Faceți căutări pe acest blog

Creştinism Ortodox

joi, 10 decembrie 2015

O problemă de iubire


              Se spune că într-o zi îngerii de la botez, păzitori ai oamenilor,
s-au prezentat înaintea lui Dumnezeu şi s-au plâns că nu ştiu ce să mai
facă, fiindcă oamenii s-au făcut deosebit de nepăsători şi răi; au timp
pentru toate relele, numai pentru rugăciune nu. Domnul Dumnezeu i-a
întrebat: - Voi ce părere aveţi, ce ar trebui să fac pentru ei? Îngerii
au spus: - Doamne, măreşte-le ziua cu o oră şi noi le vom spune că
este darul tău numai pentru ca ei să se roage. Bine, a zis Domnul.
Şi ziua s-a făcut de 25 de ore. Dar oamenii tot nu s-au rugat. Atunci
îngerii s-au prezentat din nou în faţa Stăpânului, supăraţi pentru
nepăsarea oamenilor: - Doamne, oamenii tot nu se roagă. Domnul
i-a întrebat iarăşi: - Ce credeţi că ar trebui să le mai fac?
- Doamne, fă-le ziua numai de 20 de ore! Îşi vor da seama
cât de scurtă este viaţa şi cât de repede vine judecata ta şi aşa se
vor ruga. Domnul a aprobat cererea şi viaţa a devenit mai scurtă. Dar
nici acum oamenii nu îşi făceau timp să se roage. Îngerii au mers din
nou în faţa Lui Dumnezeu şi s-au plâns că oamenii sunt tot răi. - Ce-i
de făcut? i-a întrebat Domnul. Îngerii n-au mai avut nimic de adăugat
şi Dumnezeu le-a spus: - Rugăciunea nu este o problemă de timp, ci
de iubire. Cine mă iubeşte găseşte timp suficient în cele 24 de ore
ca să se roage. Şi a lăsat timpul ca mai înainte.
Rugăciunea este cea mai grea faptă bună. Cred că v-aţi dat
seama. Creştinii practicanţi fac multe fapte bune: ajută pe aproapele,
citesc cărţi sfinte, se ostenesc în vreun fel sau altul, dar când e
vorba de rugăciune… De ce ? Pentru că rugăciune înseamnă
vorbeşti cu Dumnezeu, iar vrăjmaşului nu-i convine. Pentru aceasta
sunt piedici de tot felul, mai ales înainte de rugăciune, şi cu atât mai
mult în timpul rugăciunii.
„Rugaţi-vă neîncetat!“ (1 Tesaloniceni 5:17).
                                 

duminică, 22 noiembrie 2015

Din dragoste



Trăia odată un credincios vestit pentru viaţa lui austeră. Într-o zi, aflându-se în faţa altarului L-a chemat pe Dumnezeu, zicându-i:
- Doamne, aş fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru Tine. Supune-mă la orice încercare şi vei vedea că spun adevărul.
- Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piaţa şi apoi oraşul, stradă cu stradă, şi întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu iroseşti niciun strop de ulei.
Omul a umplut vasul, l-a aşezat pe cap şi a pornit cu braţele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „niciun strop să nu se irosească!".
Era zi de târg şi bărbatul a străbătut întreg oraşul, stradă cu stradă, fără să piardă niciun strop de ulei.
Mulţumit s-a întors şi a aşezat vasul la biserică. A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Şi în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare, omul, cu capul pe genunchi, plângea amar şi repeta printre suspine: „şi totuşi nici un strop nu s-a irosit".
Atunci s-a auzit un glas iarăşi:
– La ce-mi trebuie Mie uleiul tău, omule?
Ce să fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei?
De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, omule, te-ai gândit la Mine? Niciodată!
Aşa era, omul se gândise numai la ulei.
– Mai bine ai fi răsturnat vasul şi te-ai fi gândit la Mine, cu iubire.
Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit, şi iubeşte-Mă cu adevărat.

