Lupul si Oaia proastă

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

A fost odată un lup, iar în vecinătatea lui păștea o turmă numeroasă de oi.
În fiecare zi, lupul ataca câte una...

Speriate, oile fugeau în pădure, iar cea prinsă începea să se zbată și să zbiere – zbieretele ei îngrozeau turma.

Atunci lupul a început să vorbească cu fiecare oaie, pe rând:

„N-ai de ce te teme, eu ucid și devorez doar oile proaste. Tu ești diferită – tu ești prietena mea cea mai bună.”

După astfel de convorbiri, oile pășteau liniștite și nu mai fugeau.

Când lupul mai sfâșia o oaie, celelalte gândeau:
„A mai căzut una dintre cele proaste… mie nu mi se poate întâmpla, sunt prietena cea mai bună a lupului.”

Oile erau liniștite. Fericite chiar.

Lupul se apropia de câte una și îi spunea cu un zâmbet blajin:
„O, draga mea, n-am mai vorbit demult despre oile naive…”
Și moartea era fulgerătoare – nici nu mai apuca să-și dea seama.

Lupul le-a ridicat stima de sine, iar ele, nestingherite, pășteau mai bine, devenind astfel mai gustoase.

Cea mai sinistră parte?
Celelalte oi au început să-l ajute. Dacă vreuna dădea semne că începe să înțeleagă adevărul, „prietenele” lupului îl avertizau...
A doua zi, oaia devenea cină !

Fiecare ar trebui să creadă mai puțin în vorbe și mai mult să privească faptele.

Avem o trăsătură comună astăzi : auzim doar ceea ce ne place, iar restul îl trecem cu vederea.

E esențial să recunoști la timp lupul în blană de oaie.

Bolnav de depresie, a apelat la biserică. Iar Dumnezeu i-a răspuns

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au  și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Odată, într-o zi ploioasă, un tânăr suferind de o depresie care ajunsese pe punctul de a-l ucide, a intrat într-o biserică. A umblat îndelung, fără grabă, prin toate încăperile şi firidele, închinându-se şi sărutând icoanele, citind cuvintele din Scripturi inscripţionate pe ziduri. Apoi, după un tur complet, s-a aşezat epuizat într-o strană, scufundându-se în liniştea locului, rar întreruptă de către cineva care intra să cumpere lumânări. Tânărul stătea şi aştepta. Ca noaptea tot mai rece din el să-l părăsească, o clipă, măcar o clipă, inima. Dar, Dumnezeu nu-i vorbea, nu-i dădea niciun semn că ar fi acolo, că i-ar păsa de el… Aşa că tânărul s-a ridicat în cele din urmă din strană şi a pornit, cu paşi tot mai hotărâţi, spre ieşire.

     Dar, în prag, ca pe marginea unei nevăzute prăpăstii, a avut un moment de ezitare; brusc, s-a mai întors o dată spre altar şi, surprins el însuşi de gestul său, a strigat: Dar nu se poate să nu fii aici! Un strigăt înăbuşit, aproape o şoaptă, dar suficient de puternic ca să răzbată prin zidul celulei în care îl ţinea prizonier boala lui. În acel moment biserica s-a umplut de o uluitoare lumină. Tânărul a crezut, o clipă, că bătrâna de la pangar aprinsese candelabrul cel mare din faţa iconostasului ori că ploaia se oprise şi soarele apăruse de după nori chiar în dreptul ferestrelor… Dar nu era nici una, nici alta: lumina nu era fizică, ci spirituală: şi era aprinsă doar în el. Era lumina care locuia, în mod obişnuit, în acel loc. Da, prin mica fisură făcută în sufletul lui de acel strigăt surprinzător, lumina lui Dumnezeu, care locuia acolo, i-a făcut o vizită. Una de neuitat… Fusese ca şi cum sufletul lui ar fi reuşit, cu ultimele puteri, să-şi recapete respiraţia.

Îmi amintesc adesea această întâmplare. Şi de multe ori mă întreb: Ce a fost acel moment de ezitare de pe pragul bisericii? Cred că a fost darul unei prime clipe de umilinţă, de smerenie, datorită căreia îndoiala din inima tânărului nu s-a mai răsfrânt asupra lui Dumnezeu, ci asupra lui însuşi. Îmi amintesc adesea clipa aceea neobişnuită… Clipa cu care, în inima unui om, se sfârşeşte timpul şi începe veşnicia.

