„MAMĂ! MAMĂ! UNDE E RAIUL?”

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                                   


Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..

“Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo, de mulţi ani.
“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.

“Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:

“Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.
Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul.

“Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca spre Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo..
“Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul.

“Deocamdată, o să faci curat, o să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, iar copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă, pe neaşteptate:
“Cum merge, cum îţi e?”

“Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare.

“Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce şi nu poate să se mişte şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată, pătrunzător, pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.
“Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.

“Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului. Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce.
“Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!”

Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.

Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.

“Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
“N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi.

“Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat.
“Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.
“Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul.
“Şi ce a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării.

“A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare, puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
“Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…”
“Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?”
“Da, poţi să iei câtă vrei”, răspunse tremurând, egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică.

“Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului.

“Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
“Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. “Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”.
“Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul.
“Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul.
“De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul
“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu, să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse:
“Bine, a

m să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul
însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
“Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.
“Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă, vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică.
“Hai să mâncăm!”, ii spuse el, Fratelui cel Mare.
“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul
îşi aduse brusc aminte:
“Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe..
“Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…”
“Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta

>îndrăzni..
“Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.
“Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul i-a dat vestea! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.

“De ce?”, întrebă nedumerit copilul.

“Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul a văzut! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.

“Nu se poate! strigau aceştia.

“Cum arată?”
“E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
Primește-ne și pe noi Doamne la Sfântă Masa Ta, cu toate că păcatele noastre sunt mai multe decât firimiturile!

Povestioară de la părinții athoniți!

Despre cântatul la strană.

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Odată, la părintele Ioan la biserică, a venit un preot cu o grup organizat ( o corală ) la strană.
Veniseră din oraşul lor să participe la un concert de colinde.......

Fără să ştie cum cântă, părintele Ioan le-a îngăduit să ţină ei strana. Dezamăgirea credincioşilor a fost mare: în locul muzicii psaltice pe care se aşteptau să o audă au auzit ceva care semăna mai mult a operă. Muzica era plină de mândrie, soliştii fiind mai degrabă interesaţi să îşi arate măiestria vocală decât să Îi cânte lui Dumnezeu.

În biserică se afla şi un părinte călugăr care se afla în drum spre Muntele Athos.
Dumnezeu îi descoperise acestuia că, atunci când ridicau vocea prea strident,mândrindu-se, cântăreţii de la strană erau înconjuraţi de draci. Numai atunci când cântau fără ifose şi fără paradă, numai atunci dracii îi părăseau

Călugărul i-a spus părintelui Ioan vedenia, şi acesta l-a rugat să le spună şi celor din cor ce îi descoperise Dumnezeu. Dar, din smerenie, călugărul a refuzat. Atunci părintele Ioan s-a dus şi le-a spus el cântăreţilor despre aceasta.
- Părinte, dar aşa sunt vocile lor, altfel nu pot cânta. Ori aşa, ori deloc, a spus dirijorul, încercând să le ia apărarea.
- Mai bine deloc decât aşa, fraţilor, că aici nu e sală de operă. Sunt convins că puteţi cânta şi altfel, numai bunăvoinţă să aveţi. Dacă veţi cânta numai pentru oameni, pierdeţi plata de la Dumnezeu. Dacă veţi cânta pentru Dumnezeu, veţi câştiga şi inimile oamenilor. Mândria nu ţine de voce. Şi nici smerenia nu ţine de voce, ţine de inimă.
Poate vă gândiţi că vedenia călugărului a fost de la draci, nu de la Dumnezeu. Că el, habotnic cum îl credeţi, şi obişnuit numai cu psaltichia de la mănăstire, nu ştie să guste muzica voastră. Muzica izvodită din inimile şi din minţile sfinţilor seamănă prea puţin
cu muzica marilor compozitori religioşi de astăzi. Pe sfinţi i-a luminat Dumnezeu de au
compus muzica bisericească. Iar compozitorii care au încercat să înlocuiască psaltichia prin creaţiile lor s-au arătat potrivnici Dumnezeului care i-a luminat pe sfinţi. Ortodoxia
are un duh propriu: icoana bizantină îl păstrează, icoana renascentistă nu. Muzica psaltică îl păstrează, cealaltă nu. Ortodoxia nu e cum vrem noi sau cum ne place nouă. Îl
rog pe părintele vostru, care îmi e prieten, să mă ierte că vă fac observaţie. Dacă ţineţi cu dinţii de mândria voastră, veţi putea câştiga cel mult nişte premii stricăcioase. Dar, dacă veţi încerca să cântaţi aşa cum trebuie, puteţi dobândi cununi pe care nu le veţi pierde niciodată…
Un bătrân oarecare, duhovnicesc, dintr-o mănăstire, a văzut odată la fereastra chiliei unui frate doi draci care stăteau şi ascultau la fereastra fratelui şi ascultând puţin începeau a sălta; şi iar stând ascultau şi iar începeau a sălta şi aşa făceau câtva timp. Iar bătrânul, văzând, s-a sculat de unde şedea şi privea şi a mers la chilia acelui frate să vadă pricina de atâta bucurie şi săltare a acelor spurcaţi diavoli. Şi apropiindu-se bătrânul de chilia fratelui, dracii, văzându-l venind asupra lor, ruşinându-se s-au dat în lături ca nişte câini, unul într-o parte, altul într-alta, şi aşa depărtându-se au fugit. Iar bătrânul, apropiindu-se de fereastra chiliei fratelui unde
stau săltând acei draci, l-a auzit pe acela în chilie citindu-şi pravila cu glas mare la fereastră. Şi îndată a priceput şi a cunoscut bătrânul că pricina bucuriei şi săltării
spurcaţilor draci este citirea fratelui cu glas mare şi, intrând la dânsul în chilie, l-a găsit stând la fereastră şi citind.
Fratele, îndată lăsându-şi citirea, s-a închinat după obicei, cu smerenie. Atunci bătrânul i-a zis:
„Fiule, mai de folos ţi-ar fi ţie de te-ai culca în chilia ta şi să dormi toată ziua decât să citeşti cu aşa sunet în glas, precum citeşti. Căci nu-ţi este de nici un folos, ci este bucurie şi veselie şi săltare dracilor. Acum, iată, am gonit doi draci de la fereastra ta, care se bucurau şi săltau ascultând şi auzind glasul citirii tale, şi pe care i-am văzut de la chilia mea, ascultând şi săltând la fereastră. Dinadins am venit la tine, fiule, ca să-ţi părăseşti acel sunet de glas în rugăciunea şi citirea ta şi să-ţi citeşti pravila şi rugăciunea călugăreşte, în taină, după cum ne-a poruncit nouă Domnul Hristos şi Sfinţii Părinţi, iar nu cu sunet de glas întru auzirea oamenilor şi a dracilor”.
Zis-a fratele:
„Dar ce să fac, părinte, că eu aşa m-am obişnuit şi m-am deprins a citi şi în alt chip nu pot să citesc? Că de voi citi în taină, îmi pare că nu înţeleg, şi nici nu ştiu ce citesc şi de citirea în taină eu nu mă îndulcesc, nici nu simt umilinţă, sau ceva de folos pentru inima mea”.
Zis-a lui bătrânul:
„Dacă nu simţi, fiule, umilinţă în inima ta şi zici că nu te foloseşti de rugăciunea şi citirea ta când te rogi şi citeşti în taină, apoi cum te vei umili şi te vei folosi de rugăciunea şi citirea ta pe care o faci cu sunet şi cu glas întru auzirea
oamenilor şi a dracilor, întru lauda, fericirea şi slăvirea oamenilor şi întru bucuria, mângâierea şi săltarea dracilor? Această citire Dumnezeu nu o iubeşte şi Sfinţii Părinţi nu o primesc. Cum şi în ce chip trebuie să ne citim rugăciunea şi pravila, Însuşi Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Cel ce este pururea purtător de grijă pentru binele, folosul şi mântuirea noastră, cu însăşi gura Sa ne-a învăţat pe noi şi pururea ne învaţă la Sfânta Evanghelie zicând: „Când vei vrea să te rogi şi să-ţi citeşti pravila, intră în cămara ta şi închide uşa ta. Aşa citeşte şi te roagă în taină Părintelui tău. Şi Părintele tău, care vede şi aude tainele, Acela îţi va da ţie la arătare mila şi darurile Sale”.
Şi iarăşi zice:
„Când vă rugaţi, nu grăiţi multe vorbe în rugăciunea voastră, ci în scurtă vorbă şi deasă să fie rugăciunea şi citirea voastră!”
Deci din citirea şi rugăciunea săvârşită în acest chip se naşte umilinţa şi folosul sufletului spre mântuire. În acest chip toţi Sfinţii Părinţi îşi citeau pravila şi rugăciunea lor. Şi pentru aceasta toţi părinţii, când îşi făceau chilia, îşi făceau şi cămară osebită, să le fie pentru rugăciunea şi pravila lor. Deci, şi tu, fiule, de vrei să te foloseşti şi să-ţi fie primită rugăciunea, citirea şi pravila, aşa urmează şi te vei mântui. Iar de nu vei voi să urmezi şi să faci aşa, să ştii că în zadar îţi va fi toată zăbava citirii, a pravilei şi a rugăciunii”.

