Faceți căutări pe acest blog

Creştinism Ortodox

duminică, 26 iunie 2016

Stâncile



   Pe o corabie călătorea odată şi un om mai agitat din fire. Acest om era însă torturat de ideea că ce s-ar face el dacă într-o zi vasul pe care călătorea ar suferi un naufragiu. Şi plimbându-se el îngândurat pe puntea vasului, l-a întâlnit pe căpitan, pe care l-a întrebat:

- Sunt în apele acestea stânci?

- Da domnule, răspunse căpitanul.

- Şi ştii dumneata pe unde sunt acele stânci?

- Nu, aceasta nu ştiu.

Auzind aceasta, frica acelui om deveni şi mai mare.

- Cum, nu ştii aceasta şi eşti atât de liniştit, l-a întrebat nedumerit agitatul călător? În orice moment ne-am putea izbi de una şi atunci vom fi pierduţi!...

Vorbele acestea l-au lăsat şi în continuare calm şi liniştit pe căpitanul vasului care îi răspunse cu blândeţe:

- Eu cunosc bine calea şi ştiu unde este apa mai adâncă!...

Şi viaţa creştinului este întocmai unei astfel de călătorii printre o mulţime de stânci!... Cine va călători pe căile Domnului, nu se va zdrobi de stâncile păcatelor…
 

sâmbătă, 25 iunie 2016

Ce înseamnă a milui pe săraci ?



     U
n om oarecare din Constantinopol era foarte milostiv. Când mergea pe jos pe uliţele cetăţii, după dânsul se ţineau mulţime de săraci. Iar el se prefăcea faţă de lume că-i ceartă şi-i alungă, însă, lăsa în mâinile lor milostenie. Aceasta o făcea ca să se tăinuiască de oameni.

          Un oarecare prieten al lui, credincios, l-a întrebat pe el cum a devenit milostiv. Şi el i-a răspuns, grăind: „Când eram mic, cam de zece ani, am intrat în biserică ca să mă rog şi am văzut pe un bătrân duhovnic învăţând poporul pentru milostenie: «Cela ce dă săracului chiar în Mâinile lui Hristos pune.»

            Iar eu, auzind, n-am crezut pe acel preot ce învăţa, n-am înţeles cuvintele lui, îmi ziceam: «Cum poate Hristos să ia ceva de la cineva, când El este în Ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, precum grăieşte acesta, cum poate El să ia ceea ce eu dau săracilor?» Şi, acestea gândind, m-am dus spre casa mea. Pe drum, am întâlnit un sărac ce avea haine rupte, era murdar şi flămând, dar deasupra capului său am văzut Chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea acel sărac pe drum, iată un om milostiv i-a dat o pâine. Când omul cel milostiv i-a întins mâna cu pâinea, am văzut cum şi Mântuitorul Iisus Hristos şi-a întins Mâinile Sale, spre mâinile acelui ce a dat păinea, de a luat pâinea din mâinile lui şi l-a binecuvântat. Deci, aceasta văzând, am crezut, că cel ce dă săracului, cu adevărat lui Hristos Mântuitorul dă.

           Eu şi acum văd acel Chip stând deasupra capului săracilor şi pentru aceea cuprins sunt de frică şi fac milostenie pe cât pot. Când mă pornesc de acasă, am grijă să iau ceva să dau săracilor ca Hristos să mă binecuvinteze.

(Parintele ILARION ARGATU "Pilde si Istorioare adevarate", pag.103) 

vineri, 24 iunie 2016

Oarba care vede



Într-o ţară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viaţă păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupeşti buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufleteşte şi, din pricina aceasta, ducea o viaţă ticăloasă. Ducând o asemenea viaţă, s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Şi şi-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, nişte vecini o căinau, zicându-i: - "Sărmana de tine!"
Ea însă, le-a răspuns:
-"Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învăţătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeţi pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!?
Iată ce învăţătură luminoasă poate ţine o femeie oarbă.

