Era odată un părinte bătrân atât de neagonisitor, încât dacă venea cineva la el să ia pe datorie, de obicei îi spunea aceluia: „Mergi și ia-ți ce-ți trebuie”, iar când fratele aducea înapoi ceea ce luase, îi zicea: „Pune la loc”. Dacă nu mai aducea, bătrânul nu-i mai amintea.
Într-o zi, acest avvă a împrumutat de la un frate un ban de aur și a cumpărat in pentru lucrul de mână. Unul dintre frați l-a rugat: „Dă-mi puțin in ca să-mi fac o haină!” Avva i-a dat cu bucurie. Pe urmă l-a rugat alt frate: „Dă-mi și mie in să-mi fac un ștergar!” Bătrânul i-a dat și lui. Celor care au cerut de la el, tuturor le-a dat cu drag.
Când a venit la el cel care-i dăduse împrumut, cerându-și înapoi banul din aur, bătrânul, neavând cu ce să plătească, a făgăduit că-i va întoarce galbenul curând. În aceeași zi, mergând cu treburi de-ale sale, a văzut un ban care zăcea în țărână, dar neîndrăznind să se atingă de el, a mers în grabă mai departe. Întorcându-se, a găsit moneda în același loc, dar, din nou, n-a îndrăznit să ia ceea ce nu era al lui.
Pe urmă i s-a amintit iarăși de datorie și atunci bătrânul s-a dus din nou la locul unde văzuse banul. După ce a făcut rugăciune, l-a luat și, ducându-se la egumen, a zis: „Avva!
Venind la tine am găsit pe drum banul acesta: dă dovadă de dragoste și întreabă prin împrejurimi dacă nu l-a pierdut cineva”.
Trei zile la rând nu s-a găsit nimeni care să spună că a pierdut banul cu pricina. Atunci, bătrânul i-a zis starețului: „Dacă nimeni nu a pierdut banul, dă-l fratelui aceluia, că-i sunt dator”. Și s-a mirat întâistătătorul că bătrânul, găsind banul, nu l-a luat îndată ca să scape de datorie.
(Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Apa vieții. 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc”, Editura Sophia, 2016)
