Barca

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un bărbat a fost angajat să picteze o barcă. Cu vopseaua, pensulele și o mână sigură, a început să acopere barca într-un roșu vibrant, așa cum a cerut proprietarul. În timp ce lucra, a observat o mică gaură în carenă, abia observată ochiului neantrenat. Fără să spună un cuvânt, a reparat-o, considerând că face parte din meseria lui.

După ce a terminat de pictat, proprietarul l-a plătit, iar omul a plecat, mulțumit de munca de o zi. Dimineața următoare, însă, proprietarul a revenit, ținând un cec mult mai generos decât se datora pentru tablou.

Surprins, pictorul a întrebat: „Domnule, deja m-ați plătit pentru vopsea. Pentru ce e asta? "
Proprietarul a zâmbit și a spus: „Asta nu este pentru tablou. Este pentru reparat gaura din barca. "
Pictorul, nedumerit, i-a răspuns: „Dar acesta a fost un lucru atât de mic, cu siguranță nu merită această sumă. "

"Prietene, nu înțelegi", a început proprietarul. "Când te-am rugat să vopsești barca, nici eu nu știam de gaură." După ce ați terminat și s-a uscat vopseaua, copii mei au ieșit cu barca la pescuit fără să-mi spună. Am fost plecat, iar când am ajuns acasă, am fost îngrozit să realizez că au plecat într-o barcă cu o gaură în carenă. "

Pictorul a ascultat cu atenție cum omul continua, vocea lui acum groasă de emoție.
Am fost îngrozit, gândindu-mă că s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată. Dar când s-au întors în siguranță, m-am grăbit să verific barca și am constatat că ai reparat gaura. Nu ai reparat doar o barcă - ai salvat viețile copiilor mei. Asta e ceva ce nu voi putea niciodată răsplăti pe deplin."
Pictorul a tăcut, absorbind greutatea cuvintelor omului.

Proprietarul a adăugat cu blândețe: „Uneori, cele mai mici gesturi pot avea cel mai mare impact. Ceea ce ți s-a părut nesemnificativ înseamnă totul pentru mine. "

În viață, putem repara fără să știm multe „găuri” pentru alții - oferind ajutor, reparând inimi sau pur și simplu fiind acolo când este nevoie. De multe ori nu realizăm cât de mult pot însemna acele acțiuni mici pentru altcineva.

Nu știi niciodată când bunătatea ta tăcută poate salva o viață. Continuă să ajuți, continuă să-ți pese, căci lumea are nevoie de mai mulți zugravi.

CIOARA

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

O cioară trăia în pădure și era absolut mulțumită de viața sa. Însă, într-o zi, a văzut o lebădă…
,,Această lebădă este atât de albă”, s-a gândit cioara.
,,Și eu sunt atât de neagră. Această lebădă trebuie să fie cea mai fericită pasăre din lume.”
Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gândea.
,,De fapt”, i-a răspuns lebăda ,,simțeam că sunt cea mai fericită pasăre din împrejurimi până când am văzut un papagal care avea două culori. Acum cred că papagalul este cea mai fericită pasare care a fost creată.”
Apoi cioara l-a abordat pe papagal.
Papagalul i-a explicat:
,,Am trăit o viață foarte fericită până când am văzut un păun. Eu am doar două culori, însă păunul are o multitudine de culori.”
Mai târziu, cioara a vizitat un păun de la grădina zoologică și a văzut că sute de oameni s-au adunat ca să îl vadă.
După ce oamenii au plecat, cioara s-a apropiat de păun.
,,Dragul meu păun”, a spus cioara ,,ești atât de frumos, în fiecare zi mii de oameni vin să te vadă. Când oamenii mă văd pe mine, imediat mă gonesc. Cred că ești cea mai fericită pasăre de pe planetă.”
Păunul a răspuns:
,,Am crezut dintotdeauna că sunt cea mai frumoasă și fericită pasăre de pe planetă. Însă, din cauza frumuseții mele, sunt închis în această grădina zoologică. Am cercetat cu atenție grădina zoologică și am realizat că cioara este singura pasăre care nu este închisă într-o cușca. Așa că zilele trecute m-am gândit că dacă aș fi o cioară, aș putea să hoinăresc fericit pretutindeni.”
_________________
Morala:
Aceasta este și problema noastră. Ne comparam în mod zadarnic cu alții și ne întristăm. Nu prețuim ceea ce Dumnezeu ne-a dat ceea ce duce la ciclul vicios al nefericirii! Învață să fii fericit cu ceea ce ai în loc să te agăți de ceea ce nu ai! Întotdeauna va exista cineva care va avea mai mult sau mai puțin decât ai tu!
Persoana care este mulțumită cu ceea ce are este cea mai fericită persoană din lume!
,,Toate zilele celui nenorocit sunt rele, dar cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat.” – Proverbele 15:15


Teodor Ciurariu

Trandafirul

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                               



Un om a plantat un trandafir, plin de speranță a început să-l ude, şi înainte ca acesta să înflorească l-a examinat. A observat mugurul care avea să prindă viață curând, dar a observat şi spinii de pe tulpină şi s-a gândit:"Cum poate o floare atât de frumoasă să aibă o tulpină plină cu spini?" Întristat de acest gând, a uitat să mai ude trandafirul, şi chiar înainte să înflorească, el s-a ofilit.

Aşa se întâmplă şi cu mulți oameni. În fiecare există un trandafir. Calitățile pozitive plantate în noi la naştere se dezvoltă pe pământul cu spinii greşelilor noastre. Mulți dintre noi, când ne uităm la noi înşine, vedem doar spinii, defectele. Devenim disperați de gândul că nimic nu e bun în noi. Neglijăm să udăm binele din noi, şi este posibil ca acesta să moară. Nu suntem conştienți de potențialul cu care ne-a înzestrat Dumnezeu...

Unii oameni nu văd trandafirul din interior şi au nevoie de alții ca să-l vadă. Una dintre cele mai frumoase calități de care dispune o persoană, este aceea de a trece peste spinii celuilalt şi de a găsi trandafirul. Aceasta este una din caracteristicile iubirii...să priveşti o persoană, să-i cunoşti defectele și s-o accepți în viața ta...în tot acest timp cunoscând noblețea sufletului său. Dacă le arătăm "trandafirul" din ei, îşi vor învinge spinii. Numai atunci vor reuşi să înflorească!

Cel mai bun prieten este acela care îți aratã defectele!!!

TRENUL VIETII..

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

 Acum cata timp am citit o carte in care viata a fost comparata cu o calatorie de tren. O lectura foarte interesanta. Viata este ca o calatorie cu trenul: Urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la unele statii si tristete adanca la altele. Atunci cand ne nastem si urcam in tren, intalnim oameni despre care credem, ca ne vor insoti pe tot parcursul calatoriei noastre: parintii nostri. Din pacate, adevarul este altfel. Ei coboara la o statie si ne lasa pe noi fara dragostea si atasamentul lor, fara prietenia si compania lor. E drept ca in tren urca alte persoane care vor ocupa un rol important in calatoria noastra. Acestea sunt fratii nostri, prietenii nostri si acei oameni minunati pe care ii iubim. Unele dintre aceste persoane care urca in tren, privesc calatoria ca o plimbare scurta. Altii gasesc numai tristete pe parcursul calatoriei. Si mai exista si altii in tren, care sunt permanent prezenti si gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el.