Sursa: cautandadevarul.wordpress.com

Poarta Raiului

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Demult, a trăit un prinţ tare-tare bogat, care era, însă, şi foarte zgârcit. Nu ar fi dat niciodată nimic. Doar că, într-o noapte, a visat că murise şi ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus:
– Vino cu mine să îţi arăt unde vei sta de acum încolo. Şi au mers ei ce-au mers prin grădinile acelea minunate, până când, la un moment dat, au ajuns lângă un palat mare şi frumos.
– A, a strigat tânărul prinţ, aici voi sta?
– Nu, în niciun caz.
– Dar, cine va sta aici?
– Aici va locui, după ce va muri, grădinarul tău.
– Cum se poate, el care nu are nimic, care e sărac lipit pământului, cum să merite el aşa ceva?
– E, nu are grădinarul tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câştigă împarte mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu strânge nimic, fiindcă daruieşte, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătăţii lui.
– Bine, şi atunci eu unde o să stau? A mai întrebat nemulţumit prinţul.
– Uite acolo, în cocioaba aceea!
– Cum, în şandramaua aia?! Păi acolo sunt doar nişte scânduri prăpădite care stau gata-gata să cadă… cum să locuiesc în mizeria aia? E drept aşa ceva?
– Sigur că este drept, i-a răspuns Sfântul Petru! Ia gândeşte-te, ce ai dăruit tu? Nimic! Ce ai fi vrut să apară aici!? Dacă ai fi fost bun şi darnic cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut şi tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar aşa… Tot ce vezi acolo este rodul zgârceniei tale… În clipa aceea, tânărul prinţ s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pământ, ci în cer. Nu a mai strâns bogăţii peste bogăţii, fiindcă la ce i-ar fi folosit mai târziu? Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani şi, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preţ: recunoştinţa celor ajutaţi de el şi binele făcut. Aceasta era averea pe care nimeni nu ar fi putut să i-o fure!
Înţelept ar fi ca şi noi, toţi, să procedăm ca prinţul din poveste, pentru că adevărată este vorba care spune că: „Nu rămânem decât cu ceea ce dăruim”
SURSA :GRUPUL Iubim Ortodoxia

Smerenia

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Povestea vorbeşte despre smerenie, strădanie, credinţă.
Un călugăr tânăr îl tot iscodea pe un frate mai bătrân despre toate cele:
–Spune părinte, rogu-te, ce este smerenia?
–Smerenia, fiule, este cununa de pietre scumpe a călugărului.
–Şi ce se face pentru câştigarea smereniei?
–Smerenia se câştigă, când te-ai deprins propriile păcate să le vezi, să le cunoşti, să te războieşti cu ele, să scapi de ele. Iar de păcatele altora să nu iei în seamă...
Spunem povestea: cui caută smerenia, credinţa, sporirea duhovnicească, autoperfecţionarea.

Zâmbetul ceresc

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

        Să vă spun despre un creştin ortodox. Nu era preot, ci simplu ţăran. Citise mult Sfânta Scriptură, însă în afară de aceasta nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeaşi celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închişi de comunişti. Şi acest biet ţăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de ştiinţe. Dar în schimb primea numai ironii. - Domnule, nu-ţi pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd... - Ia numi mai spune mie poveşti, că vezi pe Hristos! Cum Îl vezi pe Hristos? - Nu pot să-ţi spun cum Îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i deajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există şi un altfel de vedere. Văd pe Hristos! - Chiar Îl vezi pe Hristos? - Da, Îl văd! - Nu mai spune, cum îl vezi? Liniştit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te priveşte? Zâmbeşte vreodată? - Ai găsit, a răspuns ţăranul, îmi zâmbeşte! - Domnilor, veniţi să auziţi ce îmi spune acest om! Mă ia în batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeşte. Arată-mi şi mie cum îţi zâmbeşte? 

    Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viaţa mea. Ţăranul a luat o înfăţişare foarte serioasă. După care, faţa lui a început să fie luminoasă. Un zâmbet a apărut pe faţa acelui ţăran. Aş fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de ştiinţă. Dar era şi o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste şi compătimire şi o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumuseţea Raiului se vedea în zâmbetul acelei feţe. Era murdară şi nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului. Iară, profesorul, şi-a plecat capul şi a zis: „Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ţi-a zâmbit“. 

FRATE, NU MANCA!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

    In vara anului 1974 armatele turcești au intrat în Cipru, raspandind groaza si moartea. In orașul Morfos, turcii au luat ostatici 15 ciprioti greci, printre care si un învățător.