O MINUNE CU SFÂNTA ICOANA A MÂNTUITORULUI



Am să vă spun o istorioară, ca să vedeti că taina Crucii s-a mai repetat uneori si în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat.

Într-o casă oarecare bolea un biet crestin sărac si era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i:

- Uite, rămâi în casa mea, că eu acum mor si la urmă va rămâne la niste nepoti ai mei.

Când a murit crestinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură către crestini, a lăsat icoana pe perete si îsi vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu si i-a zis:

- Cum stai tu, măi, cu icoana în casă? Uite icoana lui Hristos!

Iar el a răspuns:

- Asa am găsit casa când am venit si n-am îndrăznit să iau icoana de la locul ei, că am auzit că acela-i lucru sfânt. Este Hristos!

Însă evreul acela, fiind rău si necredincios, a cerut icoana, si nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Si a luat icoana Mântuitorului de acolo, a dus-o la el acasă, departe, a chemat si pe altii si le-a zis:

- Să facem si noi cu icoana lui Hristos, cum au făcut părintii nostri!

Si au pus icoana pe un stâlp si au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bătut cuie si după ce au pus sfânta icoană acolo au început a o lovi în fată, bătându-si joc de ea. Unii Îl scuipau, altii strigau: Hoo, coboară-Te de pe cruce! Si în fel si chip ziceau. După cum au făcut părintii lor, asa au făcut si icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar simbolic din ceea ce au făcut părintii lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis:

- Eu am auzit că unul L-a împuns cu sulita în coastă!

Si în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o sulită si au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult, încât i-au cuprins spaima pe toti, si au fugit la scoala lor si au spus rabinului:

- Iată ce am făcut noi! Am răstignit icoana lui Iisus Hristos si, când am împuns-o, a curs sânge!

Si a venit învătătorul lor, rabinul, si a văzut adevărul. Apoi a zis:

- Vedeti? Acum s-a stabilit mai tare si mai clar decât toate că părintii nostri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu si de Omul Iisus Hristos! Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toti vinovati de sângele Lui si trebuie să ne botezăm!

Si, ducându-se la scoală cu icoana însângerată, s-au botezat toti aceia, toată scoala lor, si mult popor evreiesc a trecut la dreapta credintă, văzând sângele lui Hristos curgând din Preasfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota.

Cand traiesti cu Dumnezeu gasesti fericire si in nenorocire” 
– Sf. Tihon Zadon

Păstorul cel credincios


                                    Povestea spune că: orice lucru are mai multe înţelesuri, 
                                   un gest frumos nu trebuie demolat de dragul adevărului, 
                                                    fiecare om are adevărul lui, 
                                               iluzia protejează când adevărul ar putea zdrobi, 
                                              interpretăm realitatea pe măsura sufletului nostru. 

