Diavolul și fierarul

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                        

«Vocea din spatele lui se auzi atât de neașteptat, încât fierarul tresări...
S-a întors încet, în timp ce un client foarte neobișnuit stătea în fața lui.
Era Moartea însăși.

- Poți să-mi dai o coasă sau să o ascuțiți pe asta a mea, dacă este posibil, întrebă oaspetele cu o voce feminină, dar ușor răgușită.
Ei bine, ăsta e sfârșitul, gândi fierarul, aruncă cârpa din mână într-un colț și oftă. Se uită la coasă... erau într-adevăr multe urme pe lamă, se subțiase iar lama în sine începuse să se onduleze.
- Sunt pentru prima dată în această situație și nu știu cum să procedez...
Moartea a început să râdă încet : - Nu, nu sunt după tine. Trebuie doar să-mi repar coasa.
Fierarul a luat-o în mâini și a început să o examineze din diferite unghiuri.
- Mă vei ierta că sunt atât de sincer, dar nu-mi vine să cred că țin în mâini un obiect care a secerat atâtea vieți! Nicio armă din lume nu poate egala atâta distrugere... Acest lucru este cu adevărat incredibil!

- Armă, ai spus? Moartea, a sărit în sus cu o mișcare fulgerătoare și a fost într-o clipă chiar în fața fierarului. Marginile glugii ei tremurau ușor :
- Câți oameni crezi că am ucis? şuieră ea printre dinţii scrâşnind. Moartea l-a prins de bărbie și i-a ridicat capul :

- Deci câți?

- De unde știu câți au fost? mârâi fierarul, încercând să-și îndepărteze privirea.
Moartea îi dădu drumul bărbiei și tăcu câteva secunde. Apoi, cocoșată, se întoarse pe bancă și se așeză cu un oftat greu.

- Deci nu știi câți au fost? - spuse moartea în liniște și fără să aștepte un răspuns a continuat, - dacă îți spun că nu am ucis niciodată, ascultă, n-am ucis niciodată o singură persoană, ce-mi spui? Nu am ucis niciodată oameni. De ce aș face eu asta când voi înșivă vă ucideți, făcând aceste fapte groaznice... Pentru scopuri nobile, pentru mânie și ură, din dragoste și răzbunare, poți chiar să ucizi doar pentru competiție sau chiar pentru distracție. Și cu strategii stupide începeți războaie și vă ucideți unii pe alții cu miile, cu milioanele. Iar partea ipocrită este că este mult mai ușor să dați vina pe mine!
Făcu o scurtă pauză: - Știi măcar cum eram înainte? Eram o tânără frumoasă, întâmpinând sufletele oamenilor cu flori și însoțindu-i la locul unde trebuiau să ajungă. Am râs cu ei și i-am ajutat să uite ce s-a întâmplat. Dar asta a fost cu mult timp în urmă... Uite ce mi s-a întâmplat!

Ea a țipat ultimele cuvinte, a coborât cu pași mari de pe bancă și și-a dat la o parte gluga de pe cap. În fața ochilor fierarului apăru aproape un craniu, un chip încrețit al unei femei foarte bătrâne... Iar mai înspăimântători dintre toate erau ochii ei, complet opaci, lipsiți de expresie... Uite cine am devenit! Și știi de ce? - a făcut un pas spre fierar.

- Nu, clătină el din cap.

- Bineînțeles că nu, a râs ea. Voi, oamenii, m-ați făcut așa! Am văzut oameni ucigându-și părinții, frații, prietenii, vecinii, am văzut mame ucigându-și copiii, am văzut bărbați ucigând cu ușurință o sută, două sute, trei sute de oameni într-o singură zi!
Ochii morții scânteiau: - Mi-am schimbat atunci frumoasa rochie cu această rochie neagră, astfel încât sângele oamenilor pe care i-am întâlnit să nu fie vizibil pe ea. Mi-am pus gluga, ca oamenii să nu-mi vadă lacrimile. Nu le mai dau flori. Au făcut din mine un monstru. Și apoi m-au acuzat de toate păcatele lor. Bineînțeles, era cel mai simplu...
Se uită la fierar cu o privire rigidă: - Însoțesc oamenii, le arăt drumul, dar nu omor oameni... Dă-mi coasa, prostule!

În timp ce Moartea smulse coasa din mâinile fierarului, se întoarse și se îndreptă spre ieșirea atelierului.

- Pot să vă pun o întrebare? spuse fierarul când ea ajunse în prag.

- O să mă întrebi de ce am nevoie de o coasă, nu-i așa? întrebă Moartea, oprindu-se la ușa deschisă fără să se întoarcă.
- Da.
- Știi, drumul oamenilor spre rai... este străbătut atât de rar, că este mereu acoperit de iarbă înaltă...»

__________

Textul este bazat pe folclorul din Țara Bascilor...
,, Diavolul și fierarul " se numește și e transmis pe cale orală din generație în generație de multe secole.

sursa

Preot 

Teodor Ciurariu

Credinciosul şi frizerul necredincios

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Se spune că un creştin a fost odată la un frizer pentru un „tuns şi ras”. Cum se întâmplă de obicei, cei doi au început un dialog şi au discutat despre o mulţime de lucruri. În general, cei doi au fost cam de aceiaşi părere, dar când au ajuns la subiectul credinţei, frizerul s-a grăbit să spună categoric: „Eu nu cred că Dumnezeu există!“ „De ce spui asta?“, l-a întrebat omul nostru.

„Pentru că este suficient să ieşi în stradă ca să vezi lucrul acesta. Dacă Dumnezeu există cum se face că sunt aşa de mulţi oameni nenorociţi şi bolnavi? Ce părinte atotputernic ar îngădui aşa ceva? Care tată şi-ar lăsa fiii de izbelişte? Dacă ar exista Dumnezeu n-ar trebui să fie în lume nici durere şi nici suferinţă. Nu-mi pot imagina cum ar putea un Dumnezeu bun să îngăduie toate aceste lucruri“.

Clientul s-a gândit puţin şi s-a hotărât să nu spună nimic, ca să nu stârnească o ceartă. A tăcut până la sfârşit, a plătit şi a ieşit afară din frizerie. Ca din „întâmplare” însă, primul om cu care s-a întâlnit a fost un cerşetor beţiv cu o claie de păr răvăşită şi cu barba neîngrijită. Era murdar şi avea o privire pierdută. Ca străfulgerat de un gând, creştinul a intrat înapoi în frizerie şi a spus: „Dacă ai dreptate şi Dumnezeu chiar nu există, atunci nici frizerii nu există!“ „Ce vrei să spui?“ i-a răspuns mirat frizerul. „Eu sunt unul dintre ei şi stau în faţa dumneavoastră. Nu te-am tuns eu?” „Nu“, a continuat cu un zâmbet creştinul, „frizerii nu există, că dacă ar exista, n-ar mai exista oameni netunşi şi neraşi ca cerşetorul acesta de pe stradă“.

„Ah! Asta era problema?! FRIZERII EXISTĂ! Netunşi sunt numai aceia care nu vin la mine ca să-i tund şi să-i rad cum se cuvine“. „Exact!“ continuă creştinul. „Tot aşa este însă şi cu Dumnezeu! EL EXISTĂ, dar lumea arată aşa cum arată pentru că oamenii nu vin la El ca să fie ajutaţi şi ca să-i facă El aşa cum ar trebui să fie. De aceea este aşa de multă răutate şi suferinţă în lume“.

