PILDE

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!,, 

O bătrânică foarte credincioasă din Iași a căzut la pat. 

Au dus-o la doctor, i-au făcut analizele. Avea cancer. Băbuța stătea la ușă și asculta ce spuneau doctorii din comisie. Neoplasm generalizat, celule neo prezente multiplu, metastază. 

Dar un doctor mai tânăr a întrebat : 

- Ce s-o sfătuim, ce e de făcut cu ea ?!?

Doctorul-șef i-a răspuns : 

- Ce e de sfătuit ? Doar 3-4 luni. Moare, domnule, moare. 

  Bătrânica ciulise urechile la ușă și de cum a ajuns acasă  a dat fuga în beci, a luat moare de varză, și 3 luni a băut câte 3 căni de moare în fiecare zi …

După fix 3 luni, a mers din nou la control. Doctorul I-au făcut din nou analizele,  dar … tumorile nu mai existau !!! 

Perplex, a întrebat : 

- Ce ai făcut mătușă ? Acu 3 luni erai pe moarte și acuma nu mai ai nimic !!!

- Păi, dom’ doctor, exact ce a spus domnia voastră … moare în fiecare zi, trei luni de zile !

  Doctorul și-a făcut o Cruce mare, apoi  a dat un telefon acasă, să-i pună nevasta varză la murat… 

pr. Ioan Istrati.

Desfrânarea ...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

              

Auzim deseori îndemnul: lasă tinerii să se iubească. Ce rău fac dacă se iubesc?

Ei bine, "iubirea" asta de care vorbesc ei e desfrânare, adică sex fără căpătâi, fără angajament, fără responsabilitate și fără iubire jertfelnică. Și din această "iubire" ies de cele mai multe ori copii tăiați în bucăți de doctori ai morții veșnice.
Mai mult decât atât, desfrânarea cronică operează în mintea omului o schimbare totală, o reducție animalică profundă, o anulare a principiilor morale, o edulcorare a legilor divine, un alt fel de a înțelege lumea.
Omul desfrânat e neputincios, e un sclav al impulsurilor lui hormonale, o păpușă a simțurilor animalice, un obsedat de carne. El nu mai poate percepe adierea de lumină a fecioriei, decât prin lentila de prădător feroce și de ucigaș al fecioriei. Îmi amintesc de un mare sef de instituție a veacului 20 comunist, când a fost nevoit să oprească cu Volga lui neagră cu șofer la o trecere pietoni, unde treceau câteva zeci de fetițe de grădiniță ținându-se de mână. Numai din grijă pentru sufletele curate nu voi spune ce prospecțiuni de viitor avea potentatul hulpav și ce profesiune avea...
Desfrânarea strică mintea, îi termină moralitatea, îi terfelește cuviința, o suprimă în reflexe și instincte de buhai, oferă justificări păcatului, crimei, mizeriei morale.
De asta e atât de condamnată de absolut toți Sfinții Părinți ai Bisericii (înafară de câțiva guru de cartier cu reflexe bufe). Pentru că scoate rușinea din minte și o transformă în poartă a iadului interior, în sălaș al tuturor patimilor.
Și surpriză: omul sodomizat la minte, redus la instinct carnivor și ticăloșit de ură, vrea să-și celebreze neființa, clamând diversitatea, toleranța și iubirea.
Cu toate focurile astea puse peste lume, simțiți și voi mirosul greu de pucioasă, așa cum miroase pe malul Mării Moarte?


Parintele Ioan Istrati

Călugărul...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

       
Ioan Istrati

Când eram în seminar, era un călugăr bătrân în Mănăstirea Neamț, care stătea mereu pe parapetul de pietre de la intrarea în chinovie, privind în pământ. Alteori îl vedeam plimbându-se agale prin cimitirul mănăstirii, plin de morminte de ierarhi și monahi îmbunătățiți. Nu vorbea cu nimeni. Nu deranja pe nimeni. Mergea încet și gârbovit.
Odată, venise mama la seminar cu bunătăți. Mâncarea în seminar era puțină și proastă. O farfurie de fasole era pentru 8 elevi. Șeful de masă lua jumătate, amărăștenii restul. Foamea era imensă.
Aveam acuma de la mama gogoși, cozonac, cârnați, pastramă. Îmi pusesem într-o trăistuță și fugisem să mănânc în cimitirul mănăstirii, acolo unde nu mă vedea nimeni.
M-am așezat pe un cavou mai ferit și am scos o felie uriașă de cozonac. Mi-am băgat colții în ea. Când mă uit, la un metru de mine era bătrânelul, cu metania în mână, uitându-se spre pământ. Rușinat, cu fălcile pline, i-am oferit o felie de cozonac. Bătrânul a primit-o și a început să o mestece încet. Știam că nu vorbea cu nimeni. Totuși am îndrăznit și l-am întrebat: părinte, cum e mai bine să mă rog?
Bătrânul a ridicat ochii din pământ, a oftat încet și a zis:
Rugăciunea "Tatăl nostru", Rugăciunea inimii și rugăciunea: "Doamne, învață-mă să plâng".
Molfăiam încet, împreună. A fost unul din cele mai frumoase cuvinte pe care le-am primit.