duminică, 15 noiembrie 2015

Un om a murit



Un om a murit.
L-a văzut pe Dumnezeu apropiindu-se, cu o valiză în mână…
- Fiul meu, e timpul să mergem…
Omul a întrebat:
- De ce aşa curând? Aveam atâtea planuri…
- Îmi pare rău, fiule… dar acum este momentul plecării tale.
- Ce ai în valiză?
- Ceea ce ţi-a aparţinut.
- Ce mi-a aparţinut? Vrei să spui, lucrurile mele, hainele, banii?
- Îmi pare rău, fiule, dar lucrurile materiale pe care le-ai avut nu ţi-au aparţinut niciodată. Aparţineau pământului.
- Atunci sunt amintirile mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar acestea nu mai vin acum cu tine. Nu ţi-au aparţinut niciodată. Aparţineau timpului.
- … Atunci talentele mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar nici acestea nu ţi-au aparţinut. Aparţineau circumstanţelor.
- Atunci prietenii mei, membrii familiei mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ţi-au aparţinut. Aparţineau drumului tău prin viaţă.
- Dar soţia şi copiii mei?
- Îmi pare rău fiule, ei nu-ţi aparţineau. Aparţineau inimii tale.
- Atunci trupul meu?
- Nici acesta nu ţi-a aparţinut vreodată. Aparţinea ţărânei.
- Atunci e sufletul meu?
- Îmi pare rău, fiule, dar nici sufletul nu ţi-a aparţinut. Sufletul tău îmi aparţinea Mie.
Atunci, omul smulse valiza din mâna lui Dumnezeu şi o deschise.
Era goală.
Cu o lacrimă de dezamăgire, omul îl întrebă pe Dumnezeu:
- Nu am avut niciodată nimic?
- Ba da, fiule… Fiecare din momentele pe care le-ai trăit au fost numai şi numai ale tale…"
Viaţa este doar un moment. Un moment care e numai al tău. Bucură-te în totalitate de el. Şi nimic din ceea ce crezi că-ţi aparţine să nu te oprească să faci asta.

duminică, 1 noiembrie 2015

Păţania măgarului bătrân


Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după multe lopeţi de pământ, măgarul se potoli şi tăcu.

Ţăranul se duse si privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sari peste ghizduri şi ieşi fremătând …

Viaţa va arunca poate şi peste tine cu pământ şi cu tot felul de greutăţi … Secretul pentru a ieşi din fântână este să te scuturi de acest pământ şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai sus.

Fiecare din greutăţile noastre, este o ocazie pentru un pas în sus …

Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Foloseşte pământul pe care ţi-l aruncă peste tine ca să mergi înainte.

Aminteşte-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:

1) Curăţă-ţi inima de ură, frică si egoism.
2) Scuteşte-ti mintea de preocupări inutile.
3) Simplifică-ţi viata şi fă-o mai frumoasă.
4) Dăruieşte mai mult şi aşteaptă mai puţin.
5) Iubeşte mai mult şi… scutură-te de pământ,

pentru ca în viaţa asta, tu trebuie să fii soluţia, nu problema.

duminică, 25 octombrie 2015

100 kg peste un mort


Un tânăr, care deseori batjocorea Biserica şi credinţa creştină, a venit la un preot şi l-a întrebat în zeflemea:
- Aţi putea să-mi spuneţi cât de greu este un păcat? Are cumva 10-15-20 kg? Vă întreb, căci eu fac mereu păcate, dar nu simt nicio greutate...
Preotul l-a privit şi apoi i-a răspuns tot printr-o întrebare:
- Dacă pui o greutate de 100 kg peste un mort, spune-mi, va simţi el ceva?
- Nimic, bineînţeles, pentru că e mort, a răspuns batjocoritorul.
- Tot aşa nici tu nu simţi nimic pentru că sufleteşte eşti mort.
Tânărul nu s-a aşteptat la o asemene replică înţeleaptă, care l-a pus pe gânduri. Din acel moment conştiinţa sa a început să lucreze, să mediteze.