MAI ROAGĂ-TE O DATĂ!*

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

*Dacă târziu tu te trezești, stai prea puțin în rugă,*
*Nici nu ai timp să studiezi, mereu mănânci în fugă,*
*Când de la masă te ridici e ora-ntârziată,*
*Chiar înainte ca să pleci... . mai roaga-te o dată!*


*Când dimineaț-aștepți prea mult tramvaiul ca să vină*
*Sau cu mașina ai făcut o pană de benzină,*
*Când stai destul la semafor sau la calea ferată,*
*Închide ochii și în gând... mai roagă te o dată!*


*Când întuneric e pe drum sau ai pierdut cărarea*
*Sau peste tot în jurul tău e agitată marea,*
*Când vântul e-împotriva ta cu ura lui turbată,*
*Ridică-ți ochii către cer... mai roagă-te o dată!*


*Când se revarsă ape mari sau vine uraganul*
*Iar un cutremur de pământ ți-a prăbușit tavanul,*
*Când fără casă tu rămâi și pierzi averea toată,*
*În loc să murmuri și să plangi... mai roagă-te o dată!*


*Când vrei să pui în gura ta un frâu pentru vorbire,*
*Să nu răspunzi la provocări, te lupți cu vechea fire,*
*Când îți apare-n calea ta ispita deghizată,*
*De vrei să fii biruitor... mai roagă -te o dată!*


*Când vezi oriunde-n jurul tău că se păcătuiește*
*Și că din ce in ce mai mult iubirea se răcește*
*Iar adunarea unde mergi e apostaziată,*
*Ca și Iisus în Ghetsemani... mai roagă-te o dată!*


*Când ai aflat din profeții că vremea se-mplinește*
*Și toate-n jurul tău vestesc că totul se sfârșește,*
*Te uiți spre ceruri și nu vezi că Domnul se arată,*
*Ca și Ilie, pe genunchi... mai roagă-te o dată!*

Un om care-L are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară, ci dimpotrivă, se simte fericit în singurătate. Toţi cei din singurătate, toţi călugării din mănăstire nu se simt singuri, ci se simt mai aproape de Dumnezeu. Ei stau de vorbă cu Dumnezeu pentru toată lumea.

IPS Iustinian Chira

VULPOIUL...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!


                 

Un vulpoi tânăr a fost mușcat de un șarpe în timp ce vâna adânc în pădure.
S-a întors rănit, tremurând, târându-și laba, cu febră în ochi.
Dar în loc de compasiune, haita l-a respins.
– „Nu vrem să ne îmbolnăvim”, spuneau unii.
– „Mai bine să plece”, șopteau alții.
Și vulpoiul a plecat. Singur.
Nu din cauza mușcăturii, ci din cauza trădării.
Pentru că mai dureros decât veninul era indiferența.
S-a așezat într-o peșteră îndepărtată,
unde în fiecare noapte tremura de frig și singurătate.
Cu timpul și-a pierdut laba. Abia mai mânca. Abia mai dormea.
Doar un corb venea din când în când la el.
Până într-o zi, când s-a întors la haită și a spus:
– „Vulpoiul încă trăiește. Dar are nevoie de ajutor. Nu poate vâna. Este slab și singur.”
Toți au auzit. Dar toți l-au ignorat.
– „Sunt ocupat, caut hrană...”
– „Trebuie să am grijă de cei mici...”
– „Nu am timp să merg atât de departe...”
Corbul s-a întors la vulpoi cu aripile goale.
Au trecut săptămâni.
Până când, într-un sfârșit, s-a întors din nou –
cu vestea pe care nimeni nu voia să o audă:
– „Vulpoiul a murit.”
S-a lăsat tăcerea.
Cei care vânau s-au oprit.
Cei care dormeau s-au trezit cu vinovăția în inimă.
Cei care creșteau puii și-au plecat privirea.
Și atunci toți au pornit spre peșteră.
Plângeau.
Îl strigau pe nume.
Se căiau că nu au venit mai devreme.
Dar când au ajuns – vulpoiul nu mai era acolo.
Alături zăcea doar o bucată de scoarță,
pe care cu laba tremurândă era scris:
„Uneori, când ești viu,
nimeni nu face nici măcar un pas ca să te ajute…
Dar când mori – străbat munții ca să te plângă.
Majoritatea lacrimilor de la înmormântare nu sunt din iubire.
Ci din vină.”

Pilde și cuvinte folositoare sufletului ...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

„- CUNOAȘTEȚI ADEVĂRUL, ȘI ADEVĂRUL VĂ VA FACE LIBERI”. (Ev. după Ioan 8, 32)

„- LIMBA MINCINOASĂ ESTE URÂCIUNE ÎNAINTEA DOMNULUI, IAR CEL CE SPUNE ADEVĂRUL ESTE IUBIT”. (Pilde 12, 22)

- Pilde și cuvinte folositoare sufletului îngrijite de părintele Luca -

Un frate l-a întrebat pe un Bătrân:

- „Avvo, este oare vreo minciună bună?”

Și i-a răspuns bătrânul:

 
- „Fiule, orice minciună care te scapă pe tine, dar îl rănește pe altul, este rea. Iar orice cuvânt care acoperă păcatul fratelui, pentru a-l păzi de rușine, se socotește ca adevăr înaintea lui Dumnezeu. Căci scopul nu este cuvântul în sine, ci inima cu care îl rostești.”
Și a adăugat:

 
- „Adevărul este lumină, dar lumina care arde pe aproapele nu folosește. Așa și minciuna: cea care acoperă spre mântuire se numește iconomie, iar cea care ascunde răul este pierzare.”

„Fiule, adevărul fără dragoste e ca un cuțit ascuțit care taie până în adâncul inimii . Dar adevărul spus cu blândețe vindecă. De aceea, nu tot ce spui e bine, ci cum și când spui.”

Impăratul ...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                  

Un împărat avea un servitor care, în toate circumstanțele spunea întotdeauna :
" - Stãpâne, nu fiți descurajat pentru că tot ce face Dumnezeu este perfect. El nu greșește, niciodatã !"
Într-o zi, au plecat la vânătoare și un animal sălbatic l-a atacat pe rege. Servitorul a reușit să omoare animalul, dar nu a putut împiedica ca majestatea sa, sã nu-şi piardă un deget. Furios și fără a-și manifesta recunoștința, regele a spus:
" - Dacă Dumnezeu ar fi fost bun, n-aș fi fost atacat și nu mi-aş fi pierdut degetul. Slujitorul i-a răspuns:
" - În ciuda tuturor acestor lucruri, vă pot spune doar că Dumnezeu este bun și că tot ceea ce face este perfect. El nu greșește niciodată. Înfuriat de răspuns, regele a ordonat arestarea servitorului său. În timp ce a fost dus în închisoare, i-a spus din nou împăratului:
" - Dumnezeu este bun și perfect, sã nu uitați acest lucru niciodatã !
Într-o altă zi, regele a plecat singur pentru o altă vânătoare și a fost capturat de sălbaticii care folosesc ființe umane pentru sacrificiu. Pe altar, sălbaticii au vãzut că împăratul nu avea un deget, aşa că a fost eliberat pentru că nu era considerat "complet" pentru a fi oferit zeilor. La întoarcerea sa în palat, el a ordonat eliberarea robului său și a spus:
" - Prietene, Dumnezeu a fost foarte bun cu mine. Am fost aproape ucis, dar pentru lipsa unui singur deget, am fost eliberat. Dar am o întrebare:
" - Dacã Dumnezeu este atât de bun precum spui...de ce a permis ca tu, să ajungi la închisoare?
Slujitorul său i-a răspuns:
" - Dragul meu stãpân, dacă n-aș fi fost în închisoare, aș fi plecat cu tine și poate aş fi fost jertfit. EU nu am nici un deget lipsă. Tot ce face Dumnezeu este perfect, El niciodată nu greșește !" Adesea, ne plângem de multe lucruri din viață și de lucrurile negative care ni se întâmplă zilnic, uitând că totul se întâmplă cu un scop.
Dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?