 Unii lasa in urma lor cand coboara un dor vesnic… Unii urca si coboara, si noi abia i-am observat. Ne mira faptul ca unii pasageri, pe care ii iubim cel mai mult, se muta in alt vagon si ne lasa singuri in aceasta etapa a calatoriei noastre. Bineinteles noi nu ne lasam opriti si ne straduim sa-i gasim si sa ne inghesuim sa trecem si sa ne mutam in vagonul lor. Din pacate, uneori nu ne putem aseza langa ei, deoarece locul de langa ei este deja ocupat. Nu face nimic, asa este calatoria: plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri… ….dar fara intoarcere.

 Deci, trebuie sa facem calatoria in felul cel mai bun posibil. Sa incercam sa iesim la capat cu cei care calatoresc impreuna cu noi, si sa cautam ceea ce este mai bun in fiecare dintre ei… Sa ne aducem aminte, ca in oricare etapa a calatoriei poate exista un tovaras de-al nostru care sa ezite si care probabil are nevoie de intelegerea noastra. Si noi vom sovai desi va exista cineva care sa ne inteleaga. Misterul cel mare al calatoriei este ca nu stim cand vom cobora definitiv din tren si nici cand vor cobora cei ce calatoresc alaturi de noi, nici macar cel care sta pe locul de langa noi. 

Cred ca o sa fiu cuprins de duiosie atunci cand cobor definitiv din tren….. Da, cred acest lucru. Despartirea de cativa prieteni pe care i-am intalnit in timpul calatoriei, va fi dureroasa. 

Va fi intristator sa-i las singuri pe cei mai dragi mie. Dar am speranta ca odata si odata va veni gara centrala, si am senzatia, ca am sa-i vad sosind, cu bagaje pe care inca nu le-au avut atunci cand au urcat in tren. Ceea ce ma va face fericit este gandul ca si eu am avut partea mea in sporirea bagajelor lor si in cresterea valorii acestora. Dragi prieteni, noi sa ne straduim sa avem o calatorie buna si ca la sfarsit sa putem spune ca a meritat osteneala. Sa incercam sa lasam dupa noi, cand coboram, un loc gol care lasa dor si amintiri frumoase la cei care calatoresc mai departe. Celor care sunt parte a trenului meu, le doresc Calatorie placuta !

Multumeste-i lui Dumnezeu...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                              



Nu mai mâncase de câteva zile și stătea în frig, într-un colț de bloc.
O femeie l-a văzut și l-a luat într-un restaurant să îi cumpere ceva de mâncare.
Patronul restaurantului nu a vrut sa-l servească batranel și i-a obligat să părăsescă localul… Ce a urmat, ne-a lăsat pe toți fără cuvinte!
Intr-o zi, o femeie mergea pe strada cand, cu coada ochilor a vazut un batranel cu ochii plecati, asezat intr-un colt al blocului. Omul era in varsta, nebarbierit si cu haine murdare.
In timp ce statea acolo, pietonii ocupati treceau pe langa el fara nicio problema… pentru ei era ca oricare alt om al strazii. Dar, cand s-a uitat cu mai multa atentie, femeie a ramas fara cuvinte.
Era foarte frig in acea zi si omul avea haina zdrentuita – pe langa geaca el mai avea o patura cu gauri in ea infasurata in jurul lui. Ea s-a oprit din drumul lui si s-a indreptat catre batranel: “Domnule, sunteti in regula?” – a intrebat ea.
“Nu!” – a raspuns el sarcastic. “Tocmai am venit de la masa cu presedintele… acum, lasa-ma in pace si mergi mai departe!”
Zambetul femeii a devenit si mai mare. Dintr-o data, omul a simtit o mana blanda sub brat.
“Ce faci, doamna?” – a intrebat el furios. “Ti-am zis sa ma lasi in pace!”
Chiar in acel moment, un ofiter de politie a trecut prin zona: “Exista vreo problema, doamna?” – a intrebat politistul.
“Nu, nicio problema. Incerc doar sa il ridic pe acest batranel in picioare. Ma ajutati, va rog?” – a raspuns femeia.
Politistul: “Acesta este batranul Ion. Este prin zona de cativa ani buni. Ce vreti de la el?”
Femeia: “Vedeti cafeneaua de acolo? Vreau sa ii iau ceva de mancare si sa se incalzeasca putin.”
Batranelul: “Esti nebuna? Nu vreau sa merg acolo!”
Apoi el a simtit cum alte doua maini puternice l-au apucat de celalalt brat… era politistul.
In cele din urma si cu unele dificultati, femeia si ofiterul de politie au reusit sa il duca pe batranel in cafenea.
L-au asezat la o masa intr-un colt indepartat. Era mijlocul diminetii, iar cafeneaua era aproape goala. Patronul restaurantului a traversat zona si a venit fix la masa lor.
“Ce se intampla aici, domnule ofiter? Ce este asta? De ce l-ati adus pe acest om in restaurantul meu?”
“Aceasta doamna a vrut sa ii cumpere ceva de mancare.” – a raspuns direct politistul.
Managerul, extrem de furios: “Nu aici… avand o asemenea persoana in restaurantul meu nu este bine. Imi trage in jos afacerea!”
Batranelul a zambit… “Vedeti, doamna? Am spus eu ca asa va fi. Acum, o sa va rog sa ma lasati sa plec. Nu am vrut sa vin aici!”
Femeia si-a intors privirea catre manager si a spus zambind: “Domnule, vedeti firma de peste strada?”
Patronul: “Bineinteles ca o vad. O si stiu. Ei organizeaza reuniuni saptamanale intr-una dintre camerele restaurantului.”
Femeia: “Si faci un profit bun din furnizarea alimentelor la intalnirile saptamanale?”
Patronul: “De ce va intereseaza?”
Femeia: “Ei bine, domnule, eu sunt presedintele companiei.”
Patronul nu a mai spus nimic… Femeia, din nou cu zambetul pe buze: “M-am gandit eu ca asta va schimba lucrurile.”
Apoi, intorcandu-si privirea catre politist: “Domnule ofiter, vreti sa luati micul dejun cu noi?”
Politistul: “Nu, multumesc, doamna. Sunt la datorie.”
Femeia: “Atunci, probabil, o cafea la pachet?”
Politistul: “Da, multumesc. Ar fi frumos.”
Patronul a raspuns: “Imediat pregatesc cafeaua.”… si a plecat.
Ofiterul l-a privit si a spus: “L-ati pus la locul lui.”Femeia: “Nu asta a fost intentia mea. Credeti sau nu, am un motiv pentru care fac toate astea.” S-a asezat in fata batranelului si l-a intrebat: “Va amintiti de mine?”
Batranelul: “Cred ca da. Vreau sa spun ca imi esti cunoscuta…”
Femeia: “Sunt un pic mai in varsta… Dar mai stii ziua in care tu lucrai aici si eu am intrat pe acea usa, inghetata de frig si moarta de foame?”
Politistul: “Doamna, cum asa?”… nu ii venea sa creada ca o femeie de succes ar fi avut vreodata o astfel de problema.
Femeia a inceput sa povesteasca: “Eram tanara, aveam 20 de ani. Am venit la oras pentru a imi gasi un loc de munca, insa nimeni nu a vrut sa ma angajeze.
Nu aveam cu ce sa imi platesc chiria, asa ca proprietarul m-a dat afara din apartament. M-am plimbat pe strazi zile intregi. Era februarie, eram inghetata si aproape moarta de foame. Am vazut acest loc si am intrat in speranta ca voi primi macar o supa calda.”
Batranelul a zambit si a spus: “Acum imi amintesc… eram in spatele tejghelei de servire. Ai venit si m-ai intrebat daca poti lucra cateva ore la noi pentru ceva de mancare. Ti-am spus ca este impotriva regulilor restaurantului.”
Femeia a continuat: “Stiu… atunci mi-ai facut cel mai mare sandwich cu friptura de vita pe care l-am vazut in viata mea, mi-ai oferit un ceai cald si mi-ai spus sa ma asez la masa pentru a ma bucura de ele. Mi-era teama ca vei avea probleme.”
Batranelul: “Si, cum ai reusit sa ajungi asa sus?”
Femeia: “In acea zi am fost angajata. Am muncit foarte mult pentru a ajunge sus. In cele din urma, mi-am deschis propria afacere care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a prosperat.”
Cand a terminat, ea a scos o carte de vizita din poseta: “Dupa ce terminati de mancare, veniti la birou si il cautati pe omul asta. El este directorul de personal al companiei mele.
Ma duc sa vorbesc cu el acum, sunt sigura ca iti va gasi un loc de munca. Cred ca iti poate da si un avans pentru a iti cumpara cateva haine si sa iti inchiriezi o camaruta pe undeva. Si, daca ai nevoie vreodata de ceva, usa casei mele este intotdeauna deschisa pentru tine.”
In ochii batranului au aparut imediat lacrimile: “Cum voi putea sa iti multumesc vreodata pentru toate astea?”
Femeia: “Nu imi multumi mie. Multumeste-i lui Dumnezeu, el m-a adus astazi in fata ta.”