I-au dus să-i execute la casa învățătorului, care avea o curte cu vita de vie, pe care de-abia o stropise cu un ierbicid, otrava curata.
 I-au așezat la perete, sub bolta de vie, asteptand comandantul turc să vină și să dea ordinul, insa acesta intrand în curte, a poftit să mănânce un strugure, dar invatatorul i-a strigat cu glas tare:

- Frate, nu mânca! Ieri i-am stropit si riști să te otravesti!

 Comandantul a rămas mut de uimire.

 -"Nu vezi că în câteva clipe i da ordin sa va împuște?

Si tu, în loc să te răzbuni, imi salvezi viata?

De ce m-ai rugat să nu mânanc?"

 Invățătorul i-a explicat: "Iisus Hristos, in Care credem, ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmașii noștri și să le facem bine. Daca n-as fi făcut aceasta, as fi disprețuit porunca Lui. Nu vreau sa plec din lumea aceasa purtand în suflet meu un păcat asa mare!"

Comandantul le-a spus soldaților: "Daca aș fi aflat un asemenea turc, mi-as fi dat și viața pentru el!"
Strângeți-va armele și lăsați-i liberi pe toți! Si toți au scăpat de la moarte sigură.

Ganditi-va: oare, ce-ar fi câștigat învățătorul dacă, stapanit de mânie, l-ar fi lăsat pe turc să mănânce din struguri?

POETUL ȘI TÂLHARUL

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul (darul de a scrie versuri), primit de la Dumnezeu, numai în rău, căci scria poezii de prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii erau defăimaţi. De aceea, în vremea lui, puţin îi citeau nesuferitele lui versuri.

Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume şi care săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a construit şi el, pe drumul care trecea pe lângă pădure, o fântână.

După un timp, când s-a terminat firul vieţii, au murit amândoi şi au fost duşi în iad pentru faptele lor cele rele.

Tâlharul, pentru faptele lui cele rele, avea sub el o flacăra foarte mare, ce-l acoperea aproape tot; poetul avea numai un foc mic care-l ardea. Cu timpul flacăra de sub tâlhar se micşora pentru faptul că oamenii care treceau pe acel drum, unde se găsea fântâna construită de tâlhar, se bucurau când beau apă şi îl pomeneau pe acela care a construit-o, căci fântâna avea o apă tare bună şi îşi potoleau setea cu ea. Însă flacăra de sub poet se tot mărea, fiindcă oamenii care îi citeau poeziile, se sminteau, deveneau necredincioşi şi din cauza lui negau existenţa lui Dumnezeu, pierzându-şi sufletele. În timp ce tâlharul mai avea doar un foc micuţ sub el, flacăra de sub poet se mărea mereu…

Această istorioară scoate în evidenţă păcatul smintelii, care este mai mare decât alte păcate, tocmai pentru faptul că prin ea se pierd mai multe suflete. Una e să faci un păcat de care să dai răspuns înaintea lui Dumnezeu numai tu, şi alta e să dai răspuns de păcatele altora, fiindcă i-ai smintit, căci zice Hristos: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala."(Matei 18, 6-7)

Cerşetorul cinstit !- PILDA

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Odată, un om bogat şi bun (Domnul să fie slăvit că se găsesc şi de aceştia!), trecând pe-o stradă, văzu un cerşetor. Duse mâna la buzunar şi, scoţând un ban de aur, îl dete cerşetorului.
Părându-i-se pomana prea mare şi, crezând că omul bogat se înşelase, cerşetorul îl ajunse din urmă şi dându-i banul, îi zise:
- "Domnule, poate v-aţi înşelat şi mi-aţi dat acest ban de aur...?
Bogatul îi răspunse:
- "Nu m-am înşelat, dar fiindcă ai un suflet cinstit, iată încă un ban de aur, să ai pentru nevoile dumitale... Cerşetorul îi mulţumi, iar bogatul îşi zise: "Iată că şi printre aceştia se poate găsi un om cumsecade.?

Regele si sclavul

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!“

În palatul unui rege trăia un sclav pe care regele îl iubea foarte mult şi căruia i-a oferit poziţii din ce în ce mai înalte în regatul său, până când l-a făcut ministrul trezoreriei regale. Regele i-a spus însă să nu uite niciodată de unde a venit. De când a devenit ministru, sclavul obişnuia să se încuie în fiecare zi, timp de o oră, în camera trezoreriei. Ceilalţi miniştri, fiind invidioşi pe el, i-au spus regelui că acolo se petrecea ceva dubios. 