Un judecător musulman a invitat odată la el acasă un călugăr ortodox.

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                                      


Un judecător musulman a invitat odată la el acasă un călugăr ortodox.
Era vremea cinei și după ce familia magistratului islamic s-a așezat la masă împreună cu oaspetele lor, judecătorul l-a întrebat pe monahul creștin:
- Te rog, omule bun, luminea­ză-mă.
Eu sunt musulman și caut să-mi trăiesc viața după lege, după legea religiei mele.
Judec cu dreptate pe cât e posibil omenește, nu primesc mită, îi hrănesc pe cei săraci, mă rog și postesc după puterile mele.
În tot ce fac, încerc să-mi trăiesc viața onest și conform voinței lui Dumnezeu.
Dacă voi merge pe linia aceasta, nu voi moșteni Împă­răția cerurilor?
Monahul, uimit de virtuțile musulmanului, l-a întrebat:
- Judecătorule, ai copii?
- Am, a aprobat magistratul.
- Dar servitori, ai și din aceștia în casa ta?
- Da, desigur, am și servitori.
- Te rog să-mi spui care dintre ei, copiii sau slugile tale, te ascultă mai mult?
- Servitorii, bineînțeles. Ei sunt atenți la cea mai mică dorință a mea și sunt gata s-o împlinească fără crâcnire.
Dar copiii mei sunt uneori neascultători și încăpățânați; câteodată nu mă înțeleg cu ei fiindcă ies din voia mea, spuse zâmbitor omul legii.
- Cu toate astea, atunci când vei îmbătrâni și va trebui să părăsești acest pământ, cine te va moșteni, copiii sau slugile tale? continuă călugărul cu întrebările lui.
- Fără îndoială, odraslele mele, a exclamat musulmanul.
- Vezi, judecătorule, la fel este și cu Împărăția cerurilor. Poți fi un servitor, o slugă exemplară, dar numai fiii sunt moștenitorii.
Și singura cale pentru a dobândi înfierea cea duhovnicească este prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria prin voința Tatălui. Căci scrie Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, spunând: „Acum nu mai ești rob, ci fiu, iar dacă ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 7).
"Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii.

Cum înșală diavolul pe om!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



O pildă care oglindeste nepăsarea și amânarea vieții spirituale...
Diavolul, prefăcut în babă, îi iese înaintea unei fetițe care merge la biserică, și-i zice:
-Unde te duci tu, copila?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Ei, la Biserică!
Ce-ai să faci tu la Biserică?
Acolo se duc oamenii mari, babele şi moşnegii. Las-că tu ai vreme si de Biserică. Ia vezi colo în poieniță, ce mai hîrjoană! Du-te de te joacă și tu, acolo..!
-Bine mai zici, mătuşică! Și s-a dus fetita la hârjoana copiilor, în loc de a se duce la Sfânta Biserică, unde plecase.
Se face fetița fată mare și pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese înainte și o întreabă:
-Unde te duci tu, fată mare?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Iată, mai auzii una!
Fată mare la Biserică!
Fetele mari, iată-le cum sar în joc!
Iată-le, cum se îndrăgostesc! Du-te și tu cu ele...!
-Că bine mai zici, mătușică! Și s-a întors fata din calea Bisericii la joc!...
După aceea se căsătorește, ajunge femeie cu bărbat şi copii...
Pleacă iar la Sfânta Biserică.
Diavolul-babă îi iese înainte, zicându-i:
-Unde ai plecat, nevastă?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Ei, na, Biserică! Ai lăsat copiii singuri în casă să ardă, ori să îşi scoată ochii, ori poate ies pe drum și-i calcă vitele, îi rup câinii, iară bărbatul tău când vine acasă nu găsește mâncare, și-apoi huiet și înjurături... bătăi!...
Întorce-te înapoi, că după ce vei înbătrâni, tot la Biserică îi fi!
-Că bine mai zici, mătuşică! Și s-a înapoiat iarăși acasă.
Ajunge nevasta, babă bătrână.
Pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese iar înainte, întrebând-o:
-Unde te duci, babă hăi?
-Mă duc Ia... la Sfânta Biserică, mătușică!
-la, mai auzii una bună! Baba surdă, la Biserică! D-apoi, ce-ai să mai poți face tu la Biserică ? Aşa surdă, gârbovită, slabă şi sfârșită de suferință? Te dor picioarele; îți tremură tot corpul! N-auzi nimic, nu pricepi nimic. Te apucă tusea, ba și neputințele și sminteşti pe atâta lume! Du-te înapoi acasă, că după ce-i muri, tot la Biserică vei fi! Și din păcate, baba s-a întors iar din calea Bisericii şi a stat acasă până a murit, tristă și neagră de păcate....

___________________

Vedeți ?

Iată, așa a câștigat și câștigă diavolul sumedenii de suflete creștine de toate vârstele...

Așa a înşelat şi înşeală diavolul pe toți și pe toate care cedează ispitelor lăsându-se amăgiți de ele.

 
Fără Biserică, omul se pierde ușor, căci singur s-a lăsat pe sine afară din Corabia Mântuirii, și s-a lipsit de toate Darurile și Tainele Sfinte dăruite lui de Dumnezeu pentru a se mântui.

Fiți treji, privegheați, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!(1 Petru 5:8)

 
Cine are Biserica de Mamă, Îl are pe Dumnezeu de Tată! Biserica e Trupul lui Hristos, iar El e Capul ei!

Adevărul si bunătatea!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un om gospodar avea un singur fiu.

 
El a înfiat un sărac, si a început să -l privească la fel ca pe un fiu de sânge. La cel înfiat a venit într -ascuns un vrăjitor negru, si l-a înduplecat să fugă din casa binefăcătorului său, făgăduindu-i că prin vrăjile sale îl va ajuta să dobândească mai mare slavă decât slava aceluia. Astfel înduplecat, cel înfiat a căutat să plece de la binefăcătorul său. Acela îsi dăduse seama de toată urzeala, însă nu s-a împotrivit, ci l-a lăsat pe fiul său de suflet să facă ce dorea. Dar i s-a făcut milă si, la despărțire, i-a dat fiului de suflet o pungă închisă, plină cu aur si cu pietre scumpe. Si s-a dus de la el cu lacrimi în ochi.
Așadar, acel sărac a purces la drum -- numai că vrăjitorul negru nu doar că nu l-a ajutat pe călătorul singuratic, ci,dimpotrivă, trimitea rudele sale negre în calea lui ca să -l jefuiască.

 
Văzându-se în primejdie, săracul se răscumpăra din mâinile tâlhărilor cu aur si cu pietre scumpe; se ruga doar să nu -i i-a punga.

Astfel călătorind, cădea mereu dintr -o cursă a negrilor în alta. Si se răscumpăra mereu cu aur si cu pietre prețioase, până ce punga i s -a golit de tot. Atunci i s-a înfățișat însusi vrăjitorul negru. Când l-a văzut, săracul i-a cerut ajutorul ca unui prirten, dar vrăjitorul negru s-a arătat deodată cum era de fapt: cel mai mare tâlhar.

 
Scrâșnind din dinți, i-a înhățat punga, încercând să i-o smulgă din mâini.