„MAMĂ! MAMĂ! UNDE E RAIUL?”

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                                   


Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..

“Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo, de mulţi ani.
“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.

“Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:

“Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.
Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul.

“Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca spre Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo..
“Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul.

“Deocamdată, o să faci curat, o să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, iar copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă, pe neaşteptate:
“Cum merge, cum îţi e?”

“Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare.

“Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce şi nu poate să se mişte şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată, pătrunzător, pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.
“Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.

“Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului. Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce.
“Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!”

Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.

Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.

“Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
“N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi.

“Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat.
“Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.
“Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul.
“Şi ce a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării.

“A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare, puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
“Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…”
“Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?”
“Da, poţi să iei câtă vrei”, răspunse tremurând, egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică.

“Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului.

“Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
“Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. “Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”.
“Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul.
“Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul.
“De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul
“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu, să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse:
“Bine, a

m să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul
însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
“Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.
“Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă, vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică.
“Hai să mâncăm!”, ii spuse el, Fratelui cel Mare.
“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul
îşi aduse brusc aminte:
“Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe..
“Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…”
“Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta

>îndrăzni..
“Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.
“Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul i-a dat vestea! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.

“De ce?”, întrebă nedumerit copilul.

“Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul a văzut! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.

“Nu se poate! strigau aceştia.

“Cum arată?”
“E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
Primește-ne și pe noi Doamne la Sfântă Masa Ta, cu toate că păcatele noastre sunt mai multe decât firimiturile!

Povestioară de la părinții athoniți!

Despre cântatul la strană.

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Odată, la părintele Ioan la biserică, a venit un preot cu o grup organizat ( o corală ) la strană.
Veniseră din oraşul lor să participe la un concert de colinde.......

Fără să ştie cum cântă, părintele Ioan le-a îngăduit să ţină ei strana. Dezamăgirea credincioşilor a fost mare: în locul muzicii psaltice pe care se aşteptau să o audă au auzit ceva care semăna mai mult a operă. Muzica era plină de mândrie, soliştii fiind mai degrabă interesaţi să îşi arate măiestria vocală decât să Îi cânte lui Dumnezeu.

În biserică se afla şi un părinte călugăr care se afla în drum spre Muntele Athos.
Dumnezeu îi descoperise acestuia că, atunci când ridicau vocea prea strident,mândrindu-se, cântăreţii de la strană erau înconjuraţi de draci. Numai atunci când cântau fără ifose şi fără paradă, numai atunci dracii îi părăseau