În ziua următoare, regele s-a dus la camera trezoreriei şi s-a uitat înăuntru printr-o crăpătură din perete pentru a vedea ce făcea sclavul său acolo în fiecare zi. Nu mică i-a fost mirarea, când l-a văzut pe acesta dezbrăcându-se de straiele regale şi punându-şi înapoi zdrenţele şi lanţurile de sclav. Astfel, el se privea în fiecare zi în oglindă, timp de o oră, pentru a nu uita de unde plecase. Regele a intrat în cameră şi l-a îmbrăţişat pe ministrul său care fusese sclav, spunându-i: „Prietene, frate, îţi multumesc că mi-ai amintit că şi eu sunt doar un simplu sclav al Regelui Regilor.” 

„Mândria omului obişnuit va dispărea într-o bună zi, dar mândria pe care o are o fiinţă spirituală în legătură cu sfinţenia sa, aceasta este foarte greu de lepădat.”

Bagajul...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Au fost candva trei oameni. Fiecare dintre ei purta câte doi saci, unul legat de gât în faţă, şi celălalt atârnat de spate. Atunci când primul om a fost întrebat ce căra în sacii săi, el a spus:
– În sacul din spate sunt toate lucrurile frumoase făcute de prietenii mei şi familia mea. În acest fel, ele îmi sunt ascunse vederii. În sacul din faţă se află toate lucrurile rele care mi s-au întâmplat; din când în când, îl deschid, scot lucrurile rele afară, mă uit şi mă gândesc la ele.
Pentru că se oprea atât de des asupra lucrurilor rele, acest om nu a reuşit să facă nici un progres important în viaţă.
Apoi, cel de-al doilea om a fost întrebat despre ce ducea în sacii săi. El a răspuns:
– În sacul din faţă sunt toate lucrurile bune pe care le-am făcut. Îmi place să le revăd, aşa că adeseori le scot afară pentru a le arăta oamenilor. În sacul din spate păstrez toate greşelile mele, pe care le car tot timpul cu mine. Desigur că sunt grele. Ele îmi încetinesc înaintarea dar, din nu ştiu ce motiv, nu le pot lăsa jos.
Al treilea om a explicat şi el ce avea în sacii săi.
– Sacul din faţă este nemaipomenit. Acolo îmi ţin gândurile pozitive despre oameni, toate binecuvântările de care m-am bucurat, toate lucrurile bune făcute de alţii pentru mine. Greutatea lor nu este nici o problemă. Acest sac este la fel precum pânzele unei corăbii. Nu încetează să mă împingă înainte.
Sacul din spatele meu este gol. Nu este nimic în el. Am tăiat la fundul său o gaură mare. În acest sac pun toate lucrurile rele la care gândesc despre mine sau aud despre alţii. În cele din urmă, ele îmi cad în sac, aşa că nu sunt nevoit să car nici un fel de greutate în plus.

"Doamne, întoarce-i la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

"Într-o noapte, pe când dormeam", povesteşte părintele Gherontie, stareţul mânăstirii Caraiman – o mânăstire din Buşteni, judeţul Prahova, "m-am trezit cu un bileţel în mână. N-am ştiut niciodată cine l-a scris şi cum a ajuns la mine. Era dintr-o hârtie obişnuită, dar scrisul nu era desluşit; de-abia am putut să-l descifrez, de parcă erau litere chinezeşti. Si după ce l-am desluşit, am găsit în el scrisă o rugăciune. Aceasta: "Doamne, întoarce-i la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei". AMIN! Şi mai scria acolo că trebuie spusă, cu credinţă, de 30 de ori pe zi, vreme de 40 de zile, şi că îndeplineşte orice dorinţă a celui ce o rosteşte. Şi aşa s-a întâmplat! Aşa că de-atunci, am tras biletul cu rugăciunea asta, la xerox, şi l-am dat la toată lumea. Iar aceluia sau aceleia care
are ceartă ori scandal în casă cu soţia sau cu soţul, le dau rugăciunea aşa: "Doamne, întoarce-o pe soţia mea (sau întoarce-l pe soţul meu) la bunătate şi la rugăciune, asupra mea". Şi care m-au ascultat şi s-au rugat, s-au împăcat şi au venit la mine zâmbind de la poartă, de mână. Au venit perechi de tineri şi mi-au spus că au făcut rugăciunea şi nu s-au mai certat...

sursa:Cinstitul Parinte Gherontie Puiu,staretul Manastirii Caraiman

P E L E R I N I I ....