Din Patericul Mirenilor

Teodor Ciurariu

Bogaţii şi săracii

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-a

http://babylenutautilepentrusanatate.blogspot.com/

Cu mult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept într-o zi plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor ... Dacă în palatul său toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele 1-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii, în timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:

- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!

După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:

- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci 1-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!

Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!

"Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (...)

„Judecata este rară milă pentru cel ce n-a făcut milă." (Sfânta Scriptură )

Pilda Serii!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



În noaptea Sfântă a Crăciunului din anul 1951, când cerurile cântă slava lui Dumnezeu și pământul primește vestea păcii, Valeriu Gafencu trăia în temnița de la Târgu-Ocna un moment de har pe care nu-l va uita nimeni dintre cei ce i-au fost aproape.
Era slăbit, dar sufletul îi era luminat. Compusese un colind al deținuților și, în timp ce arhimandritul Gherasim Iscu își dădea obștescul sfârșit în patul alăturat, Valeriu rămânea treaz, priveghind în tăcerea aceea apăsătoare. Ioan, prietenul și camaradul lui, îl urmărea din când în când în vreme ce îngrijea muribunzii: îl vedea cum stă cu pleoapele lăsate, cu fața senină, retras într-o adâncă și neobișnuită concentrare.
La un moment dat, Ioan a simțit că Valeriu îl cheamă. S-a apropiat, copleșit de o presimțire. Valeriu și-a făcut semnul crucii, i-a luat mâna și, cu glas cald, i-a spus:
„Ioane, tu îmi ești cel mai bun prieten… dar nu ca prieten vin la tine acum, ci ca să-ți cer sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți?”
Cu smerenie, Ioan a dat din cap. Atunci Valeriu, cu privirea coborâtă, a început să-i istorisească:
„În noaptea asta am privegheat. Așteptam să vină colinda mea… să fie frumoasă, curată, coborâtă din cer. Eram treaz și senin, când deodată, am ridicat ochii… și atunci am văzut-o pe Maica Domnului. Stătea în picioare, la capul patului, îmbrăcată în alb. Era vie, era reală. Nu purta Pruncul, dar prezența ei era atât de puternică, atât de luminoasă, încât am uitat totul. Și atunci mi-a vorbit.”
Și Valeriu a rostit cuvintele pe care le auzise din gura Preasfintei Fecioare:
„Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta pentru cele ce vor veni. Puterile întunericului vor crește și vor înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Astăzi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar dacă vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că izbăvirea tot va veni, dar ca prin foc și pârjol. Lumea încă are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”
„Apoi – spunea Valeriu – Maica Domnului a dispărut. Și am rămas copleșit, fericit…
Valeriu vorbea curat, limpede, fără urmă de mândrie. Ioan simțea cum cuvintele lui îi sfințesc inima, cum pacea care îl învăluia pe Valeriu îl cuprinde și pe el. De aceea i-a spus doar atât:
„Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom muri, El va birui. Să ne rugăm!”
Și au făcut împreună o rugăciune scurtă.
În tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, între trupuri slăbite și suflete pregătite de veșnicie, pentru o clipă temnița s-a făcut scară către cer.
Iar cuvintele Maicii Domnului – „Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!” – rămân și astăzi pentru noi toți mângâiere, nădejde și chemare la statornicie.
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă

Diavolul și fierarul

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                        

«Vocea din spatele lui se auzi atât de neașteptat, încât fierarul tresări...
S-a întors încet, în timp ce un client foarte neobișnuit stătea în fața lui.
Era Moartea însăși.

- Poți să-mi dai o coasă sau să o ascuțiți pe asta a mea, dacă este posibil, întrebă oaspetele cu o voce feminină, dar ușor răgușită.
Ei bine, ăsta e sfârșitul, gândi fierarul, aruncă cârpa din mână într-un colț și oftă. Se uită la coasă... erau într-adevăr multe urme pe lamă, se subțiase iar lama în sine începuse să se onduleze.
- Sunt pentru prima dată în această situație și nu știu cum să procedez...
Moartea a început să râdă încet : - Nu, nu sunt după tine. Trebuie doar să-mi repar coasa.
Fierarul a luat-o în mâini și a început să o examineze din diferite unghiuri.
- Mă vei ierta că sunt atât de sincer, dar nu-mi vine să cred că țin în mâini un obiect care a secerat atâtea vieți! Nicio armă din lume nu poate egala atâta distrugere... Acest lucru este cu adevărat incredibil!

- Armă, ai spus? Moartea, a sărit în sus cu o mișcare fulgerătoare și a fost într-o clipă chiar în fața fierarului. Marginile glugii ei tremurau ușor :
- Câți oameni crezi că am ucis? şuieră ea printre dinţii scrâşnind. Moartea l-a prins de bărbie și i-a ridicat capul :

- Deci câți?

- De unde știu câți au fost? mârâi fierarul, încercând să-și îndepărteze privirea.
Moartea îi dădu drumul bărbiei și tăcu câteva secunde. Apoi, cocoșată, se întoarse pe bancă și se așeză cu un oftat greu.

- Deci nu știi câți au fost? - spuse moartea în liniște și fără să aștepte un răspuns a continuat, - dacă îți spun că nu am ucis niciodată, ascultă, n-am ucis niciodată o singură persoană, ce-mi spui? Nu am ucis niciodată oameni. De ce aș face eu asta când voi înșivă vă ucideți, făcând aceste fapte groaznice... Pentru scopuri nobile, pentru mânie și ură, din dragoste și răzbunare, poți chiar să ucizi doar pentru competiție sau chiar pentru distracție. Și cu strategii stupide începeți războaie și vă ucideți unii pe alții cu miile, cu milioanele. Iar partea ipocrită este că este mult mai ușor să dați vina pe mine!
Făcu o scurtă pauză: - Știi măcar cum eram înainte? Eram o tânără frumoasă, întâmpinând sufletele oamenilor cu flori și însoțindu-i la locul unde trebuiau să ajungă. Am râs cu ei și i-am ajutat să uite ce s-a întâmplat. Dar asta a fost cu mult timp în urmă... Uite ce mi s-a întâmplat!

Ea a țipat ultimele cuvinte, a coborât cu pași mari de pe bancă și și-a dat la o parte gluga de pe cap. În fața ochilor fierarului apăru aproape un craniu, un chip încrețit al unei femei foarte bătrâne... Iar mai înspăimântători dintre toate erau ochii ei, complet opaci, lipsiți de expresie... Uite cine am devenit! Și știi de ce? - a făcut un pas spre fierar.

- Nu, clătină el din cap.