vineri, 23 octombrie 2015

De ce să fim pildă de vietuire crestină



Înainte de a muri, un rac bătrân oarecare, după ce l-a strâns în braţe pe fiul său, i-a spus o mare dorinţă a lui şi anume: că şi-ar dori ca el, fiul său, să meargă înainte, ca toate vieţuitoarele, explicându-i amănunţit cum să procedeze. La urmă l-a întrebat:
“Înţeles-ai, fiule?”
“Da, tată, dar te rog arată-mi şi dumneata cum să fac, măcar un pas-doi“.
Ceea ce, lesne de bănuit, bătrânul n-a putut.
În viata toti părintii îsi doresc din inimă ca odraslele lor să mergă înainte, să aibă succes în viată si să se realizeze, dar niciodată n-au fost capabili să fie pildă bună copiilor lor. Dacă noi nu vom fi capabili să fim pilde vii, exemple si modele pozitive celor din jurul nostru degeaba ne agităm si ne mâhnim de nereusitele copiilor nostri, căci vina este doar a noastră.
Dă-ne, Doamne, putere si vointă să facem voia Ta cea sfântă si să predicăm în lume prin faptele noastre!

miercuri, 21 octombrie 2015

Minunea o face Dumnezeu



Un calugar primise darul de a vindeca bolnavii. Intr-o zi, un om suferind a pornit in cautarea lui, nadajduind vindecarea. Ajuns in apropierea chiliei calugarului, a intalnit o persoana care l-a intrebat ce cauta pe acolo. Bolnavul i-a spus ca doreste sa ajunga la calugarul care ii tamaduieste pe cei bolnavi. Persoana care l-a intalnit pe omul suferind i-a spus: "E un nevrednic, un pacatos fara pereche si nu are nicio putere de a tamadui pe cei in suferinta. Intoarce-te la casa ta si roaga-L pe Dumnezeu sa te vindece. El este Cel care poate orice si El te va face sanatos, daca te rogi Lui cu credinta". Bolnavul s-a increzut in cuvintele trecatorului si a plecat spre casa. Pe drum s-a rugat cu lacrimi sa fie izbavit de suferinta sa. Inainte de a ajunge acasa, s-a vindecat.
Persoana care ii graise ca monahul pe care doreste sa-l intaleasca este un pacatos, era chiar calugarul pe care bolnavul il cauta.

Păcatul indiferenţei



S-au întâlnit într-o după-amiază, pe uliţa unui sat, preotul din partea locului şi un ţăran din parohia sa. Cum l-a văzut, părintele l-a întrebat:
- Ieri dimineaţă am întâlnit doi săteni ce se certau dintr-o pricină oarecare şi am reuşit în cele din urmă să îi împac. Am văzut că tu ai trecut pe lângă ei fără să-ţi pese şi ţi-ai continuat liniştit drumul. Cum este posibil aşa ceva ? Crezi că ai făcut bine ?
- Părinte, i-a răspuns omul, eu nu prea cred că este important ceea ce fac. Dumnezeu este puternic şi dacă vrea să mă mântuiască mă va mântui, iar dacă nu vrea să mă mântuiască, atunci aşa va fi, indiferent de ce-aş face eu.
- Vai, fiule, cum poţi să vorbeşti aşa ?! - i-a răspuns cu blândeţe preotul. Ia spune-mi, de unde vii tu acuma cu sapa în spinare ?
- Păi, cum de unde, părinte ? De la câmp. Muncesc acolo de azi de dimineaţă. La cât m-am străduit, sper din tot sufletul ca Dumnezeu să-mi dea o recoltă bună.
- Nu crezi că este la fel, fiule, şi cu viaţa şi cu păcatele tale ? De ce te duci să munceşti la câmp ? Dacă Dumnezeu vrea să ai o recoltă bună, o să le găseşti de-a gata pe toate, dacă nu vrea, de ce te mai osteneşti ? Ţi se pare firesc ?
- Nu, părinte! Dacă nu muncesc, cum aş putea să am de-ale gurii ?
- Aşa este, fiule, dacă munceşti cu drag, Dumnezeu îţi ajută şi obţii o recoltă bună. E, tot aşa, dacă trăieşti fără păcat, purtându-ţi şi ţie de grijă, dar şi celor din jurul tău, atunci Dumnezeu se îndură şi, chiar dacă ai mai greşit în viaţă, îţi iartă păcatul, iar la Judecată vei fi mântuit.
Aşa cum buruienile năpădesc o grădină neîngrijită, tot astfel păcatele pun stăpânire pe sufletul omului rău. După cum vei căuta tu ca aceia din jurul tău să aibă linişte şi bucurie, să aibă credinţă şi speranţă în mântuire, tot astfel va căuta şi Dumnezeu ca şi tu să ai parte de toate acestea.
Să nu mai faci niciodată ca ieri! Dacă poţi să ajuţi pe cineva, chiar şi cu un sfat sau cu o vorbă bună, fă-o numaidecât, fiindcă trebuie să fim atenţi la tot ce întâlnim în viaţă, căci lumea toată este grădina de care noi toţi trebuie să avem grijă.
“Numai cine îşi iubeşte aproapele, Îl iubeşte pe Dumnezeu” - Sfânta Scriptură.