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!  

“Doi pelerini mergeau pe drum. A izbucnit furtuna. Vantul le biciuia fetele cu gheata si le suiera lugubru pe la urechi. Inaintau foarte greu, aplecati in fata, ca sa nu-i darame vantul puternic, abia miscandu-si picioarele. Daca nu ajungeau destul de repede la refugiu, mureau inghetati. Cu inima cat un purice si orbiti de viscol, pelerinii ajung langa o rapa si aud, cu greu, strigatele unui om, care cazuse acolo. Cineva cerea ajutor. – Acel om este sortit mortii! Sa ne grabim ca sa nu sfarsim ca el! a spus primul pelerin, continuandu-i grabit drumul. Al doilea pelerin, plin de mila pentru sarmanul acela, a coborat in rapa si l-a luat in spate. Era greu omul, dar pelerinul a urcat pana la drum. Efortul foarte mare, l-a facut sa se incalzeasca si chiar sa transpire. Din cauza greutatii si a efortului nu mai simtea frigul. La cativa pasi de adapost s-a impiedicat de ceva. Era tovarasul de drum, care inghetase. Frigul il ucisese”.
Asadar bucuria mea, FII BUN PANA LA MOARTE, PE CAT ITI STA-N PUTERE!
🙏 Dumnezeu si Maica Domnului sa te binecuvanteze!

                                                                                                                                     Amin si Aliluia!
                                                                                                                                            Preot Ioan 🛎.

O vorbă proastă...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un sătean călătorea într-o zi spre târg; trecând printr-un sat, iată că i se rupse o roată de la căruţă şi începu şi ploaia. Un copil din sat îl întrebă:

- Unde te duci nene?

Cum omul era necăjit şi prea puţin credincios, îi răspunse:
- Mă duc la dracu!
Copilul, înţelept, nu zise nimic şi se duse la treburile sale.
Omul, după ce îşi drese căruţa, plecă spre târg şi-şi vându marfa pe care o avea. La întoarcere l-a apucat noaptea pe drum şi iată că în dreptul unei păduri îi ieşi un hoţ în cale. Săteanul întrebă:
- Cine eşti?
Hoţul răspunse:
- Sunt dracu!
Şi cu arma întinsă îi luă toţi banii din buzunar şi dispăru în noapte.

Dând bice cailor, săteanul îşi aduse aminte de vorba ce o spusese şi acum se mustra zicându-şi: “Iată am zis că mă duc la dracu şi la dracu m-am dus; bine că nu m-am dus de tot!

Şi din acel moment a luat hotărârea să nu mai spună sau să cheme cuvântul acesta spurcat. Venindu-şi în fire, omul nostru s-a vindecat de acest păcat pentru toată viaţa.

Călătorul si merele rosii ...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat."

      În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă.

 Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă! Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o fi!" şi a-nceput să se caţăre pe gard.

Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă! Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl. Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la el cum arată, şi-a spus: - E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari ... Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei.

Când l-a văzut pe călător cum arată, i-a spus:
 - Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş?
 Dacă băteai la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum! Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit. în viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii!

      Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii însă fură, gândindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum 1-ai obţinut! "În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Povestea de noapte buna

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

    În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă! Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o fi!" şi a-nceput să se caţăre pe gard.
 Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă! Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl. Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la el cum arată, şi-a spus:
- E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare?
Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari ... Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arată, i-a spus: - Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă băteai la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!
 Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit. în viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă.
 Alţii însă fură, gândindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum 1-ai obţinut! "În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul.

În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Greutățile din drumul nostru - Pilda numărul 233

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Odată, într-o ţară, demult, regele ei dădu ordin să se pună o piatră mare de tot, chiar în mijlocul unui drum. Apoi se ascunse în apropiere, ca să vadă dacă vreun supus al lui va înlătura piatra sau nu.
Unii dintre cei mai de seamă oameni ai regatului, sfetnici, bogaţi comercianţi, curtezani, sosiră, priviră piatra şi doar o înconjurară. Mulţi dintre ei chiar îl învinuiră pe faţă pe rege pentru că nu se îngrijeşte de starea drumurilor din regat, dar niciunul nu făcu nimic ca să înlăture piatra cu pricina.
Atunci, un simplu ţăran, ce îşi ducea verdeţurile la piaţă, se apropie. Îşi lăsă coşurile pe jos, în drum, şi încercă să mişte piatra către marginea drumului. La început nu reuşi, dar apoi, după multă caznă şi sudoare, izbândi. În timp ce îşi aduna coşurile lui cu verdeaţă, văzu o pungă cu bani, chiar acolo unde se aflase piatra.
În pungă se aflau o mulţime de monede de aur, şi un înscris al însuşi regelui, prin care acesta îl făcea stăpân peste acea pungă cu bani pe cel care va fi înlăturat piatra din drum. Astfel, ţăranul descoperi şi învăţă ceea ce alţii niciodată nu ajunseră să înţeleagă.