- Bineînțeles că nu, a râs ea. Voi, oamenii, m-ați făcut așa! Am văzut oameni ucigându-și părinții, frații, prietenii, vecinii, am văzut mame ucigându-și copiii, am văzut bărbați ucigând cu ușurință o sută, două sute, trei sute de oameni într-o singură zi!
Ochii morții scânteiau: - Mi-am schimbat atunci frumoasa rochie cu această rochie neagră, astfel încât sângele oamenilor pe care i-am întâlnit să nu fie vizibil pe ea. Mi-am pus gluga, ca oamenii să nu-mi vadă lacrimile. Nu le mai dau flori. Au făcut din mine un monstru. Și apoi m-au acuzat de toate păcatele lor. Bineînțeles, era cel mai simplu...
Se uită la fierar cu o privire rigidă: - Însoțesc oamenii, le arăt drumul, dar nu omor oameni... Dă-mi coasa, prostule!

În timp ce Moartea smulse coasa din mâinile fierarului, se întoarse și se îndreptă spre ieșirea atelierului.

- Pot să vă pun o întrebare? spuse fierarul când ea ajunse în prag.

- O să mă întrebi de ce am nevoie de o coasă, nu-i așa? întrebă Moartea, oprindu-se la ușa deschisă fără să se întoarcă.
- Da.
- Știi, drumul oamenilor spre rai... este străbătut atât de rar, că este mereu acoperit de iarbă înaltă...»

__________

Textul este bazat pe folclorul din Țara Bascilor...
,, Diavolul și fierarul " se numește și e transmis pe cale orală din generație în generație de multe secole.

sursa

Preot 

Teodor Ciurariu

Credinciosul şi frizerul necredincios

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Se spune că un creştin a fost odată la un frizer pentru un „tuns şi ras”. Cum se întâmplă de obicei, cei doi au început un dialog şi au discutat despre o mulţime de lucruri. În general, cei doi au fost cam de aceiaşi părere, dar când au ajuns la subiectul credinţei, frizerul s-a grăbit să spună categoric: „Eu nu cred că Dumnezeu există!“ „De ce spui asta?“, l-a întrebat omul nostru.

„Pentru că este suficient să ieşi în stradă ca să vezi lucrul acesta. Dacă Dumnezeu există cum se face că sunt aşa de mulţi oameni nenorociţi şi bolnavi? Ce părinte atotputernic ar îngădui aşa ceva? Care tată şi-ar lăsa fiii de izbelişte? Dacă ar exista Dumnezeu n-ar trebui să fie în lume nici durere şi nici suferinţă. Nu-mi pot imagina cum ar putea un Dumnezeu bun să îngăduie toate aceste lucruri“.

Clientul s-a gândit puţin şi s-a hotărât să nu spună nimic, ca să nu stârnească o ceartă. A tăcut până la sfârşit, a plătit şi a ieşit afară din frizerie. Ca din „întâmplare” însă, primul om cu care s-a întâlnit a fost un cerşetor beţiv cu o claie de păr răvăşită şi cu barba neîngrijită. Era murdar şi avea o privire pierdută. Ca străfulgerat de un gând, creştinul a intrat înapoi în frizerie şi a spus: „Dacă ai dreptate şi Dumnezeu chiar nu există, atunci nici frizerii nu există!“ „Ce vrei să spui?“ i-a răspuns mirat frizerul. „Eu sunt unul dintre ei şi stau în faţa dumneavoastră. Nu te-am tuns eu?” „Nu“, a continuat cu un zâmbet creştinul, „frizerii nu există, că dacă ar exista, n-ar mai exista oameni netunşi şi neraşi ca cerşetorul acesta de pe stradă“.

„Ah! Asta era problema?! FRIZERII EXISTĂ! Netunşi sunt numai aceia care nu vin la mine ca să-i tund şi să-i rad cum se cuvine“. „Exact!“ continuă creştinul. „Tot aşa este însă şi cu Dumnezeu! EL EXISTĂ, dar lumea arată aşa cum arată pentru că oamenii nu vin la El ca să fie ajutaţi şi ca să-i facă El aşa cum ar trebui să fie. De aceea este aşa de multă răutate şi suferinţă în lume“.

MAI ROAGĂ-TE O DATĂ!*

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

*Dacă târziu tu te trezești, stai prea puțin în rugă,*
*Nici nu ai timp să studiezi, mereu mănânci în fugă,*
*Când de la masă te ridici e ora-ntârziată,*
*Chiar înainte ca să pleci... . mai roaga-te o dată!*


*Când dimineaț-aștepți prea mult tramvaiul ca să vină*
*Sau cu mașina ai făcut o pană de benzină,*
*Când stai destul la semafor sau la calea ferată,*
*Închide ochii și în gând... mai roagă te o dată!*


*Când întuneric e pe drum sau ai pierdut cărarea*
*Sau peste tot în jurul tău e agitată marea,*
*Când vântul e-împotriva ta cu ura lui turbată,*
*Ridică-ți ochii către cer... mai roagă-te o dată!*


*Când se revarsă ape mari sau vine uraganul*
*Iar un cutremur de pământ ți-a prăbușit tavanul,*
*Când fără casă tu rămâi și pierzi averea toată,*
*În loc să murmuri și să plangi... mai roagă-te o dată!*


*Când vrei să pui în gura ta un frâu pentru vorbire,*
*Să nu răspunzi la provocări, te lupți cu vechea fire,*
*Când îți apare-n calea ta ispita deghizată,*
*De vrei să fii biruitor... mai roagă -te o dată!*


*Când vezi oriunde-n jurul tău că se păcătuiește*
*Și că din ce in ce mai mult iubirea se răcește*
*Iar adunarea unde mergi e apostaziată,*
*Ca și Iisus în Ghetsemani... mai roagă-te o dată!*


*Când ai aflat din profeții că vremea se-mplinește*
*Și toate-n jurul tău vestesc că totul se sfârșește,*
*Te uiți spre ceruri și nu vezi că Domnul se arată,*
*Ca și Ilie, pe genunchi... mai roagă-te o dată!*

Un om care-L are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară, ci dimpotrivă, se simte fericit în singurătate. Toţi cei din singurătate, toţi călugării din mănăstire nu se simt singuri, ci se simt mai aproape de Dumnezeu. Ei stau de vorbă cu Dumnezeu pentru toată lumea.

IPS Iustinian Chira

VULPOIUL...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!


                 

Un vulpoi tânăr a fost mușcat de un șarpe în timp ce vâna adânc în pădure.
S-a întors rănit, tremurând, târându-și laba, cu febră în ochi.
Dar în loc de compasiune, haita l-a respins.
– „Nu vrem să ne îmbolnăvim”, spuneau unii.
– „Mai bine să plece”, șopteau alții.
Și vulpoiul a plecat. Singur.
Nu din cauza mușcăturii, ci din cauza trădării.
Pentru că mai dureros decât veninul era indiferența.
S-a așezat într-o peșteră îndepărtată,
unde în fiecare noapte tremura de frig și singurătate.
Cu timpul și-a pierdut laba. Abia mai mânca. Abia mai dormea.
Doar un corb venea din când în când la el.
Până într-o zi, când s-a întors la haită și a spus:
– „Vulpoiul încă trăiește. Dar are nevoie de ajutor. Nu poate vâna. Este slab și singur.”
Toți au auzit. Dar toți l-au ignorat.
– „Sunt ocupat, caut hrană...”
– „Trebuie să am grijă de cei mici...”
– „Nu am timp să merg atât de departe...”
Corbul s-a întors la vulpoi cu aripile goale.
Au trecut săptămâni.
Până când, într-un sfârșit, s-a întors din nou –
cu vestea pe care nimeni nu voia să o audă:
– „Vulpoiul a murit.”
S-a lăsat tăcerea.
Cei care vânau s-au oprit.
Cei care dormeau s-au trezit cu vinovăția în inimă.
Cei care creșteau puii și-au plecat privirea.
Și atunci toți au pornit spre peșteră.
Plângeau.
Îl strigau pe nume.
Se căiau că nu au venit mai devreme.
Dar când au ajuns – vulpoiul nu mai era acolo.
Alături zăcea doar o bucată de scoarță,
pe care cu laba tremurândă era scris:
„Uneori, când ești viu,
nimeni nu face nici măcar un pas ca să te ajute…
Dar când mori – străbat munții ca să te plângă.
Majoritatea lacrimilor de la înmormântare nu sunt din iubire.
Ci din vină.”