Călugărul i-a spus părintelui Ioan vedenia, şi acesta l-a rugat să le spună şi celor din cor ce îi descoperise Dumnezeu. Dar, din smerenie, călugărul a refuzat. Atunci părintele Ioan s-a dus şi le-a spus el cântăreţilor despre aceasta.
- Părinte, dar aşa sunt vocile lor, altfel nu pot cânta. Ori aşa, ori deloc, a spus dirijorul, încercând să le ia apărarea.
- Mai bine deloc decât aşa, fraţilor, că aici nu e sală de operă. Sunt convins că puteţi cânta şi altfel, numai bunăvoinţă să aveţi. Dacă veţi cânta numai pentru oameni, pierdeţi plata de la Dumnezeu. Dacă veţi cânta pentru Dumnezeu, veţi câştiga şi inimile oamenilor. Mândria nu ţine de voce. Şi nici smerenia nu ţine de voce, ţine de inimă.
Poate vă gândiţi că vedenia călugărului a fost de la draci, nu de la Dumnezeu. Că el, habotnic cum îl credeţi, şi obişnuit numai cu psaltichia de la mănăstire, nu ştie să guste muzica voastră. Muzica izvodită din inimile şi din minţile sfinţilor seamănă prea puţin
cu muzica marilor compozitori religioşi de astăzi. Pe sfinţi i-a luminat Dumnezeu de au
compus muzica bisericească. Iar compozitorii care au încercat să înlocuiască psaltichia prin creaţiile lor s-au arătat potrivnici Dumnezeului care i-a luminat pe sfinţi. Ortodoxia
are un duh propriu: icoana bizantină îl păstrează, icoana renascentistă nu. Muzica psaltică îl păstrează, cealaltă nu. Ortodoxia nu e cum vrem noi sau cum ne place nouă. Îl
rog pe părintele vostru, care îmi e prieten, să mă ierte că vă fac observaţie. Dacă ţineţi cu dinţii de mândria voastră, veţi putea câştiga cel mult nişte premii stricăcioase. Dar, dacă veţi încerca să cântaţi aşa cum trebuie, puteţi dobândi cununi pe care nu le veţi pierde niciodată…
Un bătrân oarecare, duhovnicesc, dintr-o mănăstire, a văzut odată la fereastra chiliei unui frate doi draci care stăteau şi ascultau la fereastra fratelui şi ascultând puţin începeau a sălta; şi iar stând ascultau şi iar începeau a sălta şi aşa făceau câtva timp. Iar bătrânul, văzând, s-a sculat de unde şedea şi privea şi a mers la chilia acelui frate să vadă pricina de atâta bucurie şi săltare a acelor spurcaţi diavoli. Şi apropiindu-se bătrânul de chilia fratelui, dracii, văzându-l venind asupra lor, ruşinându-se s-au dat în lături ca nişte câini, unul într-o parte, altul într-alta, şi aşa depărtându-se au fugit. Iar bătrânul, apropiindu-se de fereastra chiliei fratelui unde
stau săltând acei draci, l-a auzit pe acela în chilie citindu-şi pravila cu glas mare la fereastră. Şi îndată a priceput şi a cunoscut bătrânul că pricina bucuriei şi săltării
spurcaţilor draci este citirea fratelui cu glas mare şi, intrând la dânsul în chilie, l-a găsit stând la fereastră şi citind.
Fratele, îndată lăsându-şi citirea, s-a închinat după obicei, cu smerenie. Atunci bătrânul i-a zis:
„Fiule, mai de folos ţi-ar fi ţie de te-ai culca în chilia ta şi să dormi toată ziua decât să citeşti cu aşa sunet în glas, precum citeşti. Căci nu-ţi este de nici un folos, ci este bucurie şi veselie şi săltare dracilor. Acum, iată, am gonit doi draci de la fereastra ta, care se bucurau şi săltau ascultând şi auzind glasul citirii tale, şi pe care i-am văzut de la chilia mea, ascultând şi săltând la fereastră. Dinadins am venit la tine, fiule, ca să-ţi părăseşti acel sunet de glas în rugăciunea şi citirea ta şi să-ţi citeşti pravila şi rugăciunea călugăreşte, în taină, după cum ne-a poruncit nouă Domnul Hristos şi Sfinţii Părinţi, iar nu cu sunet de glas întru auzirea oamenilor şi a dracilor”.
Zis-a fratele:
„Dar ce să fac, părinte, că eu aşa m-am obişnuit şi m-am deprins a citi şi în alt chip nu pot să citesc? Că de voi citi în taină, îmi pare că nu înţeleg, şi nici nu ştiu ce citesc şi de citirea în taină eu nu mă îndulcesc, nici nu simt umilinţă, sau ceva de folos pentru inima mea”.
Zis-a lui bătrânul:
„Dacă nu simţi, fiule, umilinţă în inima ta şi zici că nu te foloseşti de rugăciunea şi citirea ta când te rogi şi citeşti în taină, apoi cum te vei umili şi te vei folosi de rugăciunea şi citirea ta pe care o faci cu sunet şi cu glas întru auzirea
oamenilor şi a dracilor, întru lauda, fericirea şi slăvirea oamenilor şi întru bucuria, mângâierea şi săltarea dracilor? Această citire Dumnezeu nu o iubeşte şi Sfinţii Părinţi nu o primesc. Cum şi în ce chip trebuie să ne citim rugăciunea şi pravila, Însuşi Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Cel ce este pururea purtător de grijă pentru binele, folosul şi mântuirea noastră, cu însăşi gura Sa ne-a învăţat pe noi şi pururea ne învaţă la Sfânta Evanghelie zicând: „Când vei vrea să te rogi şi să-ţi citeşti pravila, intră în cămara ta şi închide uşa ta. Aşa citeşte şi te roagă în taină Părintelui tău. Şi Părintele tău, care vede şi aude tainele, Acela îţi va da ţie la arătare mila şi darurile Sale”.
Şi iarăşi zice:
„Când vă rugaţi, nu grăiţi multe vorbe în rugăciunea voastră, ci în scurtă vorbă şi deasă să fie rugăciunea şi citirea voastră!”
Deci din citirea şi rugăciunea săvârşită în acest chip se naşte umilinţa şi folosul sufletului spre mântuire. În acest chip toţi Sfinţii Părinţi îşi citeau pravila şi rugăciunea lor. Şi pentru aceasta toţi părinţii, când îşi făceau chilia, îşi făceau şi cămară osebită, să le fie pentru rugăciunea şi pravila lor. Deci, şi tu, fiule, de vrei să te foloseşti şi să-ţi fie primită rugăciunea, citirea şi pravila, aşa urmează şi te vei mântui. Iar de nu vei voi să urmezi şi să faci aşa, să ştii că în zadar îţi va fi toată zăbava citirii, a pravilei şi a rugăciunii”.

Din Patericul Mirenilor

Teodor Ciurariu

Bogaţii şi săracii

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-a

http://babylenutautilepentrusanatate.blogspot.com/

Cu mult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept într-o zi plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor ... Dacă în palatul său toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele 1-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii, în timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:

- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!

După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:

- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci 1-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!

Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!

"Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (...)

„Judecata este rară milă pentru cel ce n-a făcut milă." (Sfânta Scriptură )

Pilda Serii!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



În noaptea Sfântă a Crăciunului din anul 1951, când cerurile cântă slava lui Dumnezeu și pământul primește vestea păcii, Valeriu Gafencu trăia în temnița de la Târgu-Ocna un moment de har pe care nu-l va uita nimeni dintre cei ce i-au fost aproape.
Era slăbit, dar sufletul îi era luminat. Compusese un colind al deținuților și, în timp ce arhimandritul Gherasim Iscu își dădea obștescul sfârșit în patul alăturat, Valeriu rămânea treaz, priveghind în tăcerea aceea apăsătoare. Ioan, prietenul și camaradul lui, îl urmărea din când în când în vreme ce îngrijea muribunzii: îl vedea cum stă cu pleoapele lăsate, cu fața senină, retras într-o adâncă și neobișnuită concentrare.
La un moment dat, Ioan a simțit că Valeriu îl cheamă. S-a apropiat, copleșit de o presimțire. Valeriu și-a făcut semnul crucii, i-a luat mâna și, cu glas cald, i-a spus:
„Ioane, tu îmi ești cel mai bun prieten… dar nu ca prieten vin la tine acum, ci ca să-ți cer sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți?”
Cu smerenie, Ioan a dat din cap. Atunci Valeriu, cu privirea coborâtă, a început să-i istorisească:
„În noaptea asta am privegheat. Așteptam să vină colinda mea… să fie frumoasă, curată, coborâtă din cer. Eram treaz și senin, când deodată, am ridicat ochii… și atunci am văzut-o pe Maica Domnului. Stătea în picioare, la capul patului, îmbrăcată în alb. Era vie, era reală. Nu purta Pruncul, dar prezența ei era atât de puternică, atât de luminoasă, încât am uitat totul. Și atunci mi-a vorbit.”
Și Valeriu a rostit cuvintele pe care le auzise din gura Preasfintei Fecioare:
„Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta pentru cele ce vor veni. Puterile întunericului vor crește și vor înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Astăzi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar dacă vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că izbăvirea tot va veni, dar ca prin foc și pârjol. Lumea încă are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”
„Apoi – spunea Valeriu – Maica Domnului a dispărut. Și am rămas copleșit, fericit…
Valeriu vorbea curat, limpede, fără urmă de mândrie. Ioan simțea cum cuvintele lui îi sfințesc inima, cum pacea care îl învăluia pe Valeriu îl cuprinde și pe el. De aceea i-a spus doar atât:
„Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom muri, El va birui. Să ne rugăm!”
Și au făcut împreună o rugăciune scurtă.
În tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, între trupuri slăbite și suflete pregătite de veșnicie, pentru o clipă temnița s-a făcut scară către cer.
Iar cuvintele Maicii Domnului – „Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!” – rămân și astăzi pentru noi toți mângâiere, nădejde și chemare la statornicie.
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă

Diavolul și fierarul

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                        

«Vocea din spatele lui se auzi atât de neașteptat, încât fierarul tresări...
S-a întors încet, în timp ce un client foarte neobișnuit stătea în fața lui.
Era Moartea însăși.