FIECARE GREUTATE PE CARE O ÎNTÂMPINI, ÎŢI OFERĂ ŞANSA DE A URCA O TREAPTĂ MAI SUS, PRIN ÎNVINGEREA EI!

SURSA:

în Muntele Athos - Gradina Maicii Domnului

SOLDATUL CREDINCIOS..."

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Cândva în anul 2006, într-o unitate militară din apropiere de Tibilisi, un tânăr lucra în armată și era în mod constant umilit pentru credința lui în Dumnezeu.
Într-o zi căpitanul său a vrut să-l umilească în fața soldaților așa că l-a chemat pe tânăr și i-a spus:

-”Tinere vino aici, ia cheia și du-te și parchează Jeep-ul acesta în față.”
Tânărul a răspuns:

-”Eu nu știu să conduc!”
Atunci căpitanul i-a ordonat răutăcios:

-”Cere ajutorul Dumnezeului tău! Arată-ne că există!”

Tânărul a luat cheia şi s-a îndreptat spre vehicul, dar a început să se roage. A reușit să pornească maşina, apoi, spre mirarea soldaților, a parcat-o foarte bine în locul dorit de căpitan la aproximativ 100 metri mai încolo. După ce a coborât din jeep, tânărul i-a văzut pe toţi încremeniți.
Tânărul soldat, uimit, i-a întrebat ce se întâmplă. Căpitanul, șocat de ceea ce văzuse, l-a apucat de braț pe tânărul soldat, l-a adus în fața mașinii, a deschis capota jeep-ului şi i-a arătat tânărului că mașina nu avea motor. Replica băiatului a fost următoarea:

-”Acesta este Dumnezeul meu, căruia ma rog și îmi pun nădejdea !!!"

Despre minuni...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

"Într-o zi, au venit la un părinte, unii dintre pelerini, auzind că Dumnezeu săvârşeşte minuni prin rugăciunile sale si l-au întrebat:
- Avva, cum putem si noi face asemeni sfintiei tale?
- Rugându-vă si făcând acestea:
-Învătând un om să citească Evanghelia lui Dumnezeu, a?i vindecat un orb.
-Învătând un om să meargă la Biserică, a?i vindecat un ?chiop.
-Învătând un om să facă milostenie, a?i vindecat un ciung.
-Învătând un om să se roage, a?i vindecat un mut.
-Învătând un om să postească, a?i vindecat un slăbănog.
-Învătând un om să se spovedească, a?i înviat un mort.
Asa că, iubitii mei frati, duceti-vă si faceti minuni!"

Cum au ajuns boul şi măgarul la iesle?

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Când Iosif şi Maria erau în drum spre Betleem, un înger a chemat în ascuns toate animalele laolaltă, pentru a alege câteva dintre ele, care să vină în ajutorul sfintei familii.
Primul, după cum era de aşteptat, se prezentă leul. "Numai un rege este vrednic să-i slujească Domnului lumii, mugi el. Îi voi sfârteca pe toţi cei care se vor apropia prea mult de prunc". "Tu eşti prea furios", îi spuse îngerul.

După aceea se furişă în faţă vulpea. Cu o faţă nevinovată spuse: "O voi aproviziona bine. Pentru copilul lui Dumnezeu voi procura mierea cea mai dulce şi în fiecare dimineaţă voi pune pe masă o găină". "Tu eşti prea vicleană", îi spuse îngerul.
Imediat veni păunul. Zgomotos se împăună şi-şi etală strălucirea penajului său. "Vreau să împodobesc staulul de oi mai frumos decât a împodobit Solomon templul său", spuse acesta. "Tu eşti prea cochet", îi spuse îngerul.
Rând pe rând, multe animale şi-au lăudat talentele şi calităţile lor. Dar degeaba.