Pilde și cuvinte folositoare sufletului ...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

„- CUNOAȘTEȚI ADEVĂRUL, ȘI ADEVĂRUL VĂ VA FACE LIBERI”. (Ev. după Ioan 8, 32)

„- LIMBA MINCINOASĂ ESTE URÂCIUNE ÎNAINTEA DOMNULUI, IAR CEL CE SPUNE ADEVĂRUL ESTE IUBIT”. (Pilde 12, 22)

- Pilde și cuvinte folositoare sufletului îngrijite de părintele Luca -

Un frate l-a întrebat pe un Bătrân:

- „Avvo, este oare vreo minciună bună?”

Și i-a răspuns bătrânul:

 
- „Fiule, orice minciună care te scapă pe tine, dar îl rănește pe altul, este rea. Iar orice cuvânt care acoperă păcatul fratelui, pentru a-l păzi de rușine, se socotește ca adevăr înaintea lui Dumnezeu. Căci scopul nu este cuvântul în sine, ci inima cu care îl rostești.”
Și a adăugat:

 
- „Adevărul este lumină, dar lumina care arde pe aproapele nu folosește. Așa și minciuna: cea care acoperă spre mântuire se numește iconomie, iar cea care ascunde răul este pierzare.”

„Fiule, adevărul fără dragoste e ca un cuțit ascuțit care taie până în adâncul inimii . Dar adevărul spus cu blândețe vindecă. De aceea, nu tot ce spui e bine, ci cum și când spui.”

Impăratul ...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                  

Un împărat avea un servitor care, în toate circumstanțele spunea întotdeauna :
" - Stãpâne, nu fiți descurajat pentru că tot ce face Dumnezeu este perfect. El nu greșește, niciodatã !"
Într-o zi, au plecat la vânătoare și un animal sălbatic l-a atacat pe rege. Servitorul a reușit să omoare animalul, dar nu a putut împiedica ca majestatea sa, sã nu-şi piardă un deget. Furios și fără a-și manifesta recunoștința, regele a spus:
" - Dacă Dumnezeu ar fi fost bun, n-aș fi fost atacat și nu mi-aş fi pierdut degetul. Slujitorul i-a răspuns:
" - În ciuda tuturor acestor lucruri, vă pot spune doar că Dumnezeu este bun și că tot ceea ce face este perfect. El nu greșește niciodată. Înfuriat de răspuns, regele a ordonat arestarea servitorului său. În timp ce a fost dus în închisoare, i-a spus din nou împăratului:
" - Dumnezeu este bun și perfect, sã nu uitați acest lucru niciodatã !
Într-o altă zi, regele a plecat singur pentru o altă vânătoare și a fost capturat de sălbaticii care folosesc ființe umane pentru sacrificiu. Pe altar, sălbaticii au vãzut că împăratul nu avea un deget, aşa că a fost eliberat pentru că nu era considerat "complet" pentru a fi oferit zeilor. La întoarcerea sa în palat, el a ordonat eliberarea robului său și a spus:
" - Prietene, Dumnezeu a fost foarte bun cu mine. Am fost aproape ucis, dar pentru lipsa unui singur deget, am fost eliberat. Dar am o întrebare:
" - Dacã Dumnezeu este atât de bun precum spui...de ce a permis ca tu, să ajungi la închisoare?
Slujitorul său i-a răspuns:
" - Dragul meu stãpân, dacă n-aș fi fost în închisoare, aș fi plecat cu tine și poate aş fi fost jertfit. EU nu am nici un deget lipsă. Tot ce face Dumnezeu este perfect, El niciodată nu greșește !" Adesea, ne plângem de multe lucruri din viață și de lucrurile negative care ni se întâmplă zilnic, uitând că totul se întâmplă cu un scop.
Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?

Un judecător musulman a invitat odată la el acasă un călugăr ortodox.

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                                      


Un judecător musulman a invitat odată la el acasă un călugăr ortodox.
Era vremea cinei și după ce familia magistratului islamic s-a așezat la masă împreună cu oaspetele lor, judecătorul l-a întrebat pe monahul creștin:
- Te rog, omule bun, luminea­ză-mă.
Eu sunt musulman și caut să-mi trăiesc viața după lege, după legea religiei mele.
Judec cu dreptate pe cât e posibil omenește, nu primesc mită, îi hrănesc pe cei săraci, mă rog și postesc după puterile mele.
În tot ce fac, încerc să-mi trăiesc viața onest și conform voinței lui Dumnezeu.
Dacă voi merge pe linia aceasta, nu voi moșteni Împă­răția cerurilor?
Monahul, uimit de virtuțile musulmanului, l-a întrebat:
- Judecătorule, ai copii?
- Am, a aprobat magistratul.
- Dar servitori, ai și din aceștia în casa ta?
- Da, desigur, am și servitori.
- Te rog să-mi spui care dintre ei, copiii sau slugile tale, te ascultă mai mult?
- Servitorii, bineînțeles. Ei sunt atenți la cea mai mică dorință a mea și sunt gata s-o împlinească fără crâcnire.
Dar copiii mei sunt uneori neascultători și încăpățânați; câteodată nu mă înțeleg cu ei fiindcă ies din voia mea, spuse zâmbitor omul legii.
- Cu toate astea, atunci când vei îmbătrâni și va trebui să părăsești acest pământ, cine te va moșteni, copiii sau slugile tale? continuă călugărul cu întrebările lui.
- Fără îndoială, odraslele mele, a exclamat musulmanul.
- Vezi, judecătorule, la fel este și cu Împărăția cerurilor. Poți fi un servitor, o slugă exemplară, dar numai fiii sunt moștenitorii.
Și singura cale pentru a dobândi înfierea cea duhovnicească este prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria prin voința Tatălui. Căci scrie Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, spunând: „Acum nu mai ești rob, ci fiu, iar dacă ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 7).
"Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii.

Cum înșală diavolul pe om!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



O pildă care oglindeste nepăsarea și amânarea vieții spirituale...
Diavolul, prefăcut în babă, îi iese înaintea unei fetițe care merge la biserică, și-i zice:
-Unde te duci tu, copila?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Ei, la Biserică!
Ce-ai să faci tu la Biserică?
Acolo se duc oamenii mari, babele şi moşnegii. Las-că tu ai vreme si de Biserică. Ia vezi colo în poieniță, ce mai hîrjoană! Du-te de te joacă și tu, acolo..!
-Bine mai zici, mătuşică! Și s-a dus fetita la hârjoana copiilor, în loc de a se duce la Sfânta Biserică, unde plecase.
Se face fetița fată mare și pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese înainte și o întreabă:
-Unde te duci tu, fată mare?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Iată, mai auzii una!
Fată mare la Biserică!
Fetele mari, iată-le cum sar în joc!
Iată-le, cum se îndrăgostesc! Du-te și tu cu ele...!
-Că bine mai zici, mătușică! Și s-a întors fata din calea Bisericii la joc!...
După aceea se căsătorește, ajunge femeie cu bărbat şi copii...
Pleacă iar la Sfânta Biserică.
Diavolul-babă îi iese înainte, zicându-i:
-Unde ai plecat, nevastă?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Ei, na, Biserică! Ai lăsat copiii singuri în casă să ardă, ori să îşi scoată ochii, ori poate ies pe drum și-i calcă vitele, îi rup câinii, iară bărbatul tău când vine acasă nu găsește mâncare, și-apoi huiet și înjurături... bătăi!...
Întorce-te înapoi, că după ce vei înbătrâni, tot la Biserică îi fi!
-Că bine mai zici, mătuşică! Și s-a înapoiat iarăși acasă.
Ajunge nevasta, babă bătrână.
Pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese iar înainte, întrebând-o:
-Unde te duci, babă hăi?
-Mă duc Ia... la Sfânta Biserică, mătușică!
-la, mai auzii una bună! Baba surdă, la Biserică! D-apoi, ce-ai să mai poți face tu la Biserică ? Aşa surdă, gârbovită, slabă şi sfârșită de suferință? Te dor picioarele; îți tremură tot corpul! N-auzi nimic, nu pricepi nimic. Te apucă tusea, ba și neputințele și sminteşti pe atâta lume! Du-te înapoi acasă, că după ce-i muri, tot la Biserică vei fi! Și din păcate, baba s-a întors iar din calea Bisericii şi a stat acasă până a murit, tristă și neagră de păcate....