- Poți să-mi dai o coasă sau să o ascuțiți pe asta a mea, dacă este posibil, întrebă oaspetele cu o voce feminină, dar ușor răgușită.
Ei bine, ăsta e sfârșitul, gândi fierarul, aruncă cârpa din mână într-un colț și oftă. Se uită la coasă... erau într-adevăr multe urme pe lamă, se subțiase iar lama în sine începuse să se onduleze.
- Sunt pentru prima dată în această situație și nu știu cum să procedez...
Moartea a început să râdă încet : - Nu, nu sunt după tine. Trebuie doar să-mi repar coasa.
Fierarul a luat-o în mâini și a început să o examineze din diferite unghiuri.
- Mă vei ierta că sunt atât de sincer, dar nu-mi vine să cred că țin în mâini un obiect care a secerat atâtea vieți! Nicio armă din lume nu poate egala atâta distrugere... Acest lucru este cu adevărat incredibil!

- Armă, ai spus? Moartea, a sărit în sus cu o mișcare fulgerătoare și a fost într-o clipă chiar în fața fierarului. Marginile glugii ei tremurau ușor :
- Câți oameni crezi că am ucis? şuieră ea printre dinţii scrâşnind. Moartea l-a prins de bărbie și i-a ridicat capul :

- Deci câți?

- De unde știu câți au fost? mârâi fierarul, încercând să-și îndepărteze privirea.
Moartea îi dădu drumul bărbiei și tăcu câteva secunde. Apoi, cocoșată, se întoarse pe bancă și se așeză cu un oftat greu.

- Deci nu știi câți au fost? - spuse moartea în liniște și fără să aștepte un răspuns a continuat, - dacă îți spun că nu am ucis niciodată, ascultă, n-am ucis niciodată o singură persoană, ce-mi spui? Nu am ucis niciodată oameni. De ce aș face eu asta când voi înșivă vă ucideți, făcând aceste fapte groaznice... Pentru scopuri nobile, pentru mânie și ură, din dragoste și răzbunare, poți chiar să ucizi doar pentru competiție sau chiar pentru distracție. Și cu strategii stupide începeți războaie și vă ucideți unii pe alții cu miile, cu milioanele. Iar partea ipocrită este că este mult mai ușor să dați vina pe mine!
Făcu o scurtă pauză: - Știi măcar cum eram înainte? Eram o tânără frumoasă, întâmpinând sufletele oamenilor cu flori și însoțindu-i la locul unde trebuiau să ajungă. Am râs cu ei și i-am ajutat să uite ce s-a întâmplat. Dar asta a fost cu mult timp în urmă... Uite ce mi s-a întâmplat!

Ea a țipat ultimele cuvinte, a coborât cu pași mari de pe bancă și și-a dat la o parte gluga de pe cap. În fața ochilor fierarului apăru aproape un craniu, un chip încrețit al unei femei foarte bătrâne... Iar mai înspăimântători dintre toate erau ochii ei, complet opaci, lipsiți de expresie... Uite cine am devenit! Și știi de ce? - a făcut un pas spre fierar.

- Nu, clătină el din cap.

- Bineînțeles că nu, a râs ea. Voi, oamenii, m-ați făcut așa! Am văzut oameni ucigându-și părinții, frații, prietenii, vecinii, am văzut mame ucigându-și copiii, am văzut bărbați ucigând cu ușurință o sută, două sute, trei sute de oameni într-o singură zi!
Ochii morții scânteiau: - Mi-am schimbat atunci frumoasa rochie cu această rochie neagră, astfel încât sângele oamenilor pe care i-am întâlnit să nu fie vizibil pe ea. Mi-am pus gluga, ca oamenii să nu-mi vadă lacrimile. Nu le mai dau flori. Au făcut din mine un monstru. Și apoi m-au acuzat de toate păcatele lor. Bineînțeles, era cel mai simplu...
Se uită la fierar cu o privire rigidă: - Însoțesc oamenii, le arăt drumul, dar nu omor oameni... Dă-mi coasa, prostule!

În timp ce Moartea smulse coasa din mâinile fierarului, se întoarse și se îndreptă spre ieșirea atelierului.

- Pot să vă pun o întrebare? spuse fierarul când ea ajunse în prag.

- O să mă întrebi de ce am nevoie de o coasă, nu-i așa? întrebă Moartea, oprindu-se la ușa deschisă fără să se întoarcă.
- Da.
- Știi, drumul oamenilor spre rai... este străbătut atât de rar, că este mereu acoperit de iarbă înaltă...»

__________

Textul este bazat pe folclorul din Țara Bascilor...
,, Diavolul și fierarul " se numește și e transmis pe cale orală din generație în generație de multe secole.

sursa

Preot 

Teodor Ciurariu

Credinciosul şi frizerul necredincios

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Se spune că un creştin a fost odată la un frizer pentru un „tuns şi ras”. Cum se întâmplă de obicei, cei doi au început un dialog şi au discutat despre o mulţime de lucruri. În general, cei doi au fost cam de aceiaşi părere, dar când au ajuns la subiectul credinţei, frizerul s-a grăbit să spună categoric: „Eu nu cred că Dumnezeu există!“ „De ce spui asta?“, l-a întrebat omul nostru.

„Pentru că este suficient să ieşi în stradă ca să vezi lucrul acesta. Dacă Dumnezeu există cum se face că sunt aşa de mulţi oameni nenorociţi şi bolnavi? Ce părinte atotputernic ar îngădui aşa ceva? Care tată şi-ar lăsa fiii de izbelişte? Dacă ar exista Dumnezeu n-ar trebui să fie în lume nici durere şi nici suferinţă. Nu-mi pot imagina cum ar putea un Dumnezeu bun să îngăduie toate aceste lucruri“.

Clientul s-a gândit puţin şi s-a hotărât să nu spună nimic, ca să nu stârnească o ceartă. A tăcut până la sfârşit, a plătit şi a ieşit afară din frizerie. Ca din „întâmplare” însă, primul om cu care s-a întâlnit a fost un cerşetor beţiv cu o claie de păr răvăşită şi cu barba neîngrijită. Era murdar şi avea o privire pierdută. Ca străfulgerat de un gând, creştinul a intrat înapoi în frizerie şi a spus: „Dacă ai dreptate şi Dumnezeu chiar nu există, atunci nici frizerii nu există!“ „Ce vrei să spui?“ i-a răspuns mirat frizerul. „Eu sunt unul dintre ei şi stau în faţa dumneavoastră. Nu te-am tuns eu?” „Nu“, a continuat cu un zâmbet creştinul, „frizerii nu există, că dacă ar exista, n-ar mai exista oameni netunşi şi neraşi ca cerşetorul acesta de pe stradă“.

„Ah! Asta era problema?! FRIZERII EXISTĂ! Netunşi sunt numai aceia care nu vin la mine ca să-i tund şi să-i rad cum se cuvine“. „Exact!“ continuă creştinul. „Tot aşa este însă şi cu Dumnezeu! EL EXISTĂ, dar lumea arată aşa cum arată pentru că oamenii nu vin la El ca să fie ajutaţi şi ca să-i facă El aşa cum ar trebui să fie. De aceea este aşa de multă răutate şi suferinţă în lume“.