În cele din urmă, îngerul aruncă privirea încă o dată afară, pe câmp, şi observă cum un bou şi un măgar trăgeau din greu la plugul unui ţăran. Îngerul i-a chemat şi pe aceştia aproape şi le-a spus: "Ce puteţi oferi voi pruncului?" "Nimic, spuse măgarul lăsând trist urechile în jos.

 Noi, în afară de umilinţă şi răbdare, n-am învăţat nimic, căci toate celelalte ne-au adus întotdeauna numai bătaie". Boul, puţin cam timid, obiectă: "Totuşi, poate cândva am putea fi şi noi de folos. Cel puţin să alungăm cu cozile noastre muştele din grajd". Îngerul le spuse: "Voi sunteţi aceia de care am nevoie".

Legenda lui Mos Crăciun

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

A fost odată un păstor sărac şi bătrân. N-avea decât vreo trei
oi şi un căţel cu care rătăcea de colo-colo în căutarea hranei. Într-o
zi, apropiindu.se noaptea, se gândi să.şi caute un adăpost. În jurul lui
însă totul era pustiu, numai nisip şi dealuri sterpe. Atunci văzu
mişcându.se încet pe bolta cerului o stea minunată, nespus , de
strălucitoare.

- Ce stea ciudată a răsărit, spuse el. De când cutreier drumurile turmelor, niciodată n-am văzut o stea atât de luminoasă.

- Ce-ar fi să ne luăm după ea, stăpâne? Zise căţelul. Poate ne va arăta calea spre un culcuş......

- Bine zici tu, căţelule. Hai ! Şi urmând ei steauaaceea,
merseră până dădură peste un staul de vite pierdut în pustietate.
Mulţumiră stelei care i-a călăuzitşi, când intrară, mare fu mirarea
bătrânului văzând în iesle un Copilaş nou născut, trandafiriu şi
dolofan, vegheat de Mama Lui. Cum începusesă se lase frigul nopţii,
vitele din staul se adunaseră împrejur şi se străduiau să-i încălzească
cu răsuflările lor. Bătrânul se înduioşă : ,, Ce vite de treabă, îşi
zise el. Dar numai cu răsuflările lor, e slabă nădejde de căldură. Ia să
le ajut şi eu....”

Gândind astfel, îşi luă de pe umeri blana de oaie, singura
îmbrăcăminte călduroasă pe care o avea, şi înveli cu ea şi pe Mamă, şi
pe Prunc. Pe urmă se cuibări între oi ca să nu-i fie frig şi, obosit de
drum, adormi şi el. De la o vreme, simţind apropierea zorilor, se trezi.
Se pregăti de plecare şi, păşind tiptil ca să nu-l trezească pe
Copilaş, tocmai dădea să iasă, când auzi şoapta Mamei :

- Îţi mulţumesc, păstorule. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, Dumnezeu te va răsplăti.

- Ei, lasă! Zise bătrânul. Doar n-am făcut-o pentru răsplată!

Şi pornind să-şi urmeze calea, nu făcu nici douăzeci de paşi,
când simţi un vânt călduţ cu mireasmă dulce de flori. La adierea lui,
priveliştea pustiei cu colinele sale sterpe pieri treptat, ca şi cum o
mână nevăzută ar fi şters-o cu un burete. Privi în urmă, staulul
nicăieri. În jurul său, cât putea cuprinde cu ochii, nu se mai vedea
decât o întindere nesfârşită de nori argintii şi bucălaţi. Uimit foarte,
tocmai se gândea ce să facă şi încotro s-o apuce, când îl învălui o
lumină mare şi blândă, care-i potoli pe dată spaima ce stătea să-l
cuprndă. Văzu atunci în faţa lui un jilţ înalşt din lemn de mesteacăn
împodobit cu ghirlande din cele mai felurite flori. Iar în jilţul
acelaşedea însuşi bunul Dumnezeu. Era un bătrân falnic cu plete şi
sprâncene stufoase şi cu o barbă argintie până la brâu. Un cerc luminos
îi înconjura capul şi tot din lumină era toiagul pe care-l ţinea în
mână.

Păstorul înţelese că sunase ceasul să dea samă de tot ce
făptuise pe lumea asta şi inima i se făcu cât un purice. Îngenunchie pe
pajiştea de nori şi îşi plecă fruntea smerit.

- Cum te cheamă, păstorule ? auzi el glasul Domnului.

- Crăciun mă cheamă, Doamne.