___________________

Vedeți ?

Iată, așa a câștigat și câștigă diavolul sumedenii de suflete creștine de toate vârstele...

Așa a înşelat şi înşeală diavolul pe toți și pe toate care cedează ispitelor lăsându-se amăgiți de ele.

 
Fără Biserică, omul se pierde ușor, căci singur s-a lăsat pe sine afară din Corabia Mântuirii, și s-a lipsit de toate Darurile și Tainele Sfinte dăruite lui de Dumnezeu pentru a se mântui.

Fiți treji, privegheați, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!(1 Petru 5:8)

 
Cine are Biserica de Mamă, Îl are pe Dumnezeu de Tată! Biserica e Trupul lui Hristos, iar El e Capul ei!

Adevărul si bunătatea!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un om gospodar avea un singur fiu.

 
El a înfiat un sărac, si a început să -l privească la fel ca pe un fiu de sânge. La cel înfiat a venit într -ascuns un vrăjitor negru, si l-a înduplecat să fugă din casa binefăcătorului său, făgăduindu-i că prin vrăjile sale îl va ajuta să dobândească mai mare slavă decât slava aceluia. Astfel înduplecat, cel înfiat a căutat să plece de la binefăcătorul său. Acela îsi dăduse seama de toată urzeala, însă nu s-a împotrivit, ci l-a lăsat pe fiul său de suflet să facă ce dorea. Dar i s-a făcut milă si, la despărțire, i-a dat fiului de suflet o pungă închisă, plină cu aur si cu pietre scumpe. Si s-a dus de la el cu lacrimi în ochi.
Așadar, acel sărac a purces la drum -- numai că vrăjitorul negru nu doar că nu l-a ajutat pe călătorul singuratic, ci,dimpotrivă, trimitea rudele sale negre în calea lui ca să -l jefuiască.

 
Văzându-se în primejdie, săracul se răscumpăra din mâinile tâlhărilor cu aur si cu pietre scumpe; se ruga doar să nu -i i-a punga.

Astfel călătorind, cădea mereu dintr -o cursă a negrilor în alta. Si se răscumpăra mereu cu aur si cu pietre prețioase, până ce punga i s -a golit de tot. Atunci i s-a înfățișat însusi vrăjitorul negru. Când l-a văzut, săracul i-a cerut ajutorul ca unui prirten, dar vrăjitorul negru s-a arătat deodată cum era de fapt: cel mai mare tâlhar.

 
Scrâșnind din dinți, i-a înhățat punga, încercând să i-o smulgă din mâini.

 
Între timp, gospodarul privea din depărtare ce se întâmplă cu fiul lui de suflet. S-a înduioșat de soarta lui si l-a trimis pe fiul său cel unul-născut să -l mântuiască de la pieire pe sărac. Fiul a ajuns în ultima clipă când săracul era deja istovit în lupta pentru pungă. L-a lovit pe vrăjitorul negru si l-a rănit de moarte, iar săracului i-a umplut iarăsi punga cu aur si pietre scumpe, spunându-i să se întoarcă degrab acasă, unde îl așteaptă tatăl gospodar.

 
Înțelegeți această pildă? Gospodarul e Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu este Iisus Hristos. Cel înfiat este Adam si neamul lui. Vrăjitorul negru este satana. Punga legată la gură e trupul omenesc. Aurul si pietrele scumpe închipuie sufletul omenesc, care e dăruit cu darurile lui Dumnezeu cele bogate.
Îndepărtîndu -se în chip necugetat de Dumnezeu, neamul omenesc si-a pierdut treptat toată bogăția duhovnicească si a rămas numai cu viața sa trupească. Când satana a încercat să si-o însușească si pe aceasta pentru a nimici astfel deplin lucrul Domnului, S-a arătat în lume Fiul lui Dumnezeu.
El l-a rănit de moarte pe satana, iar după ce l-a rănit si l-a făcut neprimejdios, l-a aruncat în adâncul iadului. Si în viața trupească a omenirii a insuflat iarăsi suflet viu si l-a umplut cu darurile dumnezeiești. În același timp a poruncit neamului lui Adam să se întoarcă cu noua bogăție în casa Tatălui ceresc.

 
Sf. Nicolae Velimirovici, Adevărul si bunătatea! 

Un om binecuvântat

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un soldat necunoscut din războiul civil american aşternuse pe hârtie următoarele cuvinte: "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere, dar El m-a făcut slab ca să învăţ simplitatea şi smerenia. L-am rugat să mă ajute să fac fapte mari, dar El m-a micşorat ca să fac fapte bune. L-am rugat să-mi dea bogăţie ca să fiu fericit, dar El m-a făcut sărac ca să devin înţelept. L-am rugat să-mi dea toate lucrurile ca să pot gusta viaţa, dar El mi-a dat viaţa, ca să pot gusta toate lucrurile (bune). Nu am primit nimic din tot ce am cerut, dar am primit tot ce a fost mai bun pentru mine. Împotriva dorinţei mele, mi-au fost ascultate rugăciunile. Sunt printre oameni un om binecuvântat".

De ce să ne rugăm? - Pilda numărul 377

Un sfânt obişnuia să facă o scurtă vizită lui Iisus, când trecea pe lângă o Biserică. Într-o zi, un trecător îl întreabă: "Ce faceţi dumneavoastră în Biserică?". Sfântul îi răspunse: "Când ai un prieten şi te întâlneşti cu el, îl saluţi, discuţi cu el, îi împărtăşeşti bucuriile şi succesele, dar şi necazurile tale. La fel fac şi eu cu Iisus, Prietenul meu".

Omul modern, orb în faţa adevărului - Pilda numărul 378

Un om se rătăci în deşert şi nu mai avea la el nicio provizie de mâncare şi băutură. Deodată zări înaintea sa nişte palmieri. Se auzea chiar şi susurul unui râu. Dar el se gândi: "Asta-i doar o nălucă, o fata morgana. În realitate, aici nu se află nimic". Descurajat şi pe jumătate sărit din minţi se prăbuşi la pământ. Puţin timp după aceea trecură pe acolo doi beduini şi-l găsiră mort. "Poţi să înţelegi una ca asta? spuse unul către celălalt. Aşa de aproape de apă. Iar smochinele îi cresc aproape în gură! Cum a fost posibil aşa ceva?". Şi celălalt îi răspunse: "Acesta a fost un om modern, orb în faţa adevărului".