MAI ROAGĂ-TE O DATĂ!*

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

*Dacă târziu tu te trezești, stai prea puțin în rugă,*
*Nici nu ai timp să studiezi, mereu mănânci în fugă,*
*Când de la masă te ridici e ora-ntârziată,*
*Chiar înainte ca să pleci... . mai roaga-te o dată!*


*Când dimineaț-aștepți prea mult tramvaiul ca să vină*
*Sau cu mașina ai făcut o pană de benzină,*
*Când stai destul la semafor sau la calea ferată,*
*Închide ochii și în gând... mai roagă te o dată!*


*Când întuneric e pe drum sau ai pierdut cărarea*
*Sau peste tot în jurul tău e agitată marea,*
*Când vântul e-împotriva ta cu ura lui turbată,*
*Ridică-ți ochii către cer... mai roagă-te o dată!*


*Când se revarsă ape mari sau vine uraganul*
*Iar un cutremur de pământ ți-a prăbușit tavanul,*
*Când fără casă tu rămâi și pierzi averea toată,*
*În loc să murmuri și să plangi... mai roagă-te o dată!*


*Când vrei să pui în gura ta un frâu pentru vorbire,*
*Să nu răspunzi la provocări, te lupți cu vechea fire,*
*Când îți apare-n calea ta ispita deghizată,*
*De vrei să fii biruitor... mai roagă -te o dată!*


*Când vezi oriunde-n jurul tău că se păcătuiește*
*Și că din ce in ce mai mult iubirea se răcește*
*Iar adunarea unde mergi e apostaziată,*
*Ca și Iisus în Ghetsemani... mai roagă-te o dată!*


*Când ai aflat din profeții că vremea se-mplinește*
*Și toate-n jurul tău vestesc că totul se sfârșește,*
*Te uiți spre ceruri și nu vezi că Domnul se arată,*
*Ca și Ilie, pe genunchi... mai roagă-te o dată!*

Un om care-L are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară, ci dimpotrivă, se simte fericit în singurătate. Toţi cei din singurătate, toţi călugării din mănăstire nu se simt singuri, ci se simt mai aproape de Dumnezeu. Ei stau de vorbă cu Dumnezeu pentru toată lumea.

IPS Iustinian Chira

VULPOIUL...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!


                 

Un vulpoi tânăr a fost mușcat de un șarpe în timp ce vâna adânc în pădure.
S-a întors rănit, tremurând, târându-și laba, cu febră în ochi.
Dar în loc de compasiune, haita l-a respins.
– „Nu vrem să ne îmbolnăvim”, spuneau unii.
– „Mai bine să plece”, șopteau alții.
Și vulpoiul a plecat. Singur.
Nu din cauza mușcăturii, ci din cauza trădării.
Pentru că mai dureros decât veninul era indiferența.
S-a așezat într-o peșteră îndepărtată,
unde în fiecare noapte tremura de frig și singurătate.
Cu timpul și-a pierdut laba. Abia mai mânca. Abia mai dormea.
Doar un corb venea din când în când la el.
Până într-o zi, când s-a întors la haită și a spus:
– „Vulpoiul încă trăiește. Dar are nevoie de ajutor. Nu poate vâna. Este slab și singur.”
Toți au auzit. Dar toți l-au ignorat.
– „Sunt ocupat, caut hrană...”
– „Trebuie să am grijă de cei mici...”
– „Nu am timp să merg atât de departe...”
Corbul s-a întors la vulpoi cu aripile goale.
Au trecut săptămâni.
Până când, într-un sfârșit, s-a întors din nou –
cu vestea pe care nimeni nu voia să o audă:
– „Vulpoiul a murit.”
S-a lăsat tăcerea.
Cei care vânau s-au oprit.
Cei care dormeau s-au trezit cu vinovăția în inimă.
Cei care creșteau puii și-au plecat privirea.
Și atunci toți au pornit spre peșteră.
Plângeau.
Îl strigau pe nume.
Se căiau că nu au venit mai devreme.
Dar când au ajuns – vulpoiul nu mai era acolo.
Alături zăcea doar o bucată de scoarță,
pe care cu laba tremurândă era scris:
„Uneori, când ești viu,
nimeni nu face nici măcar un pas ca să te ajute…
Dar când mori – străbat munții ca să te plângă.
Majoritatea lacrimilor de la înmormântare nu sunt din iubire.
Ci din vină.”

Pilde și cuvinte folositoare sufletului ...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

„- CUNOAȘTEȚI ADEVĂRUL, ȘI ADEVĂRUL VĂ VA FACE LIBERI”. (Ev. după Ioan 8, 32)

„- LIMBA MINCINOASĂ ESTE URÂCIUNE ÎNAINTEA DOMNULUI, IAR CEL CE SPUNE ADEVĂRUL ESTE IUBIT”. (Pilde 12, 22)

- Pilde și cuvinte folositoare sufletului îngrijite de părintele Luca -

Un frate l-a întrebat pe un Bătrân:

- „Avvo, este oare vreo minciună bună?”

Și i-a răspuns bătrânul:

 
- „Fiule, orice minciună care te scapă pe tine, dar îl rănește pe altul, este rea. Iar orice cuvânt care acoperă păcatul fratelui, pentru a-l păzi de rușine, se socotește ca adevăr înaintea lui Dumnezeu. Căci scopul nu este cuvântul în sine, ci inima cu care îl rostești.”
Și a adăugat:

 
- „Adevărul este lumină, dar lumina care arde pe aproapele nu folosește. Așa și minciuna: cea care acoperă spre mântuire se numește iconomie, iar cea care ascunde răul este pierzare.”

„Fiule, adevărul fără dragoste e ca un cuțit ascuțit care taie până în adâncul inimii . Dar adevărul spus cu blândețe vindecă. De aceea, nu tot ce spui e bine, ci cum și când spui.”

Impăratul ...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                  

Un împărat avea un servitor care, în toate circumstanțele spunea întotdeauna :
" - Stãpâne, nu fiți descurajat pentru că tot ce face Dumnezeu este perfect. El nu greșește, niciodatã !"
Într-o zi, au plecat la vânătoare și un animal sălbatic l-a atacat pe rege. Servitorul a reușit să omoare animalul, dar nu a putut împiedica ca majestatea sa, sã nu-şi piardă un deget. Furios și fără a-și manifesta recunoștința, regele a spus:
" - Dacă Dumnezeu ar fi fost bun, n-aș fi fost atacat și nu mi-aş fi pierdut degetul. Slujitorul i-a răspuns:
" - În ciuda tuturor acestor lucruri, vă pot spune doar că Dumnezeu este bun și că tot ceea ce face este perfect. El nu greșește niciodată. Înfuriat de răspuns, regele a ordonat arestarea servitorului său. În timp ce a fost dus în închisoare, i-a spus din nou împăratului:
" - Dumnezeu este bun și perfect, sã nu uitați acest lucru niciodatã !
Într-o altă zi, regele a plecat singur pentru o altă vânătoare și a fost capturat de sălbaticii care folosesc ființe umane pentru sacrificiu. Pe altar, sălbaticii au vãzut că împăratul nu avea un deget, aşa că a fost eliberat pentru că nu era considerat "complet" pentru a fi oferit zeilor. La întoarcerea sa în palat, el a ordonat eliberarea robului său și a spus:
" - Prietene, Dumnezeu a fost foarte bun cu mine. Am fost aproape ucis, dar pentru lipsa unui singur deget, am fost eliberat. Dar am o întrebare:
" - Dacã Dumnezeu este atât de bun precum spui...de ce a permis ca tu, să ajungi la închisoare?
Slujitorul său i-a răspuns:
" - Dragul meu stãpân, dacă n-aș fi fost în închisoare, aș fi plecat cu tine și poate aş fi fost jertfit. EU nu am nici un deget lipsă. Tot ce face Dumnezeu este perfect, El niciodată nu greșește !" Adesea, ne plângem de multe lucruri din viață și de lucrurile negative care ni se întâmplă zilnic, uitând că totul se întâmplă cu un scop.
Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?