 
Între timp, gospodarul privea din depărtare ce se întâmplă cu fiul lui de suflet. S-a înduioșat de soarta lui si l-a trimis pe fiul său cel unul-născut să -l mântuiască de la pieire pe sărac. Fiul a ajuns în ultima clipă când săracul era deja istovit în lupta pentru pungă. L-a lovit pe vrăjitorul negru si l-a rănit de moarte, iar săracului i-a umplut iarăsi punga cu aur si pietre scumpe, spunându-i să se întoarcă degrab acasă, unde îl așteaptă tatăl gospodar.

 
Înțelegeți această pildă? Gospodarul e Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu este Iisus Hristos. Cel înfiat este Adam si neamul lui. Vrăjitorul negru este satana. Punga legată la gură e trupul omenesc. Aurul si pietrele scumpe închipuie sufletul omenesc, care e dăruit cu darurile lui Dumnezeu cele bogate.
Îndepărtîndu -se în chip necugetat de Dumnezeu, neamul omenesc si-a pierdut treptat toată bogăția duhovnicească si a rămas numai cu viața sa trupească. Când satana a încercat să si-o însușească si pe aceasta pentru a nimici astfel deplin lucrul Domnului, S-a arătat în lume Fiul lui Dumnezeu.
El l-a rănit de moarte pe satana, iar după ce l-a rănit si l-a făcut neprimejdios, l-a aruncat în adâncul iadului. Si în viața trupească a omenirii a insuflat iarăsi suflet viu si l-a umplut cu darurile dumnezeiești. În același timp a poruncit neamului lui Adam să se întoarcă cu noua bogăție în casa Tatălui ceresc.

 
Sf. Nicolae Velimirovici, Adevărul si bunătatea! 

Un om binecuvântat

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un soldat necunoscut din războiul civil american aşternuse pe hârtie următoarele cuvinte: "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere, dar El m-a făcut slab ca să învăţ simplitatea şi smerenia. L-am rugat să mă ajute să fac fapte mari, dar El m-a micşorat ca să fac fapte bune. L-am rugat să-mi dea bogăţie ca să fiu fericit, dar El m-a făcut sărac ca să devin înţelept. L-am rugat să-mi dea toate lucrurile ca să pot gusta viaţa, dar El mi-a dat viaţa, ca să pot gusta toate lucrurile (bune). Nu am primit nimic din tot ce am cerut, dar am primit tot ce a fost mai bun pentru mine. Împotriva dorinţei mele, mi-au fost ascultate rugăciunile. Sunt printre oameni un om binecuvântat".

De ce să ne rugăm? - Pilda numărul 377

Un sfânt obişnuia să facă o scurtă vizită lui Iisus, când trecea pe lângă o Biserică. Într-o zi, un trecător îl întreabă: "Ce faceţi dumneavoastră în Biserică?". Sfântul îi răspunse: "Când ai un prieten şi te întâlneşti cu el, îl saluţi, discuţi cu el, îi împărtăşeşti bucuriile şi succesele, dar şi necazurile tale. La fel fac şi eu cu Iisus, Prietenul meu".

Omul modern, orb în faţa adevărului - Pilda numărul 378

Un om se rătăci în deşert şi nu mai avea la el nicio provizie de mâncare şi băutură. Deodată zări înaintea sa nişte palmieri. Se auzea chiar şi susurul unui râu. Dar el se gândi: "Asta-i doar o nălucă, o fata morgana. În realitate, aici nu se află nimic". Descurajat şi pe jumătate sărit din minţi se prăbuşi la pământ. Puţin timp după aceea trecură pe acolo doi beduini şi-l găsiră mort. "Poţi să înţelegi una ca asta? spuse unul către celălalt. Aşa de aproape de apă. Iar smochinele îi cresc aproape în gură! Cum a fost posibil aşa ceva?". Şi celălalt îi răspunse: "Acesta a fost un om modern, orb în faţa adevărului".

Sticla cu furnici...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Lăsasem peste noapte o sticlă de cinci litri cu apă, deschisă. În ea căzuseră zeci de furnici . Se zbăteau haotic în apa limpede, fiecare părând să lupte pentru viața ei.
La început, mi s-a părut că se îneacă una pe alta, că încearcă să se salveze cu orice preț — chiar și cu prețul altora.
Gândul ăsta m-a dezgustat. M-am întors și am plecat, hotărât să nu intervin.
Dar, după două ore, curiozitatea m-a biruit. M-am întors să mai arunc o privire în sticlă.
Și ce am văzut m-a lăsat fără cuvinte:
furnicile erau în viață!
Mai mult decât atât — formaseră o adevărată insulă vie, o piramidă de trupuri, în care se sprijineau unele pe altele, rămânând la suprafață ca o colonie unită.
Am rămas nemișcat, privind cu sufletul la gură.
Cele de jos chiar se înecau… dar nu pentru totdeauna.
După un timp, erau înlocuite de cele de sus, care coborau de bunăvoie.
Cele epuizate urcau, încet, fără grabă, fără să îmbrâncească pe nimeni.
Nimeni nu se salva pe sine mai întâi.
Dimpotrivă — fiecare căuta să ajungă acolo unde era cel mai greu.
Un sistem de ajutor reciproc, perfect coordonat, m-a zguduit profund.
N-am mai rezistat.
Am găsit o lingură care încăpea prin gura sticlei și am introdus-o cu grijă.
La vederea salvării, furnicile au început să urce, una câte una, fără pic de panică.
Totul mergea bine, până când una dintre ele, slăbită, a alunecat din nou în apă, fără să reușească să ajungă la margine.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce n-o să uit niciodată.
Ultima furnică, deja aproape afară, s-a întors brusc.
A coborât, parcă spunând:
„Rezistă, frate, nu te las!”
S-a aruncat din nou în apă, s-a agățat strâns de cea care se îneca, dar nu putea s-o scoată singură.
N-am mai stat pe gânduri.
Am apropiat lingura, și așa, împreună, au ieșit afară — vii, amândouă.
Episodul acesta m-a emoționat mai mult decât orice film sau carte despre prietenie și sacrificiu.
Am simțit o furtună de emoții:
Mai întâi, rușine — pentru că am judecat furnicile ca fiind ființe insensibile.
Apoi, uimire — pentru rezistența lor.
Admiratie — pentru disciplina și curajul lor de a se sacrifica.
Și, la final, o apăsătoare rușine... pentru oameni.
Rușine pentru noi, oamenii.
Pentru indiferență.
Pentru cât de ușor ne pierdem unii pe alții în goana după avantaje.
Pentru cât de rar mai vine cineva înapoi să-l salveze pe cel slab.
Noi construim ziduri, când am putea fi poduri vii.
Dacă niște ființe atât de mici sunt capabile de o astfel de solidaritate și dăruire…
de ce noi, oamenii, suntem atât de des surzi la suferința celorlalți?
În ziua aceea am înțeles un lucru simplu:
Adevărata putere e în unitate.
Și dacă încă nu știi cum să trăiești cu adevărat —
învață de la furnici.

sursa ATHOS

Bunica

             "Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Bunica îl privi pe nepot cu o privire aspră, plină de furie, și îi spuse, cu o voce rece și tăioasă:
— Pleacă. Ieși din casa asta. Nu vreau să te mai văd aici.

Bunicul, nedumerit și îndurerat, interveni:
— Ce faci? De ce te porți așa? Băiatul ăsta nu e doar nepotul tău... e ca un fiu pentru tine. L-ai crescut cu atâta dragoste.

Dar femeia rămase impasibilă, ca și cum nu l-ar fi auzit.
Vecinii, martori ai scenei, priveau uluiți.
Aceeași femeie care fusese cândva blândă și iubitoare, acum îl izgonea pe nepot fără nicio explicație.

Fără altă opțiune, băiatul plecă.