Sticla cu furnici...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Lăsasem peste noapte o sticlă de cinci litri cu apă, deschisă. În ea căzuseră zeci de furnici . Se zbăteau haotic în apa limpede, fiecare părând să lupte pentru viața ei.
La început, mi s-a părut că se îneacă una pe alta, că încearcă să se salveze cu orice preț — chiar și cu prețul altora.
Gândul ăsta m-a dezgustat. M-am întors și am plecat, hotărât să nu intervin.
Dar, după două ore, curiozitatea m-a biruit. M-am întors să mai arunc o privire în sticlă.
Și ce am văzut m-a lăsat fără cuvinte:
furnicile erau în viață!
Mai mult decât atât — formaseră o adevărată insulă vie, o piramidă de trupuri, în care se sprijineau unele pe altele, rămânând la suprafață ca o colonie unită.
Am rămas nemișcat, privind cu sufletul la gură.
Cele de jos chiar se înecau… dar nu pentru totdeauna.
După un timp, erau înlocuite de cele de sus, care coborau de bunăvoie.
Cele epuizate urcau, încet, fără grabă, fără să îmbrâncească pe nimeni.
Nimeni nu se salva pe sine mai întâi.
Dimpotrivă — fiecare căuta să ajungă acolo unde era cel mai greu.
Un sistem de ajutor reciproc, perfect coordonat, m-a zguduit profund.
N-am mai rezistat.
Am găsit o lingură care încăpea prin gura sticlei și am introdus-o cu grijă.
La vederea salvării, furnicile au început să urce, una câte una, fără pic de panică.
Totul mergea bine, până când una dintre ele, slăbită, a alunecat din nou în apă, fără să reușească să ajungă la margine.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce n-o să uit niciodată.
Ultima furnică, deja aproape afară, s-a întors brusc.
A coborât, parcă spunând:
„Rezistă, frate, nu te las!”
S-a aruncat din nou în apă, s-a agățat strâns de cea care se îneca, dar nu putea s-o scoată singură.
N-am mai stat pe gânduri.
Am apropiat lingura, și așa, împreună, au ieșit afară — vii, amândouă.
Episodul acesta m-a emoționat mai mult decât orice film sau carte despre prietenie și sacrificiu.
Am simțit o furtună de emoții:
Mai întâi, rușine — pentru că am judecat furnicile ca fiind ființe insensibile.
Apoi, uimire — pentru rezistența lor.
Admiratie — pentru disciplina și curajul lor de a se sacrifica.
Și, la final, o apăsătoare rușine... pentru oameni.
Rușine pentru noi, oamenii.
Pentru indiferență.
Pentru cât de ușor ne pierdem unii pe alții în goana după avantaje.
Pentru cât de rar mai vine cineva înapoi să-l salveze pe cel slab.
Noi construim ziduri, când am putea fi poduri vii.
Dacă niște ființe atât de mici sunt capabile de o astfel de solidaritate și dăruire…
de ce noi, oamenii, suntem atât de des surzi la suferința celorlalți?
În ziua aceea am înțeles un lucru simplu:
Adevărata putere e în unitate.
Și dacă încă nu știi cum să trăiești cu adevărat —
învață de la furnici.

sursa ATHOS

Bunica

             "Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Bunica îl privi pe nepot cu o privire aspră, plină de furie, și îi spuse, cu o voce rece și tăioasă:
— Pleacă. Ieși din casa asta. Nu vreau să te mai văd aici.

Bunicul, nedumerit și îndurerat, interveni:
— Ce faci? De ce te porți așa? Băiatul ăsta nu e doar nepotul tău... e ca un fiu pentru tine. L-ai crescut cu atâta dragoste.

Dar femeia rămase impasibilă, ca și cum nu l-ar fi auzit.
Vecinii, martori ai scenei, priveau uluiți.
Aceeași femeie care fusese cândva blândă și iubitoare, acum îl izgonea pe nepot fără nicio explicație.

Fără altă opțiune, băiatul plecă.

Pe drum, se întâlni cu cel mai bun prieten și îi povesti ce se întâmplase.
— Măcar... ți-a lăsat alocația lunară obișnuită? — întrebă prietenul.
— Nu... m-a dat afară cu mâinile goale, — răspunse băiatul, cu vocea frântă.
— Îmi pare rău... Aș vrea să te ajut, dar nu am cum — spuse prietenul, apoi plecă.

Ajunse apoi la casa unui alt prieten.
Când deschise ușa și îl văzu, acesta zâmbi:
— Ai venit să mă chemi la joacă?

Băiatul coborî privirea și, cu o voce tremurândă, murmură:
— Eu... nu mai am unde să stau. Pot să rămân la tine, te rog?

Zâmbetul celuilalt dispăru imediat.
— N-ai nimic să-mi oferi și totuși ceri ajutor? Pleacă. Cine n-are nimic... nu valorează nimic.

Rănit și plin de rușine, se îndreptă spre casa iubitei lui.
— Iubirea mea... bunica m-a dat afară. N-am decât hainele de pe mine. Te rog, ajută-mă... nu știu unde să mă duc.

Fata, emoționată de vorbele lui, îl rugă să aștepte afară cât vorbește cu părinții ei.
Când se întoarse, ochii îi erau plini de tristețe.
— Îmi pare rău... părinții mei nu vor să primească „un ratat” în casă.
Și acum, că nu mai ai nimic să-mi oferi... cred că e mai bine să ne despărțim.

Băiatul izbucni în plâns.
Toți cei pe care îi crezuse aproape l-au abandonat.

Singur, rătăci pe străzi fără țintă până se așeză, zdrobit, pe o bordură.
Șopti pentru sine:
— Deci e adevărat... Nu valorez nimic? Ce se va alege de mine?

În acel moment, când ajunsese în cel mai adânc punct al disperării, bunicul îl găsi.
— Iart-o, — îi spuse, referindu-se la bunică. — N-a vrut să te rănească.

— Și tu? — îl întrebă băiatul, cu ochii plini de reproș. — Tu de ce n-ai făcut nimic?

Bunicul, cu un ton calm, răspunse:
— Hai acasă... și o să înțelegi.

După o clipă de ezitare, băiatul urcă în mașină.
Când ajunse, bunica îi sări în brațe... dar el se trase înapoi.

Bunicul îi făcu semn să se așeze și apoi îi vorbi blând:
— Fiule... bunica ta nu te-ar fi alungat niciodată fără un motiv.
A ales să procedeze așa ca să-ți dea o lecție esențială.

Te vedea cum te rătăcești, cum oferi totul unor oameni care nu meritau: prieteni, o iubită... care te căutau doar pentru ce puteau obține de la tine.
Și astăzi, când chiar ai avut nevoie de ei, niciunul n-a fost acolo.
Ai oferit din iubire, dar când ai rămas fără nimic... te-au lăsat singur.
Prietenii tăi? Nici măcar un pahar cu apă nu ți-au dat, după ce te-au folosit atât.

Bunica a vrut să înțelegi un adevăr dur, dar esențial:
Pentru mulți oameni, valoarea ta e legată de ceea ce ai, nu de ceea ce ești.

Cu ochii în lacrimi, băiatul se întoarse spre bunica și șopti:
— Iartă-mă... astăzi m-ai învățat ceva ce n-am să uit niciodată.

Ea îl strânse tare în brațe și îi spuse:
— Te iubesc. Ești încă tânăr și vezi lumea cu ochi curați.
Dar a trebuit, în felul meu, să te învăț cum e cu adevărat viața.

Morala:
Când totul merge bine, mulți îți sunt alături.
Dar în clipele grele... doar cei adevărați rămân.

Lumea, de prea multe ori, te judecă după ce ai, nu după cine ești.
Învață să-i recunoști pe cei care te iubesc cu adevărat, de cei care doar se folosesc de tine.

Pentru că abia atunci când nu mai ai nimic... afli cine contează cu adevărat.

Și tu... știi cine te iubește pentru ceea ce ești, nu pentru ce ai?

Această poveste nu e scrisă doar ca să te emoționeze — ci ca să te trezească.
Pentru că, uneori, pierzând totul... începem să vedem cu adevărat.

Dacă această lecție ți-a atins inima, păstreaz-o.
Trimite-o cuiva care are nevoie să-și deschidă ochii.

Și dacă, măcar o dată, te-ai simțit fără valoare pentru că n-ai mai avut nimic...
scrie doar: „Înțeleg.”

Aici, împreună, învățăm să vedem... cu inima.