Un judecător musulman a invitat odată la el acasă un călugăr ortodox.

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                                      


Un judecător musulman a invitat odată la el acasă un călugăr ortodox.
Era vremea cinei și după ce familia magistratului islamic s-a așezat la masă împreună cu oaspetele lor, judecătorul l-a întrebat pe monahul creștin:
- Te rog, omule bun, luminea­ză-mă.
Eu sunt musulman și caut să-mi trăiesc viața după lege, după legea religiei mele.
Judec cu dreptate pe cât e posibil omenește, nu primesc mită, îi hrănesc pe cei săraci, mă rog și postesc după puterile mele.
În tot ce fac, încerc să-mi trăiesc viața onest și conform voinței lui Dumnezeu.
Dacă voi merge pe linia aceasta, nu voi moșteni Împă­răția cerurilor?
Monahul, uimit de virtuțile musulmanului, l-a întrebat:
- Judecătorule, ai copii?
- Am, a aprobat magistratul.
- Dar servitori, ai și din aceștia în casa ta?
- Da, desigur, am și servitori.
- Te rog să-mi spui care dintre ei, copiii sau slugile tale, te ascultă mai mult?
- Servitorii, bineînțeles. Ei sunt atenți la cea mai mică dorință a mea și sunt gata s-o împlinească fără crâcnire.
Dar copiii mei sunt uneori neascultători și încăpățânați; câteodată nu mă înțeleg cu ei fiindcă ies din voia mea, spuse zâmbitor omul legii.
- Cu toate astea, atunci când vei îmbătrâni și va trebui să părăsești acest pământ, cine te va moșteni, copiii sau slugile tale? continuă călugărul cu întrebările lui.
- Fără îndoială, odraslele mele, a exclamat musulmanul.
- Vezi, judecătorule, la fel este și cu Împărăția cerurilor. Poți fi un servitor, o slugă exemplară, dar numai fiii sunt moștenitorii.
Și singura cale pentru a dobândi înfierea cea duhovnicească este prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria prin voința Tatălui. Căci scrie Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, spunând: „Acum nu mai ești rob, ci fiu, iar dacă ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 7).
"Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii.

Cum înșală diavolul pe om!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



O pildă care oglindeste nepăsarea și amânarea vieții spirituale...
Diavolul, prefăcut în babă, îi iese înaintea unei fetițe care merge la biserică, și-i zice:
-Unde te duci tu, copila?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Ei, la Biserică!
Ce-ai să faci tu la Biserică?
Acolo se duc oamenii mari, babele şi moşnegii. Las-că tu ai vreme si de Biserică. Ia vezi colo în poieniță, ce mai hîrjoană! Du-te de te joacă și tu, acolo..!
-Bine mai zici, mătuşică! Și s-a dus fetita la hârjoana copiilor, în loc de a se duce la Sfânta Biserică, unde plecase.
Se face fetița fată mare și pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese înainte și o întreabă:
-Unde te duci tu, fată mare?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Iată, mai auzii una!
Fată mare la Biserică!
Fetele mari, iată-le cum sar în joc!
Iată-le, cum se îndrăgostesc! Du-te și tu cu ele...!
-Că bine mai zici, mătușică! Și s-a întors fata din calea Bisericii la joc!...
După aceea se căsătorește, ajunge femeie cu bărbat şi copii...
Pleacă iar la Sfânta Biserică.
Diavolul-babă îi iese înainte, zicându-i:
-Unde ai plecat, nevastă?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Ei, na, Biserică! Ai lăsat copiii singuri în casă să ardă, ori să îşi scoată ochii, ori poate ies pe drum și-i calcă vitele, îi rup câinii, iară bărbatul tău când vine acasă nu găsește mâncare, și-apoi huiet și înjurături... bătăi!...
Întorce-te înapoi, că după ce vei înbătrâni, tot la Biserică îi fi!
-Că bine mai zici, mătuşică! Și s-a înapoiat iarăși acasă.
Ajunge nevasta, babă bătrână.
Pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese iar înainte, întrebând-o:
-Unde te duci, babă hăi?
-Mă duc Ia... la Sfânta Biserică, mătușică!
-la, mai auzii una bună! Baba surdă, la Biserică! D-apoi, ce-ai să mai poți face tu la Biserică ? Aşa surdă, gârbovită, slabă şi sfârșită de suferință? Te dor picioarele; îți tremură tot corpul! N-auzi nimic, nu pricepi nimic. Te apucă tusea, ba și neputințele și sminteşti pe atâta lume! Du-te înapoi acasă, că după ce-i muri, tot la Biserică vei fi! Și din păcate, baba s-a întors iar din calea Bisericii şi a stat acasă până a murit, tristă și neagră de păcate....

___________________

Vedeți ?

Iată, așa a câștigat și câștigă diavolul sumedenii de suflete creștine de toate vârstele...

Așa a înşelat şi înşeală diavolul pe toți și pe toate care cedează ispitelor lăsându-se amăgiți de ele.

 
Fără Biserică, omul se pierde ușor, căci singur s-a lăsat pe sine afară din Corabia Mântuirii, și s-a lipsit de toate Darurile și Tainele Sfinte dăruite lui de Dumnezeu pentru a se mântui.

Fiți treji, privegheați, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!(1 Petru 5:8)

 
Cine are Biserica de Mamă, Îl are pe Dumnezeu de Tată! Biserica e Trupul lui Hristos, iar El e Capul ei!

Adevărul si bunătatea!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un om gospodar avea un singur fiu.

 
El a înfiat un sărac, si a început să -l privească la fel ca pe un fiu de sânge. La cel înfiat a venit într -ascuns un vrăjitor negru, si l-a înduplecat să fugă din casa binefăcătorului său, făgăduindu-i că prin vrăjile sale îl va ajuta să dobândească mai mare slavă decât slava aceluia. Astfel înduplecat, cel înfiat a căutat să plece de la binefăcătorul său. Acela îsi dăduse seama de toată urzeala, însă nu s-a împotrivit, ci l-a lăsat pe fiul său de suflet să facă ce dorea. Dar i s-a făcut milă si, la despărțire, i-a dat fiului de suflet o pungă închisă, plină cu aur si cu pietre scumpe. Si s-a dus de la el cu lacrimi în ochi.
Așadar, acel sărac a purces la drum -- numai că vrăjitorul negru nu doar că nu l-a ajutat pe călătorul singuratic, ci,dimpotrivă, trimitea rudele sale negre în calea lui ca să -l jefuiască.

 
Văzându-se în primejdie, săracul se răscumpăra din mâinile tâlhărilor cu aur si cu pietre scumpe; se ruga doar să nu -i i-a punga.

Astfel călătorind, cădea mereu dintr -o cursă a negrilor în alta. Si se răscumpăra mereu cu aur si cu pietre prețioase, până ce punga i s -a golit de tot. Atunci i s-a înfățișat însusi vrăjitorul negru. Când l-a văzut, săracul i-a cerut ajutorul ca unui prirten, dar vrăjitorul negru s-a arătat deodată cum era de fapt: cel mai mare tâlhar.