Pe drum, se întâlni cu cel mai bun prieten și îi povesti ce se întâmplase.
— Măcar... ți-a lăsat alocația lunară obișnuită? — întrebă prietenul.
— Nu... m-a dat afară cu mâinile goale, — răspunse băiatul, cu vocea frântă.
— Îmi pare rău... Aș vrea să te ajut, dar nu am cum — spuse prietenul, apoi plecă.

Ajunse apoi la casa unui alt prieten.
Când deschise ușa și îl văzu, acesta zâmbi:
— Ai venit să mă chemi la joacă?

Băiatul coborî privirea și, cu o voce tremurândă, murmură:
— Eu... nu mai am unde să stau. Pot să rămân la tine, te rog?

Zâmbetul celuilalt dispăru imediat.
— N-ai nimic să-mi oferi și totuși ceri ajutor? Pleacă. Cine n-are nimic... nu valorează nimic.

Rănit și plin de rușine, se îndreptă spre casa iubitei lui.
— Iubirea mea... bunica m-a dat afară. N-am decât hainele de pe mine. Te rog, ajută-mă... nu știu unde să mă duc.

Fata, emoționată de vorbele lui, îl rugă să aștepte afară cât vorbește cu părinții ei.
Când se întoarse, ochii îi erau plini de tristețe.
— Îmi pare rău... părinții mei nu vor să primească „un ratat” în casă.
Și acum, că nu mai ai nimic să-mi oferi... cred că e mai bine să ne despărțim.

Băiatul izbucni în plâns.
Toți cei pe care îi crezuse aproape l-au abandonat.

Singur, rătăci pe străzi fără țintă până se așeză, zdrobit, pe o bordură.
Șopti pentru sine:
— Deci e adevărat... Nu valorez nimic? Ce se va alege de mine?

În acel moment, când ajunsese în cel mai adânc punct al disperării, bunicul îl găsi.
— Iart-o, — îi spuse, referindu-se la bunică. — N-a vrut să te rănească.

— Și tu? — îl întrebă băiatul, cu ochii plini de reproș. — Tu de ce n-ai făcut nimic?

Bunicul, cu un ton calm, răspunse:
— Hai acasă... și o să înțelegi.

După o clipă de ezitare, băiatul urcă în mașină.
Când ajunse, bunica îi sări în brațe... dar el se trase înapoi.

Bunicul îi făcu semn să se așeze și apoi îi vorbi blând:
— Fiule... bunica ta nu te-ar fi alungat niciodată fără un motiv.
A ales să procedeze așa ca să-ți dea o lecție esențială.

Te vedea cum te rătăcești, cum oferi totul unor oameni care nu meritau: prieteni, o iubită... care te căutau doar pentru ce puteau obține de la tine.
Și astăzi, când chiar ai avut nevoie de ei, niciunul n-a fost acolo.
Ai oferit din iubire, dar când ai rămas fără nimic... te-au lăsat singur.
Prietenii tăi? Nici măcar un pahar cu apă nu ți-au dat, după ce te-au folosit atât.

Bunica a vrut să înțelegi un adevăr dur, dar esențial:
Pentru mulți oameni, valoarea ta e legată de ceea ce ai, nu de ceea ce ești.

Cu ochii în lacrimi, băiatul se întoarse spre bunica și șopti:
— Iartă-mă... astăzi m-ai învățat ceva ce n-am să uit niciodată.

Ea îl strânse tare în brațe și îi spuse:
— Te iubesc. Ești încă tânăr și vezi lumea cu ochi curați.
Dar a trebuit, în felul meu, să te învăț cum e cu adevărat viața.

Morala:
Când totul merge bine, mulți îți sunt alături.
Dar în clipele grele... doar cei adevărați rămân.

Lumea, de prea multe ori, te judecă după ce ai, nu după cine ești.
Învață să-i recunoști pe cei care te iubesc cu adevărat, de cei care doar se folosesc de tine.

Pentru că abia atunci când nu mai ai nimic... afli cine contează cu adevărat.

Și tu... știi cine te iubește pentru ceea ce ești, nu pentru ce ai?

Această poveste nu e scrisă doar ca să te emoționeze — ci ca să te trezească.
Pentru că, uneori, pierzând totul... începem să vedem cu adevărat.

Dacă această lecție ți-a atins inima, păstreaz-o.
Trimite-o cuiva care are nevoie să-și deschidă ochii.

Și dacă, măcar o dată, te-ai simțit fără valoare pentru că n-ai mai avut nimic...
scrie doar: „Înțeleg.”

Aici, împreună, învățăm să vedem... cu inima.

Diavolul, prefăcut în babă

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Diavolul, prefăcut în babă, îi iese înaintea unei fetițe care merge la biserică, și-i zice:
-Unde te duci tu, copila?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Ei, la Biserică! Ce-ai să faci tu la Biserică? Acolo se duc oamenii mari, babele şi moşnegii. Las-că tu ai vreme si de Biserică. Ia vezi colo în poieniță, ce mai hîrjoană! Du-te de te joacă și tu, acolo..!
-Bine mai zici, mătuşică! Și s-a dus fetita la hârjoana copiilor, în loc de a se duce la Sfânta Biserică, unde plecase.
Se face fetița fată mare și pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese înainte și o întreabă:
-Unde te duci tu, fată mare?
-La Sf. Biserică, mătușică!
-Iată, mai auzii una! Fată mare la Biserică! Fetele mari, iată-le cum sar în joc! Iată-le, cum se îndrăgostesc! Du-te și tu cu ele...!
-Că bine mai zici, mătușică! Și s-a întors fata din calea Bisericii la joc!...
După aceea se căsătorește, ajunge femeie cu bărbat şi copii... Pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese înainte, zicându-i:
-Unde ai plecat, nevastă?
-La Sfânta Biserică, mătușică!
-Ei, na, Biserică! Ai lăsat copiii singuri în casă să ardă, ori să îşi scoată ochii, ori poate ies pe drum și-i calcă vitele, îi rup câinii, iară bărbatul tău când vine acasă nu găsește mâncare, și-apoi huiet și înjurături... bătăi!... Întorce-te înapoi, că după ce vei înbătrâni, tot la Biserică îi fi!
-Că bine mai zici, mătuşică! Și s-a înapoiat iarăși acasă.
Ajunge nevasta, babă bătrână. Pleacă iar la Sfânta Biserică. Diavolul-babă îi iese iar înainte, întrebând-o:
-Unde te duci, babă hăi?
-Mă duc Ia... la Sfânta Biserică, mătușică!
-la, mai auzii una bună! Baba surdă, la Biserică! D-apoi, ce-ai să mai poți face tu la Biserică ? Aşa surdă, gârbovită, slabă şi sfârșită de suferință? Te dor picioarele; îți tremură tot corpul! N-auzi nimic, nu pricepi nimic. Te apucă tusea, ba și neputințele și sminteşti pe atâta lume! Du-te înapoi acasă, că după ce-i muri, tot la Biserică vei fi! Și din păcate, baba s-a întors iar din calea Bisericii şi a stat acasă până a murit, tristă și neagră de păcate....
Vedeți ?
Iată, așa a câștigat și câștigă diavolul sumedenii de suflete creștine de toate vârstele... Așa a înşelat şi înşeală diavolul pe toți și pe toate care cedează ispitelor lăsându-se amăgiți de ele.

________________
Fără Biserică, omul se pierde ușor, căci singur s-a lăsat pe sine afară din Corabia Mântuirii, și s-a lipsit de toate Darurile și Tainele Sfinte dăruite lui de Dumnezeu pentru a se mântui.
Fiți treji, privegheați, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită !
Cine are Biserica de Mamă, Îl are pe Dumnezeu de Tată !
Biserica e Trupul lui Hristos, iar El e Capul ei !