Ioan Istrati Bebelusul...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



Acu trei ani, înainte de isteria pandemică, vine la mine trimisă de un părinte călugăr o doamnă foarte distinsă. Se recomandă, apoi îmi spune oful ei. Nu poate face copii. Eu îi zic: La Dumnezeu toate sunt cu putință. A încercat cu fel și chip de tratamente, alopate, naturiste, a fost pe la mănăstiri, pe la o femeie cu ghiocul etc.
Aici am oprit-o. De asta, doamnă, nu puteți rodi, că chemați și pe Dumnezeu și pe dracul. Și Dumnezeu pleacă de la o asemenea spurcăciune.
Femeia a suspinat adânc. Da, părinte, dar sunt disperată, mă duc unde văd cu ochii, unde m-a trimis o prietenă.
Doamnă, Dumnezeu dorește mântuirea și rodirea noastră. Puneți început bun, spovediți-vă complet și curat, împărtășiți-vă cu Hristos. El e Cel care dă viață tuturor vietăților. Nu poate pune el un bebeluș mic și frumos în burtica dumneavoastră?
Femeia începe să plângă. Nu poate, părinte, că am uter infantil, nu poate rezista niciun prunc mai mult de două trei luni.
Ba poate, doamnă. Canon strașnic de rugăciune: Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Acoperământul Maicii Domnului, Acatistul Sf Nicolae, zilnic.
Până când?
Până vine bebelușul. De bună seamă, păcatele strămoșilor și ale dumneavoastră apasă greu. O să vă pomenesc și eu 40 de zile la toate slujbele. Pun și alți doi preoți prieteni să vă pomenească.
Femeia pleacă fericită.
După 40 de zile vine îngândurată. Părinte, am făcut canonul și nimic.
Eu: cum nimic, ați învățat să vă rugați. Dumnezeu nu e un buton pe care apeși, e o Persoană pe care trebuie s-O iubești cu toată ființa.
Femeia izbucnește iar în plâns. Nu e nicio șansă, părinte, eu nu fac decât mortăciuni. Toate femeile din lume, oricât de proaste, își țin pruncii în brațe. Numa eu îi bag adânc în pământ.
Îmi dau și mie lacrimile. Doamnă, faceți mortăciuni din pricina mortăciunii din suflet. Din cauza perversiunilor, anomaliilor, mândriei. Schimbați-vă viața și Dumnezeu va trimite viață.
Femeia face canonul în disperare. După trei luni îmi scrie că a rămas iar însărcinată. O pomenesc la Sfânta Proscomidie... roaba lui Dumnezeu cu pruncul nenăscut. De 2 săptămâni a născut o fetiță de o frumusețe orbitoare. Îmi scrie zilnic să-mi mulțumească. Mulțumiți lui Dumnezeu și dumneavoastră că v-ați schimbat viața.

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Ioan Istrati

 

Azi am făcut Dumnezeiasca și Scumpa Liturghie, de dimineață. M-am rugat: Doamne, învață-mă să simt durerea lumii.
După slujbă, era un vânt uriaș și o ploaie rece ca gheața. Când mă dau jos din mașină, aud un mieunat, un scâncet de copil mic, în disperare, în șanț. Mă duc. Doi pui de cățel, fără ochi, abia fătați, într-un sac legat. Unul e rece. Celălalt, înghețat, urlă din toți rărunchii. Îi iau pe amândoi. Îi duc în casă, îi șterg cu prosoape, îi încălzesc cu feonul. Celui aproape mort îi fac masaj cardiac o oră. Deschide gura un pic, apoi iar cade în întuneric. Și iar și iar. Într-un târziu, inima începe să bată. Sunt adorabili. Iau o pungă, îi fac o gaură și le picur iaurt, ca dintr-un biberon. Papă pofticioși. Ăla mic plânge razgăiat dacă plec. Ăla mare are în el o putere uriașă, de a urlat ca un nebun cel puțin trei ore. Acum îmi amintesc că dimineață la 7 am auzit în șanț același scâncet.
Stau și mă gândesc. Așa trebuie să plângem noi, ca rugăciunea noastră să străbată norii groși ai păcatului și să ajungă la cer. Puiul a zbierat într-o disperare, cu siguranța că îl va auzi cineva.
Al doilea lucru. Suntem atât de răi, că s-a inventat iadul pentru noi. Ce creaturi imbecile și nemernice au putut să arunce doi pui fără ochi, în ploaie înghețată, într-un sac legat la gură.
Puiuții sunt de o scumpete și frumusețe unice. Ăla care a văzut moartea ca un frig necuprins plânge atât de tare când plec de lângă el. Nu se liniștește decât când îl iau în mână. Ca un bebeluș.
Dumnezeu să ne ierte, ca tare proști și răi mai suntem.