Diavolul, prefăcut în babă

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Diavolul, prefăcut în babă, îi iese înaintea unei fetițe care merge la biserică, și-i zice:
-Unde te duci tu, copila?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Ei, la Biserică! Ce-ai să faci tu la Biserică? Acolo se duc oamenii mari, babele şi moşnegii. Las-că tu ai vreme si de Biserică. Ia vezi colo în poieniță, ce mai hîrjoană! Du-te de te joacă și tu, acolo..!
-Bine mai zici, mătuşică! Și s-a dus fetita la hârjoana copiilor, în loc de a se duce la Sfânta Biserică, unde plecase.
Se face fetița fată mare și pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese înainte și o întreabă:
-Unde te duci tu, fată mare?
-La Sf. Biserică, mătușică!
-Iată, mai auzii una! Fată mare la Biserică! Fetele mari, iată-le cum sar în joc! Iată-le, cum se îndrăgostesc! Du-te și tu cu ele...!
-Că bine mai zici, mătușică! Și s-a întors fata din calea Bisericii la joc!...
După aceea se căsătorește, ajunge femeie cu bărbat şi copii... Pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese înainte, zicându-i:
-Unde ai plecat, nevastă?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Ei, na, Biserică! Ai lăsat copiii singuri în casă să ardă, ori să îşi scoată ochii, ori poate ies pe drum și-i calcă vitele, îi rup câinii, iară bărbatul tău când vine acasă nu găsește mâncare, și-apoi huiet și înjurături... bătăi!... Întorce-te înapoi, că după ce vei înbătrâni, tot la Biserică îi fi!
-Că bine mai zici, mătuşică! Și s-a înapoiat iarăși acasă.
Ajunge nevasta, babă bătrână. Pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese iar înainte, întrebând-o:
-Unde te duci, babă hăi?
-Mă duc Ia... la Sfânta Biserică, mătușică!
-la, mai auzii una bună! Baba surdă, la Biserică! D-apoi, ce-ai să mai poți face tu la Biserică ? Aşa surdă, gârbovită, slabă şi sfârșită de suferință? Te dor picioarele; îți tremură tot corpul! N-auzi nimic, nu pricepi nimic. Te apucă tusea, ba și neputințele și sminteşti pe atâta lume! Du-te înapoi acasă, că după ce-i muri, tot la Biserică vei fi! Și din păcate, baba s-a întors iar din calea Bisericii şi a stat acasă până a murit, tristă și neagră de păcate....
Vedeți ?
Iată, așa a câștigat și câștigă diavolul sumedenii de suflete creștine de toate vârstele... Așa a înşelat şi înşeală diavolul pe toți și pe toate care cedează ispitelor lăsându-se amăgiți de ele.

________________
Fără Biserică, omul se pierde ușor, căci singur s-a lăsat pe sine afară din Corabia Mântuirii, și s-a lipsit de toate Darurile și Tainele Sfinte dăruite lui de Dumnezeu pentru a se mântui.
Fiți treji, privegheați, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită !
Cine are Biserica de Mamă, Îl are pe Dumnezeu de Tată !
Biserica e Trupul lui Hristos, iar El e Capul ei !

Părintele Teodor Ciurariu

Cântare de laudă la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe:

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

            

 
O, Sfinte Gheorghe, mare mucenice,
O, Sfinte Gheorghe, mare biruitor!
Tu prin chin amarnic ai câştigat viaţa,
Şi prin a ta moarte te-ai prea slăvit!

Tu toate le-ai socotit ca pe un nimica,
Prin comparaţie cu Adevărul Hristos!
Tu-a lumii putere şi slavă le-ai călcat în picioare,
Şi ai stat vrednic alături de Hristos.

O, Sfinte Gheorghe mare mucenice,
O, Sfinte Gheorghe mare biruitor!
Tu schinguit ai fost cu torturi cumplite,
Dar te-a ţinut pe tine dreapta lui Hristos!

Tu toate durerile le-ai socotit ca nimica,
Prin puterea ce-ţi da Hristos Dumnezeu.
Noi înaintea ta ne închinăm acuma,
Şi slăvim pururi sfânt numele tău.

O, Sfinte Gheorghe, mare mucenice,
O, Sfinte Gheorghe, mare biruitor!
Păzeşte-ne şi pe noi cu rugăciunile tale,
Milostivirea ta arat-o către noi!

Mijloceşte pentru noi cu rugăciunile tale
Înaintea Tronului lui Hristos Dumnezeu!
Înaintea Mântuitorului du rugăciunile noastre,
Şi roagă-te ca nici noi să nu ne temem de chinuri,
Ci prin îndelungă răbdare să fim biruitori!

Minunea Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe şi saracinul care a avut o vedenie în biserica sa

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Amira al Siriei a trimis pe nepotul său în cetatea Diopoli, pe care saracinii o numesc Rempli, ca să cerceteze oarecare pricini ce avea acolo. În cetatea aceea este o biserică minunată a Sfîntului Gheorghe, pe care văzînd-o de departe saracinul acela, a poruncit slugilor să-i ducă lucrurile sale în catehumena bisericii, că acolo vrea să poposească. Apoi a poruncit să ducă şi cele douăsprezece cămile ale lui în biserică, să se odihnească. Preoţii bisericii îl rugau să nu facă acest lucru necuviincios şi neplăcut lui Dumnezeu. Iar el, înfricoşîndu-i, a poruncit să le ducă. Dar cum au intrat cămilele în biserică, o, minune! au căzut toate jos şi au murit. Văzînd nepotul lui Amira semnul acesta, s-a mirat de puterea cea mare a Sfîntului Gheorghe şi a poruncit să scoată cămilele afară din biserică.A doua zi s-a dus preotul să slujească Sfînta Liturghie şi saracinul privea din catehumenă să vadă ce are să facă.

Iar iubitorul de oameni, DUMNEZEUL NOSTRU, I-A DESCHIS OCHII MINŢII LUI ŞI I-A ARĂTAT ÎNFRICOŞATĂ MINUNE CE URMEAZĂ:

În vremea cînd preotul săvîrşea dumnezeieştile Taine, saracinul a văzut cum preotul a înjunghiat un copil mic şi foarte frumos, apoi sîngele lui l-a turnat într-un pahar sfinţit, iar trupul l-a tăiat şi l-a pus într-un discos sfinţit; şi, cînd s-a isprăvit chinonicul (cîntarea de la sfîrşitul Liturghiei), a văzut saracinul pe preot că a tăiat trupul pruncului bucăţele şi împărtăşea poporul cu cărnurile şi cu sîngele pruncului şi se minuna foarte.După ce a săvîrşit preotul dumnezeiasca Liturghie, a luat prescurile cele mai bune şi le-a dus în dar saracinului, care l-a întrebat: "Ce sînt acestea?" Iar preotul a răspuns: "Acestea sînt din prescurile pe care le slujim noi în Biserica noastră". Atunci saracinul i-a zis cu mînie: "Dintru acestea ai slujit tu liturghie astăzi? Au nu te-am văzut eu că ai înjunghiat fără de milă un prunc mic şi prea frumos şi sîngele lui l-ai turnat în pahar, iar trupul lui l-ai tăiat bucăţele şi l-ai pus pe discos şi le-ai împărţit poporului? Toate acestea pe care le-ai făcut tu, necuratule şi ucigaşule, au nu le-am văzut eu?"