Călătorind prin ţară, Moise întâlneşte un păstor şi rămâne cu el câteva zile, ajutându-l să-şi pască turma. La sfârşitul fiecărei zile, păstorul lua într-un blid, cel mai bun lapte, pe care îl aşeza, departe de locul de înnoptat, pe o piatră.
–Pentru ce pui laptele acolo? a întrebat Moise.
–Este lapte pentru Dumnezeu! a răspuns cu veneraţie păstorul.
Mirat Moise cere lămuriri:
–Cum aşa?
–În fiecare seară iau laptele cel mai bun şi-l dau ofrandă lui Dumnezeu!
Văzând simplitatea omului, Moise a zâmbit şi l-a întrebat foarte serios :
–Şi Dumnezeu îl bea?
–Da! a exclamat sigur de sine păstorul. Dumnezeu bea laptele, pe care i-L ofer!
Moise se hotărăşte să lumineze pe sărmanul naiv:
–Dumnezeu este Spirit Pur, El nu cunoaşte setea şi foamea şi nu are nevoie deloc nevoie de laptele tău.
–Eu găsesc dimineaţa, blidul gol şi cu siguranţă, Dumnezeu îşi potoleşte setea cu acest lapte...
–Nu Dumnezeu bea laptele tău! La noapte să veghem vasul, să vedem cine bea laptele.
Convins că Dumnezeu bea laptele şi curios să vadă aceasta, cu proprii ochi, păstorul se aşează împreună cu omul străin la pândă. În toiul nopţii, la lumina lunii, păstorul vede cum un animal micuţ se apropie de blid şi bea laptele lăsat pentru Dumnezeu.
Dimineaţa, foarte trist, cu faţa întunecată şi inima strânsă, păstorul îi dă dreptate lui Moise..
–Ai avut dreptate, o vulpe bea laptele meu!
În noaptea următoare, Dumnezeu, i se arată lui Moise şi-i spune:
,,Moise, este adevărat că sunt Spirit Pur, dar am primit cu bucurie ofranda de iubire a păstorului şi neavând trebuinţă de acel lapte, îndreptam într-acolo micul animal înfometat, care avea atâta nevoie. Tu ai lăsat animalul fără hrană, pe om fără bucuria şi liniştea că Eu îi primesc curata şi smerita ofrandă, iar pe Mine, fără iubirea cuprinsă în gestul omului...
Spunem povestea: aceluia care de dragul adevărului răneşte oamenii,
cuiva care crede că e singurul care ştie adevărul,
,,realistului" care ucide iluziile oamenilor.
Taina Adevărului
Povestea ne arată: deosebirea dintre înţelepciune şi inteligenţă, complexitatea alcătuirii lumii, limitele şi subiectivismul cunoaşterii noastre.
Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare şi fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe.
Puţin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit şi apoi s-a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga şi dându-şi seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea şi i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga şi crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îţi mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care astfel şi-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot ceeace se întîmplă, chiar şi atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înţelegi.
Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru...

                                Spunem povestea: melencolicului, pesimistului, 
                                             celui ce a renunţat la speranţă, 
                                            cuiva care vede numai răul din jur, 
                                           acelui ce nu înţelege sensul răului, 
                            când vrem să explicăm înţelepciunea organizării lumii, 
                                                       omului aflat în necaz. 

joi, 23 iunie 2016

Un copil care nu se teme de tatăl său


Într-o zi, un trufaş zicea unui credincios:
- "Ce, sunt copil să mă tem de Dumnezeu?"
Credinciosul îi răspunse:
- "Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei."
A trecut o bucată de vreme şi iată pe trufaş venind la cel credincios.
Îi zise:
- "M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până oi muri. Şi acuma m-a luat cu ciomagul şi m-a alungat.?
Cel credincios i-a răspuns:
- "Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul d-tale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu şi auzindu-te ba, azi, ba mâine, şi-a zis şi el: "Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aş teme eu de tata?!" Şi de aceea, te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e feciorul, ci numai d-ta.
Trufaşul a pus nasul în pământ şi n-a mai zis nimic.

Eu cred doar in ce văd...



Un flăcău trufaş, zicea unui preot că nu crede în Dumnezeu de vreme ce el crede numai în ceea ce vede.
Atunci preotul îi aduse o mică maşină electrică, si-l întrebă:
- ?Ce vezi aici?"
Şi flăcăul îi răspunse:
- "Văd nişte sârmă, o rotiţă şi două fire."
- "Numai atât?
- "Da."
Preotul îi puse atunci un fir de sârmă într-o mână şi altul în cealaltă. Pe urmă, învârti mânerul maşinii. Se produse un puternic curent electric, care, trecând prin mâinile flăcăului, îl zgudui aşa de tare, că începu să ţipe.
- "Ei, prietene, ai văzut ce ţi-a trecut prin mâini?"
Tânărul răspunse cu teamă:
- "N-am văzut, dar de aici încolo n-am să mai zic că ,cred numai ce văd.?


marți, 21 iunie 2016

POVESTEA PICATURII ...DE IUBIRE



A fost odata ca niciodata un discipol care îl întreba pe maestrul sau:
- Care este lucrul ce ma separa de adevar ?
Maestrul îi spuse:
- Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii. Îti voi spune douasprezece povestioare care îti vor parea simple. Trebuie sa meditezi asupra acestora tot timpul si chiar de ti se va parea ca le-ai înteles, nu te opri din a medita asupra lor pâna ce aceste simple povesti vor capata proportii uriase si pâna vor deveni din nou simple.