- Şi ce ai făcut tu în petrecerea ta prin lume? Făcut-ai bine sau rău?

- Nu se cade s-o spun eu, Doamne. Dar Tu, care eşti făcătorul
cerului şi al pământului, al văzutelor tuturor şi nevăzutelor, vei fi
având ştire şi despre faptele unui păstor sărman ca mine.

- Într-adevăr, am ştire, zâmbi Bunul Dumnezeu. Ştiu că n-ai furat, n-ai minţit, n-ai batjocorit şi n-ai asuprit pe nimeni.

Pe cel nejutorat l-ai ajutat , pe cel flămând l-ai săturat iar
celui însetat i-ai dat de băut. Şi mai ştiu că în noaptea asta ai dăruit
singurul tău veşmânt călduros unei Mame şi Pruncul Ei.

- Aşa e, Doamne, mi-a fost milă să-i văd golaşi.........

- Ei bine, zise atunci Domnul, află, Moş Crăciune, că acel
Prunc născut în iesle nu este altul decât Fiul Meu Iisus, pe care L-am
trimis pe pământ să vă mântuiască de toate relele ce vă bântuie. Iar
pentru binele pe care i l-ai făcut Lui şi Sfintei Maicii Sale, te
răsplătesc aducându-te în Împărpţia Raiului.

Slujba ta, Moş Crăciune va fi aceea ca în fiecare an de ziua
Naşterii lui Iisus, să duci bucurii copiilor de pe pământ. Iar dacă se
vor ivi vreodată oameni fără de lege care să te prigonească, praful şi
pulberea să se aleagă de trufia lor, iar tu să fii biruitor asupra
tuturor răutăţilor şi să rămâi darnic şi bun, în veacul veacurilor, Moş
Crăciun !

De atunci, Moă Crăciun îşi face slujba care i s-a încredinţat,
meşterind jucării cât e anul de lung. Căţeluşul, care niciodată n-a fost
leneş, ăl ajută şi el cât se pricepe, iar cele trei oiţe pascprin
prejmă iarba cea veşnic fragedă a Railui.

La vremea când se apropie iarna, Moş Crăciun scoate un catastif
gros, în care sunt trecuţi, ca la catalog, toţi copiii. Îşi pune
ochelarii, şi, cu degetul lui bătrân, urmăreşte ce stă scris în dreptul
fiecăruia : a fost sau n-sa fost cuminte ?

Iar apoi pregateste fiecaruia darul pe care-l merită. Când dă de
numele vreunui copil care a fost din cale afară de rău, rămâne pe
gânduri.

- Ce facem? Îl întrebă pe cîţel Îi dăm şi ăstuia un dar ? Uite câte răutaăţi a făcut.......

- Pune-i şi lui acolo un fleşcuteţ. Moş Crăcin, zice căţelul, să nu se necăjeascăprea tare.

Moş Crăciun, suflet bun, se lasă înduioşat de căţel :

- Bine, bine, mormăi el în barbă. Dar îi punem şi o ceapă, ca să se înveţe minte.........

Şi când toate jucăriile sunt pregătite, le încarcă într-o sanie
lungă şi înhamă cerbii cei albi cu coarne rămuroase, împodobite cu
steluţe care le luminează calea. Se aşazăîn jilţul saniei, iar căţelul
sare şi se cuibăreşte lângă el. Se învelesc amândoi în blănuri. Şi
pornesc...........

Pe pământ e noaptea sfântă a Naşterii Mântuitorului. Se văd de
aici de sus toate ferestrele luminate. În fiecare casă scapără câte un
brăduţ împodobit. Răzbat până aici, în înalturile înstelate, clopotele
sfintelor biserici ce vestesc marea sărbătoare. De la o vreme, pe măsură
ce se apropie de pământ, se desluşesc glasurile şi clopoţeii
colindătorilor. Moş Crăciun e mulţumit. El ştie că nu e pe lume bucurie
mai mare decât să faci altora bucurii.

E nerăbdător să ajungă, Căţelul, care are mirosul mai ager, aulmecă văzduhul cu botişorul lui negru:

- Parcă se simte mireasmă de cozonac şi de cărnaţi, vesteşte el.

- Şi de sarmale nu ? se nelinişteşte Moş Crăciun.

- Parcă şi de sărmăluţe........

- Ei, atunci e bine, se bucură Moş Crăciun. Înseamnă că s-o găsi
şi un pahar de vin pentru nişte călători înfriguraţi ca noi.......