Părintele Teodor Ciurariu

Cântare de laudă la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe:

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

            

 
O, Sfinte Gheorghe, mare mucenice,
O, Sfinte Gheorghe, mare biruitor!
Tu prin chin amarnic ai câştigat viaţa,
Şi prin a ta moarte te-ai prea slăvit!

Tu toate le-ai socotit ca pe un nimica,
Prin comparaţie cu Adevărul Hristos!
Tu-a lumii putere şi slavă le-ai călcat în picioare,
Şi ai stat vrednic alături de Hristos.

O, Sfinte Gheorghe mare mucenice,
O, Sfinte Gheorghe mare biruitor!
Tu schinguit ai fost cu torturi cumplite,
Dar te-a ţinut pe tine dreapta lui Hristos!

Tu toate durerile le-ai socotit ca nimica,
Prin puterea ce-ţi da Hristos Dumnezeu.
Noi înaintea ta ne închinăm acuma,
Şi slăvim pururi sfânt numele tău.

O, Sfinte Gheorghe, mare mucenice,
O, Sfinte Gheorghe, mare biruitor!
Păzeşte-ne şi pe noi cu rugăciunile tale,
Milostivirea ta arat-o către noi!

Mijloceşte pentru noi cu rugăciunile tale
Înaintea Tronului lui Hristos Dumnezeu!
Înaintea Mântuitorului du rugăciunile noastre,
Şi roagă-te ca nici noi să nu ne temem de chinuri,
Ci prin îndelungă răbdare să fim biruitori!

Minunea Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe şi saracinul care a avut o vedenie în biserica sa

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Amira al Siriei a trimis pe nepotul său în cetatea Diopoli, pe care saracinii o numesc Rempli, ca să cerceteze oarecare pricini ce avea acolo. În cetatea aceea este o biserică minunată a Sfîntului Gheorghe, pe care văzînd-o de departe saracinul acela, a poruncit slugilor să-i ducă lucrurile sale în catehumena bisericii, că acolo vrea să poposească. Apoi a poruncit să ducă şi cele douăsprezece cămile ale lui în biserică, să se odihnească. Preoţii bisericii îl rugau să nu facă acest lucru necuviincios şi neplăcut lui Dumnezeu. Iar el, înfricoşîndu-i, a poruncit să le ducă. Dar cum au intrat cămilele în biserică, o, minune! au căzut toate jos şi au murit. Văzînd nepotul lui Amira semnul acesta, s-a mirat de puterea cea mare a Sfîntului Gheorghe şi a poruncit să scoată cămilele afară din biserică.A doua zi s-a dus preotul să slujească Sfînta Liturghie şi saracinul privea din catehumenă să vadă ce are să facă.

Iar iubitorul de oameni, DUMNEZEUL NOSTRU, I-A DESCHIS OCHII MINŢII LUI ŞI I-A ARĂTAT ÎNFRICOŞATĂ MINUNE CE URMEAZĂ:

În vremea cînd preotul săvîrşea dumnezeieştile Taine, saracinul a văzut cum preotul a înjunghiat un copil mic şi foarte frumos, apoi sîngele lui l-a turnat într-un pahar sfinţit, iar trupul l-a tăiat şi l-a pus într-un discos sfinţit; şi, cînd s-a isprăvit chinonicul (cîntarea de la sfîrşitul Liturghiei), a văzut saracinul pe preot că a tăiat trupul pruncului bucăţele şi împărtăşea poporul cu cărnurile şi cu sîngele pruncului şi se minuna foarte.După ce a săvîrşit preotul dumnezeiasca Liturghie, a luat prescurile cele mai bune şi le-a dus în dar saracinului, care l-a întrebat: "Ce sînt acestea?" Iar preotul a răspuns: "Acestea sînt din prescurile pe care le slujim noi în Biserica noastră". Atunci saracinul i-a zis cu mînie: "Dintru acestea ai slujit tu liturghie astăzi? Au nu te-am văzut eu că ai înjunghiat fără de milă un prunc mic şi prea frumos şi sîngele lui l-ai turnat în pahar, iar trupul lui l-ai tăiat bucăţele şi l-ai pus pe discos şi le-ai împărţit poporului? Toate acestea pe care le-ai făcut tu, necuratule şi ucigaşule, au nu le-am văzut eu?"

Acestea auzindu-le preotul, s-a cutremurat şi, căzînd la picioarele saracinului, a zis: "Slăvit să fie Domnul nostru, Care te-a învrednicit pe tine, stăpînul meu, a vedea o înfricoşătoare minune ca aceasta. Din aceasta eu cred că tu eşti mare om înaintea lui Dumnezeu şi că El vrea să te aibă numărat printre cei mîntuiţi".Saracinul, rămînînd uimit de cuvintele preotului, a zis: "Oare prescurile acestea sînt chipul celor ce am văzut eu?" Preotul a răspuns: "Aşa, domnul meu, aşa sînt şi aşa le credem; cum că pîinea şi vinul pe care le aducem la Liturghia noastră sînt Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar vederea aceasta pînă acum eu nu m-am învrednicit niciodată s-o am, căci sînt păcătos, ci văd înaintea mea numai pîine şi vin. Însă, de vreme ce Domnul Dumnezeul meu te-a învrednicit pe tine, stăpînul meu, să vezi o taină ca aceasta, cred că eşti mare om; căci Părinţii cei mari ai Bisericii noastre, ca oameni prea vrednici vedeau această minunată taină".Saracinul, auzind acestea şi minunîndu-se foarte, s-a plecat jos şi s-a gîndit mult timp. După aceea, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn şi-a venit în sine şi, poruncind slugilor lui să iasă afară, a zis preotului: "Precum văd şi precum deplin mă încredinţez, credinţa creştinilor este adevărată; şi, vai mie! că mi-am petrecut viaţa cu minciună şi deşertăciune în credinţa saracinilor cea cu adevărat păgînă. Dar de vreme ce este voia lui Dumnezeu ca să mă mîntuiesc, botează-mă, ca să slujesc măcar de acum înainte lui Dumnezeu cu conştiinţă curată!"

Preotul i-a răspuns: "Nu îndrăznesc, domnul meu, să te botez, căci unchiul tău este împărat şi, aflînd de aceasta, mă va ucide şi pe mine şi va strica şi bisericile noastre. Dar dacă voieşti, pleacă în taină de aici şi du-te la patriarhul Ierusalimului, fără să te cunoască, şi el te va boteza".Saracinul, auzind acestea, a găsit o haină de păr şi, îmbrăcîndu-se cu dînsa, într-o noapte a fugit pe ascuns şi s-a dus la Ierusalim la patriarh, fără să fie cunoscut; şi, căzînd la picioarele lui, l-a rugat să-l boteze.Dacă s-a botezat, după a opta zi a zis către patriarh: "Cu darul lui Dumnezeu m-am făcut creştin; deci ce se cade să fac, ca să mă mîntuiesc?" Patriarhul i-a răspuns: "Dacă voieşti să te mîntuieşti, du-te la Muntele Sinai, unde se află monahi cucernici şi îmbunătăţiţi, fă-te monah şi păzeşte poruncile lui Dumnezeu".