Acestea auzindu-le preotul, s-a cutremurat şi, căzînd la picioarele saracinului, a zis: "Slăvit să fie Domnul nostru, Care te-a învrednicit pe tine, stăpînul meu, a vedea o înfricoşătoare minune ca aceasta. Din aceasta eu cred că tu eşti mare om înaintea lui Dumnezeu şi că El vrea să te aibă numărat printre cei mîntuiţi".Saracinul, rămînînd uimit de cuvintele preotului, a zis: "Oare prescurile acestea sînt chipul celor ce am văzut eu?" Preotul a răspuns: "Aşa, domnul meu, aşa sînt şi aşa le credem; cum că pîinea şi vinul pe care le aducem la Liturghia noastră sînt Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar vederea aceasta pînă acum eu nu m-am învrednicit niciodată s-o am, căci sînt păcătos, ci văd înaintea mea numai pîine şi vin. Însă, de vreme ce Domnul Dumnezeul meu te-a învrednicit pe tine, stăpînul meu, să vezi o taină ca aceasta, cred că eşti mare om; căci Părinţii cei mari ai Bisericii noastre, ca oameni prea vrednici vedeau această minunată taină".Saracinul, auzind acestea şi minunîndu-se foarte, s-a plecat jos şi s-a gîndit mult timp. După aceea, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn şi-a venit în sine şi, poruncind slugilor lui să iasă afară, a zis preotului: "Precum văd şi precum deplin mă încredinţez, credinţa creştinilor este adevărată; şi, vai mie! că mi-am petrecut viaţa cu minciună şi deşertăciune în credinţa saracinilor cea cu adevărat păgînă. Dar de vreme ce este voia lui Dumnezeu ca să mă mîntuiesc, botează-mă, ca să slujesc măcar de acum înainte lui Dumnezeu cu conştiinţă curată!"

Preotul i-a răspuns: "Nu îndrăznesc, domnul meu, să te botez, căci unchiul tău este împărat şi, aflînd de aceasta, mă va ucide şi pe mine şi va strica şi bisericile noastre. Dar dacă voieşti, pleacă în taină de aici şi du-te la patriarhul Ierusalimului, fără să te cunoască, şi el te va boteza".Saracinul, auzind acestea, a găsit o haină de păr şi, îmbrăcîndu-se cu dînsa, într-o noapte a fugit pe ascuns şi s-a dus la Ierusalim la patriarh, fără să fie cunoscut; şi, căzînd la picioarele lui, l-a rugat să-l boteze.Dacă s-a botezat, după a opta zi a zis către patriarh: "Cu darul lui Dumnezeu m-am făcut creştin; deci ce se cade să fac, ca să mă mîntuiesc?" Patriarhul i-a răspuns: "Dacă voieşti să te mîntuieşti, du-te la Muntele Sinai, unde se află monahi cucernici şi îmbunătăţiţi, fă-te monah şi păzeşte poruncile lui Dumnezeu".

El s-a dus la Muntele Sinai şi, făcîndu-se monah, a petrecut acolo trei ani; şi deprinzîndu-se cu toate faptele creştineşti de la monahii aceia, a ajuns în mari sporiri ale faptelor bune. După aceea, a rugat pe egumen să-i dea voie să se ducă la Rempli şi, luînd binecuvîntare, s-a dus acolo. Intrînd în Biserica Sfîntului Gheorghe, l-a întîmpinat preotul cel de Dumnezeu cinstitor, acela de care am spus mai înainte şi, arătîndu-i-se lui cine este, i-a zis: "Iată că, cu dumnezeiescul dar şi prin rugăciunile tale cele bine primite, m-am făcut creştin şi monah, însă am MARE DORINŢĂ SĂ VĂD PE DOMNUL IISUS HRISTOS. Pentru aceea te rog cu căldură, să mă înveţi ce se cade să fac ca să-mi împlinesc dorinţa".Atunci preotul, slăvind pe Dumnezeu, i-a zis:
"Du-te la Amira, unchiul tău, şi înaintea lui şi a tuturor saracinilor, mărturiseşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, cum că este Fiul lui Dumnezeu, Făcător a toată zidirea; cum că S-a făcut om şi a făcut preaslăvite minuni în lume şi S-a răstignit, S-a îngropat şi a treia zi a înviat şi cu slavă S-a înălţat la ceruri. Deci, făcînd asta cu îndrăzneală, VEI VEDEA PE DOMNUL".

Atunci, de-a pururea pomenitul monahul acela, plecîndu-se dumnezeieştilor cuvinte ale cucernicului preot, a plecat îndată şi s-a dus la locul unde era unchiul său; iar noaptea, suindu-se în minaretul geamiei lor, a început a striga:

"Alergaţi aici, o, saracini, că am să vă spun vouă cuvînt!"

Aceia, auzind aceasta, au alergat cu făclii şi, aflînd pe monahul acela, l-au întrebat ce are să le spună. Monahul le-a zis: "Ce-mi daţi să vă spun unde este nepotul lui Amira, care a fugit pe ascuns?" Aceia au răspuns: "Dacă ne vei spune aceasta, îţi vom da bani cîţi vei voi".Monahul a zis: "Duceţi-mă la Amira, ca să-i spun!" Atunci, numaidecît l-au dus la Amira cu bucurie, zicînd: "Monahul acesta ştie unde este nepotul tău". Amira l-a întrebat de-l ştie cu adevărat. Monahul a răspuns: "Da, cu adevărat ştiu, căci eu însumi sînt; însă acum sînt creştin şi cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfîntul Duh, într-o Dumnezeire, şi mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Pururea Fecioara Maria şi a făcut mari minuni în lume, apoi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a treia zi a înviat şi S-a înălţat la Cer, apoi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi va să vină iarăşi, să judece viii şi morţii".

Acestea auzindu-le Amira, unchiul său şi, spăimîntîndu-se, a zis:

"Ce ai pătimit, ticălosule, de ţi-ai lăsat casa, bogăţiile şi slava ta şi umbli aşa defăimat ca un cerşetor? Nu te întorci la credinţa ta, să mărturiseşti prooroc pe Mohamed şi să vii iarăşi în starea ta cea dintîi?" Iar monahul a răspuns:

"Eu cîte bunătăţi aveam atunci cînd eram saracin, ERAU TOATE DE PARTEA DIAVOLULUI. Iar aceste haine de păr pe care le port acum sînt lauda mea, bogăţia mea şi arvună a slavei ce am să dobîndesc pentru credinţa cea adevărată a Hristosului meu; IAR PE MOHAMED, CARE V-A AMĂGIT PE VOI, ÎL DEFĂIMEZ ŞI CREDINŢA ÎN EL O URĂSC ŞI DE LA DÎNSA MĂ ÎNTORC ŞI O ANATEMIZEZ".

Cu toate acestea, lui Amira fiindu-i milă de dînsul, a zis saracinilor care se aflau acolo: "El şi-a pierdut mintea şi nu ştie ce zice; scoateţi-l afară şi izgoniţi-l!" Iar aceia au zis: "Pe acela care a anatemizat pe proorocul nostru şi credinţa noastră şi care este vrednic de cumplită moarte îl slobozeşti? Apoi şi noi ne lepădăm credinţa noastră şi ne facem creştini!"Atunci Amira, temîndu-se de dînşii să nu facă vreo răscoală asupra lui, le-a dat libertate să facă cu dînsul orice vor voi. Iar ei, scrîşnind din dinţi, au răpit pe fericitul monah şi, scoţîndu-l afară din cetate, au aruncat cu pietre în el, dar el chema numele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi aşa s-a săvîrşit de-a pururea pomenitul, întru bună mărturisire; şi, mergînd cu îndrăzneală către Domnul, pe Care L-a dorit, a luat cununa mărturisirii.

Pentru aceea, ÎN FIECARE NOAPTE S-A ARĂTAT MULTĂ VREME O STEA STRĂLUCITOARE DEASUPRA GRĂMEZII DE PIETRE ŞI LUMINA TOATĂ PARTEA ACEEA, CARE LUCRU VĂZÎNDU-L SARACINII, SE MINUNAU. Trecînd vreme multă, Amira a dat voie creştinilor care, scoţînd sfintele moaşte ale mărturisitorului din grămada de pietre - o minune! -, le-au aflat întregi şi nestricate, avînd multă bună mireasmă. Pe care moaşte cu evlavie sărutîndu-le, le-au îngropat cu laude şi cu cîntări de psalmi, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în veci. Amin.