părintele Visarion Iugulescu - Despre iad)

Aripile milostivirii

Povestea vorbeşte despre credinţă, felul cum Dumnezeu lucrează prin oameni

Într-o zi Sf. Martin, trecând printr-o cetate, a văzut un sărac schingiuit, pentru datoriile, pe care le avea. Plin de milă, pentru chinurile îndurate, Sfântul a rugat pe cămătari să ierte pe sărman şi să aştepte până le va putea plăti. Dar aceia, cărpănoşi, nici nu voiau să audă. Sfântul a început a se ruga astfel:

–Doamne, milostiv, Tu care ai plouat cu mană în pustie şi ai hrănit poporul Tău, trimite acum datoria săracului, spre slava numelui Tău!

Îndată s-a pogorât din cer un porumbel, care s-a aşezat pe umărul Sfântului. Când a voit acesta să-l ia, s-a prefăcut într-un porumbel de aur. Sfântul Martin l-a luat şi l-a dus la un cămătar de la care a primit 300 de galbeni, adică tocmai datoria săracului, după care a mers la locul caznei şi l-a salvat pe bietul om.

A doua zi, nişte credincioşi i-au adus Sfântului mulţime de bănet, pe care acesta l-a dus cămătarului, pentru a răscumpăra porumbelul. Când Sfântul Martin a mers la cămătar cu banii, acestuia i-a părut rău după porumbelul lucrat aşa de bine, dar Sfântul i-a dat şi 30 de bani de aur în plus. A luat porumbelul şi i-a spus:
–Zboară, minune cerească!

Porumbelul şi-a luat zborul pe dată, iar cămătarul i-a înapoiat bănetul, spunându-i:
–Destulă răsplată mi-i această minune, ia banii şi du-i nevoiaşilor!

Spunem povestea: cui vrea să facă bine,
omului care nu găseşte fapta bună de făcut
celui cere se întreabă cum să ajute

CARUL INGHETAT

Într-o iarnă, câţiva oameni se căzneau în faţa unei case să pornească un car îngheţat. Unul izbea roţile cu un topor, dorind să îl mişte. Altul îl lovea cu un par, ca să spargă gheaţa. Dar roţile mai mult se stricau decât se dezgheţau. Atunci ieşi un om din casă cu o găleată cu apă caldă. O turnă peste roţi şi roţile îndată se dezgheţară şi carul porni la drum.

Ce uşor!

 

Aşa să procedăm şi cu un om păcătos, cu inima îngheţată, care încă nu a aflat calea cea sfântă a credinţei. Îl putem porni pe drumul mântuirii mai degrabă cu iubirea cea dulce a Evangheliei şi cu răbdare, decât cu mustrări şi vorbe aspre, cu jigniri sau cu parul.

Doi oameni.

Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i rupse un picior.

Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.

I le aduse în curte şi-i zise:

– Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus

Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:

– „Tu vecine, eşti mai bun ca mine

Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.

ISPITA

        

   Intr-o iarna grea, un calugar a plecat din manastire spre satul de la poalele muntelui, sa vada de sanatatea unui copil pe care boala il tintuise la pat. La marginea padurii, a gasit, cazut in zapada, un cerb mort de foame si frig, dar si-a continuat drumul. Ajuns in casa baiatului, l-a chemat pe tatal acestuia si i-a spus:

 - Am gasit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul si foamea l-au rapus. Haide sa il iei si veti avea hrana pentru o vreme!

 Bucuros, omul i-a multumit calugarului si l-a urmat la locul cu pricina. Langa cerbul mort, insa, zacea acum un lup, care, gasind intre timp animalul, il devorase. Nestiind sa se opreasca la timp, manat doar de o lacomie exagerata, lupul mancase mult mai mult decat i-ar fi trebuit si decat ar fi avut nevoie. Acum zacea mort, ucis de propria lui lacomie.

 Vazand toate acestea, calugarul ii spuse taranului:

 - Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, rapusi de griji si nevoi, de lipsuri si greutati. Sufletul lor se intuneca si "ingheata" in atatea necazuri. Acestia uita de Dumnezeu si de cele sfinte, furati de viata grea pe care o traiesc, cand doar credinta le-ar mai putea incalzi sufletul. Numai dragostea si mila lui Dumnezeuii pot intari; nu trebuie decat sa le caute. Insa, altii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decat le-ar trebui si, cu toate acestea, sunt si ei morti sufleteste. Traiesc doar pentru ei, cand ar putea sa dea si altora. Sufletul lor este "inghetat" de egoism, intunecat de lacomie. Vai de ei, caci pacatul lor este cu atat mai mare! Sa fii coplesit de greutati este o neputinta, insa sa fii doborat de placeri este o rusine! La Judecata ce va veni curand, va fi rau de sufletul ingenunchiat de greutati, dar va fi vai si amar de sufletul ingenunchiat de placeri.

"Ispitele sunt de doua feluri: sau stramtorile vietii incearca inimile, vadind rabdarea lor, sau belsugul vietii devine iarasi chip de ispita. E la fel de greu, atat sa-ti pastrezi sufletul neinjosit de greutati, cat si sa nu ti-l jignesti in situatii inalte."

UNEORI, DUMNEZEU INTARZIE... FIINDCĂ VREA SĂ NE UMPLE COSUL CU BUNĂTĂTI

   "O femeie saraca, trecea odata pe langa o vie plina de struguri.
– Cat mi-as dori, a zis femeia, sa am un ciorchine din acestia! In acea clipa, stapanul viei a trecut pe acolo. Dupa ce a salutat-o, i-a spus:
 – Doamna, doresti cumva un ciorchine? Si la raspunsul ei afirmativ, s-a afundat in vie ca sa taie ciorchini. Si femeia a asteptat cinci minute, zece; un sfert de ceas a trecut, fara ca stapanul viei să se intoarca. In cele din urma, i-a fost greu sa mai astepte, gandindu-se ca acela o uitase si, a dat sa plece. Dar, iata, ca in aceeasi clipa, incarcat cu un paner plin cu struguri alesi, i-a iesit inainte stapanul si i-a spus zambind:
– Iarta-ma ca am intarziat! Dar am vrut sa iti aleg niste struguri buni.
   De multe ori, in rugaciunea noastra, cerem ceva de la Dumnezeu. Dar neprimind raspuns imediat, credem ca Dumnezeu ne-a uitat sau nu ne asculta. Insa, dupa putin timp, raspunsul vine, plin de imbesugare si binecuvantare, cum nici nu ne-am fi putut inchipui. Si ne cuprinde atunci o rusine pentru imputinarea credintei noastre!
   Dumnezeu intarzie, fiindca vrea sa ne umple cosul cu bunatatile Sale, inainte de a-l oferi sufletului nostru, care a cerut doar un ciorchine".