Prima poveste:
A fost odata ca niciodata o picatura într-un Ocean ce spunea ca nu exista Ocean. Tot astfel se întâmpla cu multi oameni. Traiesc înlaunarta, la urma urmei, ea era în mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean.
A noua poveste:
O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se rascula împotriva Oceanului.
A zecea poveste:
“Prin puterea cu care am fost investita” spuse picatura din Ocean, “prin puterea cu care am fost investita, de astazi sunteti excluse din Ocean.”
A unsprezecea poveste:
“Tu te afli în mijlocul iubirii mele” îi spuse Oceanul picaturii de apa. Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picatura.
A doisprezecea poveste:
“Daca as putea cuprinde” gândi o picatura ” fiecare picatura cu dragostea mea atunci as deveni Oceanul.”
Cum gândi aceasta, picatura începu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rând. Dar era o picatura care îi facuse un mare rau si desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte. Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.

Discipolul îl întreba pe maestrul sau:
- A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?
Si maestrul îi spuse ultima sa poveste:
Era odata o picatura care cauta Pacea Oceanului, ce cauta Profunzimea Oceanului. Dorinta îi era mare si puterea de iertare îi era mare si deodata Oceanul îi spuse:
“Tu si cu mine, noi suntem una.” Si Oceanul îsi deschise larg bratele si îmbratisa picatura, si tot ce apartinea Oceanului deveni si al picaturii.
Ea se patrunse de pacea Oceanului, se întinse pe toata suprafata Oceanului si prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.
“Afla astfel, o ucenicule, ca Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc si ca-i primeste în maretia sa pe cei ce o doresc cu adevarat.”
“Dar ce se va întâmpla daca o astfel de picatura devine murdara?” întreba discipolul.
Maestrul râse din toata inima:

“O picatura nu poate deveni atât de murdara încât oceanul sa nu o poata curata” 



marți, 7 iunie 2016

Eu nu am păcat


          Un om mândru şi necredincios se lăuda mereu ca el n-are nevoie de Dumnezeu din moment ce sufletul lui e ca o coală albă de hârtie; deci îşi poate trăi viaţa cinstit şi frumos fără Hristos.
Într-o zi mergând în excursie cu mai multă lume, ajunse la o mănăstire foarte retrasă, în mijlocul pădurii. Acolo se afla un călugar vestit prin inţelepciunea sa, iar omul nostru cel mândru voi să stea şi el puţin de vorbă cu bătrânul pustnic.
Ajuns în chilia călugărului, acesta îi vorbi despre Dumnezeu şi despre păcat. Trufaşul se abţinu cât putu, dar la plecare îi zise călugărului:
- Eu n-am nevoie de Dumnezeu, de vreme ce viaţa şi sufletul meu sunt ca o coală albă de hârtie!
Călugărul dădu din cap şi-i spuse zâmbind:
- Bine, bine, să zic şi eu aşa cum zici dumneata, dar atunci bagă bine de seamă să nu-şi scrie diavolul numele lui pe ea!
Trufaşul tăcu, dar ieşind din chilie rămase pe gânduri şi mergând pe drum se întreba:
“Oare este chiar aşa de albă cum zic?” şi gândindu-se mai adânc la faptele sale îsi văzu multele păcate!
Atunci, venindu-şi în fire, văzu păcatele pe care le săvârşise şi simţi mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu!

miercuri, 1 iunie 2016

Diavolul, vanatorul de suflete





Se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimitea prin sate să spună că a murit.

Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.

În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşază pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului.

Sfintii Zilei

Arhivă blog