El s-a dus la Muntele Sinai şi, făcîndu-se monah, a petrecut acolo trei ani; şi deprinzîndu-se cu toate faptele creştineşti de la monahii aceia, a ajuns în mari sporiri ale faptelor bune. După aceea, a rugat pe egumen să-i dea voie să se ducă la Rempli şi, luînd binecuvîntare, s-a dus acolo. Intrînd în Biserica Sfîntului Gheorghe, l-a întîmpinat preotul cel de Dumnezeu cinstitor, acela de care am spus mai înainte şi, arătîndu-i-se lui cine este, i-a zis: "Iată că, cu dumnezeiescul dar şi prin rugăciunile tale cele bine primite, m-am făcut creştin şi monah, însă am MARE DORINŢĂ SĂ VĂD PE DOMNUL IISUS HRISTOS. Pentru aceea te rog cu căldură, să mă înveţi ce se cade să fac ca să-mi împlinesc dorinţa".Atunci preotul, slăvind pe Dumnezeu, i-a zis:
"Du-te la Amira, unchiul tău, şi înaintea lui şi a tuturor saracinilor, mărturiseşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, cum că este Fiul lui Dumnezeu, Făcător a toată zidirea; cum că S-a făcut om şi a făcut preaslăvite minuni în lume şi S-a răstignit, S-a îngropat şi a treia zi a înviat şi cu slavă S-a înălţat la ceruri. Deci, făcînd asta cu îndrăzneală, VEI VEDEA PE DOMNUL".

Atunci, de-a pururea pomenitul monahul acela, plecîndu-se dumnezeieştilor cuvinte ale cucernicului preot, a plecat îndată şi s-a dus la locul unde era unchiul său; iar noaptea, suindu-se în minaretul geamiei lor, a început a striga:

"Alergaţi aici, o, saracini, că am să vă spun vouă cuvînt!"

Aceia, auzind aceasta, au alergat cu făclii şi, aflînd pe monahul acela, l-au întrebat ce are să le spună. Monahul le-a zis: "Ce-mi daţi să vă spun unde este nepotul lui Amira, care a fugit pe ascuns?" Aceia au răspuns: "Dacă ne vei spune aceasta, îţi vom da bani cîţi vei voi".Monahul a zis: "Duceţi-mă la Amira, ca să-i spun!" Atunci, numaidecît l-au dus la Amira cu bucurie, zicînd: "Monahul acesta ştie unde este nepotul tău". Amira l-a întrebat de-l ştie cu adevărat. Monahul a răspuns: "Da, cu adevărat ştiu, căci eu însumi sînt; însă acum sînt creştin şi cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfîntul Duh, într-o Dumnezeire, şi mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Pururea Fecioara Maria şi a făcut mari minuni în lume, apoi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a treia zi a înviat şi S-a înălţat la Cer, apoi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi va să vină iarăşi, să judece viii şi morţii".

Acestea auzindu-le Amira, unchiul său şi, spăimîntîndu-se, a zis:

"Ce ai pătimit, ticălosule, de ţi-ai lăsat casa, bogăţiile şi slava ta şi umbli aşa defăimat ca un cerşetor? Nu te întorci la credinţa ta, să mărturiseşti prooroc pe Mohamed şi să vii iarăşi în starea ta cea dintîi?" Iar monahul a răspuns:

"Eu cîte bunătăţi aveam atunci cînd eram saracin, ERAU TOATE DE PARTEA DIAVOLULUI. Iar aceste haine de păr pe care le port acum sînt lauda mea, bogăţia mea şi arvună a slavei ce am să dobîndesc pentru credinţa cea adevărată a Hristosului meu; IAR PE MOHAMED, CARE V-A AMĂGIT PE VOI, ÎL DEFĂIMEZ ŞI CREDINŢA ÎN EL O URĂSC ŞI DE LA DÎNSA MĂ ÎNTORC ŞI O ANATEMIZEZ".

Cu toate acestea, lui Amira fiindu-i milă de dînsul, a zis saracinilor care se aflau acolo: "El şi-a pierdut mintea şi nu ştie ce zice; scoateţi-l afară şi izgoniţi-l!" Iar aceia au zis: "Pe acela care a anatemizat pe proorocul nostru şi credinţa noastră şi care este vrednic de cumplită moarte îl slobozeşti? Apoi şi noi ne lepădăm credinţa noastră şi ne facem creştini!"Atunci Amira, temîndu-se de dînşii să nu facă vreo răscoală asupra lui, le-a dat libertate să facă cu dînsul orice vor voi. Iar ei, scrîşnind din dinţi, au răpit pe fericitul monah şi, scoţîndu-l afară din cetate, au aruncat cu pietre în el, dar el chema numele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi aşa s-a săvîrşit de-a pururea pomenitul, întru bună mărturisire; şi, mergînd cu îndrăzneală către Domnul, pe Care L-a dorit, a luat cununa mărturisirii.

Pentru aceea, ÎN FIECARE NOAPTE S-A ARĂTAT MULTĂ VREME O STEA STRĂLUCITOARE DEASUPRA GRĂMEZII DE PIETRE ŞI LUMINA TOATĂ PARTEA ACEEA, CARE LUCRU VĂZÎNDU-L SARACINII, SE MINUNAU. Trecînd vreme multă, Amira a dat voie creştinilor care, scoţînd sfintele moaşte ale mărturisitorului din grămada de pietre - o minune! -, le-au aflat întregi şi nestricate, avînd multă bună mireasmă. Pe care moaşte cu evlavie sărutîndu-le, le-au îngropat cu laude şi cu cîntări de psalmi, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în veci. Amin.  

Moneda de aur

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un tânăr student a ieșit la plimbare cu profesorul său. În timp ce se plimbau, pe cealaltă parte a drumului, studentul a văzut o pereche veche de pantofi, care pesemne că aparțineau țăranului sărac care lucra în câmp în apropiere și deja își termina lucrul.

Studentul îi spuse profesorului:

 
-Haideți să glumim pe seama acestui țăran. Să-i ascundem încălțămintea și să-l urmărim, în ascuns, să vedem ce va face.

Atunci profesorul îi răspunse:

 
-Tinere, niciodată să nu glumești pe seama scârbei și durerii altuia. Dar de vreme ce ești bogat, poți să te bucuri de următorul fapt - pune câte o monedă de aur în fiecare pantof apoi ne vom ascunde în tufiș și vom privi reacția lui. Studentul așa a și făcut și ei s-au ascuns în tufișul cel mai apropiat. Țăranul, în curând și-a terminat lucrul și a venit la locul unde și-a lăsat pantofii și paltonul.
În timp ce se încălța, a simțit ceva în pantoful său. La început a crezut că e o piatră, dar în curând și-a dat seama că e o monedă de aur. El a rămas uimit văzând moneda de aur, a privit gânditor în jur, un oarecare timp, dar nu văzu pe nimeni. A pus moneda în buzunar și a început să încalțe al doilea pantof, dar spre uimirea lui, a găsit și acolo o monedă de aur.

Deodată, fiind profund uimit, a căzut in genunchi, și-a îndreptat fața spre cer și a început să se roage și să mulțumească.

În rugăciunea sa el a pomenit-o pe soția sa grav bolnavă, pe copiii săi care nu au ce mânca, și acum, datorită unei mâini invizibile, care i-a dăruit monedele, ei în sfârșit vor fi salvați.

Studentul sta și privea, șocat, cu ochii plini de lacrimi.
Profesorul îl întrebă:

 
-Dacă ai fi glumit în modul în care ai dorit la început, ai fi fost mai fericit decât te simți acum ?
Tânărul a răspuns:

 
-D-le profesor, mi-ați dat o lecție pe care nu o voi uita niciodată! Acuma am înțeles cuvintele pe care nu le înțelegeam mai înainte:

 
Cel ce dăruiește este mai fericit decât cel ce primește! Prin urmare, dacă vrei să faci un bine, grăbește-te că nu vei regreta. Urmează-ți glasul conștiinței și nu te abate din calea virtuților.