 
Scrâșnind din dinți, i-a înhățat punga, încercând să i-o smulgă din mâini.

 
Între timp, gospodarul privea din depărtare ce se întâmplă cu fiul lui de suflet. S-a înduioșat de soarta lui si l-a trimis pe fiul său cel unul-născut să -l mântuiască de la pieire pe sărac. Fiul a ajuns în ultima clipă când săracul era deja istovit în lupta pentru pungă. L-a lovit pe vrăjitorul negru si l-a rănit de moarte, iar săracului i-a umplut iarăsi punga cu aur si pietre scumpe, spunându-i să se întoarcă degrab acasă, unde îl așteaptă tatăl gospodar.

 
Înțelegeți această pildă? Gospodarul e Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu este Iisus Hristos. Cel înfiat este Adam si neamul lui. Vrăjitorul negru este satana. Punga legată la gură e trupul omenesc. Aurul si pietrele scumpe închipuie sufletul omenesc, care e dăruit cu darurile lui Dumnezeu cele bogate.
Îndepărtîndu -se în chip necugetat de Dumnezeu, neamul omenesc si-a pierdut treptat toată bogăția duhovnicească si a rămas numai cu viața sa trupească. Când satana a încercat să si-o însușească si pe aceasta pentru a nimici astfel deplin lucrul Domnului, S-a arătat în lume Fiul lui Dumnezeu.
El l-a rănit de moarte pe satana, iar după ce l-a rănit si l-a făcut neprimejdios, l-a aruncat în adâncul iadului. Si în viața trupească a omenirii a insuflat iarăsi suflet viu si l-a umplut cu darurile dumnezeiești. În același timp a poruncit neamului lui Adam să se întoarcă cu noua bogăție în casa Tatălui ceresc.

 
Sf. Nicolae Velimirovici, Adevărul si bunătatea! 

Un om binecuvântat

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un soldat necunoscut din războiul civil american aşternuse pe hârtie următoarele cuvinte: "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere, dar El m-a făcut slab ca să învăţ simplitatea şi smerenia. L-am rugat să mă ajute să fac fapte mari, dar El m-a micşorat ca să fac fapte bune. L-am rugat să-mi dea bogăţie ca să fiu fericit, dar El m-a făcut sărac ca să devin înţelept. L-am rugat să-mi dea toate lucrurile ca să pot gusta viaţa, dar El mi-a dat viaţa, ca să pot gusta toate lucrurile (bune). Nu am primit nimic din tot ce am cerut, dar am primit tot ce a fost mai bun pentru mine. Împotriva dorinţei mele, mi-au fost ascultate rugăciunile. Sunt printre oameni un om binecuvântat".

De ce să ne rugăm? - Pilda numărul 377

Un sfânt obişnuia să facă o scurtă vizită lui Iisus, când trecea pe lângă o Biserică. Într-o zi, un trecător îl întreabă: "Ce faceţi dumneavoastră în Biserică?". Sfântul îi răspunse: "Când ai un prieten şi te întâlneşti cu el, îl saluţi, discuţi cu el, îi împărtăşeşti bucuriile şi succesele, dar şi necazurile tale. La fel fac şi eu cu Iisus, Prietenul meu".

Omul modern, orb în faţa adevărului - Pilda numărul 378

Un om se rătăci în deşert şi nu mai avea la el nicio provizie de mâncare şi băutură. Deodată zări înaintea sa nişte palmieri. Se auzea chiar şi susurul unui râu. Dar el se gândi: "Asta-i doar o nălucă, o fata morgana. În realitate, aici nu se află nimic". Descurajat şi pe jumătate sărit din minţi se prăbuşi la pământ. Puţin timp după aceea trecură pe acolo doi beduini şi-l găsiră mort. "Poţi să înţelegi una ca asta? spuse unul către celălalt. Aşa de aproape de apă. Iar smochinele îi cresc aproape în gură! Cum a fost posibil aşa ceva?". Şi celălalt îi răspunse: "Acesta a fost un om modern, orb în faţa adevărului".

Sticla cu furnici...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Lăsasem peste noapte o sticlă de cinci litri cu apă, deschisă. În ea căzuseră zeci de furnici . Se zbăteau haotic în apa limpede, fiecare părând să lupte pentru viața ei.
La început, mi s-a părut că se îneacă una pe alta, că încearcă să se salveze cu orice preț — chiar și cu prețul altora.
Gândul ăsta m-a dezgustat. M-am întors și am plecat, hotărât să nu intervin.
Dar, după două ore, curiozitatea m-a biruit. M-am întors să mai arunc o privire în sticlă.
Și ce am văzut m-a lăsat fără cuvinte:
furnicile erau în viață!
Mai mult decât atât — formaseră o adevărată insulă vie, o piramidă de trupuri, în care se sprijineau unele pe altele, rămânând la suprafață ca o colonie unită.
Am rămas nemișcat, privind cu sufletul la gură.
Cele de jos chiar se înecau… dar nu pentru totdeauna.
După un timp, erau înlocuite de cele de sus, care coborau de bunăvoie.
Cele epuizate urcau, încet, fără grabă, fără să îmbrâncească pe nimeni.
Nimeni nu se salva pe sine mai întâi.
Dimpotrivă — fiecare căuta să ajungă acolo unde era cel mai greu.
Un sistem de ajutor reciproc, perfect coordonat, m-a zguduit profund.
N-am mai rezistat.
Am găsit o lingură care încăpea prin gura sticlei și am introdus-o cu grijă.
La vederea salvării, furnicile au început să urce, una câte una, fără pic de panică.
Totul mergea bine, până când una dintre ele, slăbită, a alunecat din nou în apă, fără să reușească să ajungă la margine.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce n-o să uit niciodată.
Ultima furnică, deja aproape afară, s-a întors brusc.
A coborât, parcă spunând:
„Rezistă, frate, nu te las!”
S-a aruncat din nou în apă, s-a agățat strâns de cea care se îneca, dar nu putea s-o scoată singură.
N-am mai stat pe gânduri.
Am apropiat lingura, și așa, împreună, au ieșit afară — vii, amândouă.
Episodul acesta m-a emoționat mai mult decât orice film sau carte despre prietenie și sacrificiu.
Am simțit o furtună de emoții:
Mai întâi, rușine — pentru că am judecat furnicile ca fiind ființe insensibile.
Apoi, uimire — pentru rezistența lor.
Admiratie — pentru disciplina și curajul lor de a se sacrifica.
Și, la final, o apăsătoare rușine... pentru oameni.
Rușine pentru noi, oamenii.
Pentru indiferență.
Pentru cât de ușor ne pierdem unii pe alții în goana după avantaje.
Pentru cât de rar mai vine cineva înapoi să-l salveze pe cel slab.
Noi construim ziduri, când am putea fi poduri vii.
Dacă niște ființe atât de mici sunt capabile de o astfel de solidaritate și dăruire…
de ce noi, oamenii, suntem atât de des surzi la suferința celorlalți?
În ziua aceea am înțeles un lucru simplu:
Adevărata putere e în unitate.
Și dacă încă nu știi cum să trăiești cu adevărat —
învață de la furnici.

sursa ATHOS