Întâmplare minunată

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Era în ajunul sărbătorii Bunei Vestiri, 24 martie 1942 în Drama, Grecia. Ocupația străină era bulgară. Lipsurile, bolile şi foamea luaseră proporţii înspăimântătoare şi moartea secera în fiecare zi mici şi mari, dar, în special copii. Printre locuitorii Dramei se afla şi o văduvă cu cinci copii. Pe soţul ei îl uciseseră ocupanţii cu şase luni înainte, în măcelul din 29 septembrie 1941.

De mâncare nu aveau, decât puţin ulei şi un ciurel de malai. În acea dimineaţă femeia s-a gândit că a doua zi, de Bunăvestire, avea mâncare mult mai puţină pentru copii: 100 de grame de malai şi un deget de ulei. Deodată, privirea ei s-a îndreptat spre candela stinsă, care era agaţătă înaintea icoanei şi atunci a încolţit în sufletul ei intrebarea: să pastreze uleiul pentru copiii ei flămânzi sau pentru candela de la icoana?

Hotărâtă, însa, şi-a făcut cruce şi a zis către Maica Domnului: ”Prea Curată Fecioara, eu îţi voi aprinde candela căci mare este sărbătoarea de mâine pentru credinţa noastră, tu, însă, te rog ai grijă de hrana copiilor mei!” A luat puţin ulei şi a aprins candela. Lumina slabă a luminat casa sărăcacioasă, iar inima ei s-a umplut de pace. Aceasta a însoţit-o la rugăciunea de seară şi în somnul ei din acea noapte memorabilă.

A doua zi după Sfânta Liturghie, văduva a deschis dulapul ca să ia puţinul malai şi a rămas fără glas! Vasul în care se afla uleiul era plin ochi, iar alături erau doi săcuţi plini cu macaroane şi malai. S-a închinat femeia de mai multe ori, preamărind şi mulţumind lui Dumnezeu sşi Maicii Domnului pentru această minune pe care n-a spus-o nimăniu. Timp de doi ani de zile nici uleiul n-a scăzut, nici malaiul nu s-a sfârşit, cu toate că erau şase guri la masă, le schimbau cu alte alimente şi făceau milostenie pe ascuns. Dar şi candela a rămas de atunci aprinsă zi şi noapte dând mărturie cu lumina ei nestinsă despre credinţa acestei femei binecuvântate.

Această istorisire adevărată este o puternică palmă dată creştinilor ortodocşi de astăzi care nu numai că n-au candela aprinsă, dar n-au nici macar icoane în casa lor.

Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Editura Bizantina 2005, p.60-61

„Tipic, tipic, şi la inimă nimic”.

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

     Un om evlavios trăia odată în Ierusalim. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la o oră anume. Astfel, se trezea şi se ruga zilnic la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă însă, se îndulci cu somnul şi era cât pe-aici să nu-şi mai respecte programul de rugăciune.

Noroc cu un străin care intră în camera de dormit a omului nostru şi care-l trezi, grăindu-i: „Creştine, scoală-te, că întârzii la ceasul rugăciunii tale!”

„Dar cine eşti tu, cel ce ai venit să mă trezeşti?”, întrebă omul speriat. „Sunt cineva care vrea să facă o faptă bună, doar atât", îi zise străinul.

„Nu-mi vine a crede...Tu ai gânduri ascunse...Şi înfăţişarea ta te arată că eşti rău. Nu cumva tu eşti diavolul?”, se gândi creştinul.

„Ba da, eu sunt diavolul şi, iată, am venit să te trezesc la rugăciune. Vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Am fost odinioară şi noi îngeri buni şi nu se putea să nu rămână şi în noi ceva bun”, spuse în pledoaria sa demonul.

„Nu-mi vine a crede spuselor tale. Tu eşti ispititor, ispitirea este meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu gând să mă înşeli. Pe numele viului Dumnezeu, te jur să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti!”

„Fiindcă m-ai jurat, iată, sunt silit să-ţi spun. E adevărat, am venit să te înşel. De douăzeci de ani, tu te rogi întotdeauna, în fiecare dimineaţă, la o oră anume. Dar noi, diavolii, nu prea ne temem de această rugăciune a ta. Pentru că ea ţi s-a făcut un obicei gol. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Rugăciunii tale îi lipseşte puterea.

Astăzi dormind mai mult, te-ai fi lenevit şi ai fi întârziat la rugăciunea ta. Or, noi, diavolii, aşa ne-am gândit: «Omul acesta va întârzia la ceasul rugăciunii, iar când se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a mai întâmplat aşa ceva. E posibil ca în inima lui să se aprindă căinţa. Şi să se roage cu căldură, cu duh, cu lacrimi, iar noi, diavolii, de o asemenea rugăciune ne temem». Astfel judecând, încheie diavolul, iadul m-a trimis pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere".

Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar creştinul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.

Teodor Ciurariu

TUNCI CAND DUMNEZEU VOIESTE CHIAR SI DIAVOLUL I-TI SLUJESTE

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

         ,,O femeie săracă dintr-o familie mică era foarte credincioasă. Într-o zi, când banii nu mai erau suficienți, nici măcar pentru a hrăni copiii, ea a sunat la un post de radio și a lăsat acolo un apel către Dumnezeu. În timp ce angajații de la radio au compătimit femeia credincioasă, unul dintre ascultători a fost însă foarte furios.
Acest ascultător era un ateu convins și a decis să-și satisfacă plăcerea, batjocorind femeia credincioasă.

Bărbatul a aflat adresa, a sunat-o pe secretară și a instruit-o să cumpere multe daruri și produse alimentare. Astfel, secretara s-a întors la el cu cea mai bună carne, brânzeturi și dulciuri. Imaginează-ți uimirea ei atunci când șeful i-a dat următorul ordin: ”Livrează produsele la această adresa, iar în cazul în care femeia întreabă cine a trimis alimentele să-i spui că Diavolul.”

Când secretara i-a dat femeii pachetul cu produse alimentare, ea a fost foarte emoționată. Femeia era atât de recunoscătoare încât lacrimile îi curgeau din ochi. Nu a încetat nici o clipă să-i mulțumească și să o binecuvânteze pe fată.

Dar când si-a luat rămas bun, a întrebat-o pe femeie:
– Nu vreți să aflați cine a trimis aceste produse?

Femeia a răspuns:

– Nu. Nu are absolut nicio importanță, pentru că atunci când Dumnezeu voieste, chiar și Diavolul i-ti slujeste.”

Un tânăr a întrebat pe un bătrân pustnic:

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                  


Un tânăr a întrebat pe un bătrân pustnic:

-Părinte, când o să se îndrepte lumea? Când nu o să mai fie răutăți și hoții și gelozii și invidii și răzbunări?
Bătrânul pustnic i-a răspuns :
-Atunci când mintea ta nu o să le mai vadă, fiule. Fix în acel moment vor înceta toate relele din lume.
Când vei vedea pe toți ca fiind mai buni decât tine și vei da câte o mână de ajutor și un cuvânt bun sincer fiecărui om pe care-l vei întâlni, răul din lume va înceta să mai existe.
Nu te lupta cu nimeni, doar fă binele!
Nu contrazice pe nimeni, doar fă binele!
Nu căuta să convingi pe nimeni, doar fă binele!
- Fiule, așa trebuie să te rogi când vezi răutatea lumii: "Doamne, Iisuse Hristoase, scoate-mi din suflet tot răul pe care-l văd în aproapele meu!"

"Întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea; în calea Ta viază-mă." (Psalmi)