marți, 20 octombrie 2015

Medicul


Un medic a intrat in spital in graba dupa ce a fost chemat intr-o interventie chirurgicala de urgenta. El a raspuns imediat la apel, si-a schimbat hainele si a mers direct la blocul operator. Inainte de a intra in sala de operatie, a trecut pe langa tatal baiatului, care statea speriat pe hol.
Imediat ce l-a vazut, tatal a inceput sa strige:
- De ce ti-a luat atat de mult timp pana sa vii? Nu stii ca viata fiului meu este in pericol? Nu ai suflet!
Doctorul a zambit si a spus:
- Imi pare rau, nu am fost in spital si am venit cat de repede am putut, chiar dupa primul apel. As vrea sa va calmati ca sa imi pot face treaba.”
- Sa ma calmez? Cum ar fi daca fiul tau ar fi in acea camera? Tu ai putea fi calm? Daca propriul fiu iti moare din cauza ca medicul intarzie… ce faci?" – a spus tatal mai mult tipand.
Medicul a zambit din nou si a raspuns:
- Vom face tot posibilul sa il salvam. Apoi a intrat in sala de operatie, insa nu inainte de a il auzi pe tatal baiatului spunand “Oferirea sfaturilor atunci cand nu ai nicio problema pare a fi o treaba foarte usoara.”
Operatia a durat cateva ore; medicul a iesit din sala fericit:
- Fiul dumneavoastra este in afara oricarui pericol – i-a spus tatalui aflat in sala de asteptare. Daca aveti orice alte intrebari, va rog sa va adresati asistentei – a adaugat medicul.
- De ce este atat de arogant? Nu a putut astepta cateva minute? Voiam sa aflu mai multe detalii despre starea fiului meu, a spus tatal cand a vazut o asistenta iesind din sala de operatie.
Asistenta a raspuns cu lacrimi in ochi:
- Fiul sau a murit ieri, intr-un accident rutier. Era la inmormantare cand l-am sunat pentru operatia fiului dumneavoastra. Si acum, ca a salvat viata fiului dumneavoastra, a plecat sa isi inmormanteze copilul.

Morala: Nu judeca niciodata pe nimeni deoarece nu stii cum este viata lor si nici prin ce trec.

Zdrentărosul fericit


Un călugăr s-a rugat mult la Dumnezeu, să-i arate pe cel de la care ar putea învăţa calea Împărăţiei.
Într-o zi, mergând la biserică, monahul a întâlnit lângă uşă un cerşetor zdrenţăros, plin de bube. Trecând, monahul îl salută, după obicei:
– Ziua bună!
– Nu ţin minte să fi avut vreodată o zi rea!
– Să-ţi dea Domnul fericire, atunci bătrâne!
– Nu ştiu să fi fost vreodată nefericit!
– Îţi doresc ceea ce singur îţi doreşti!
– Nu duc lipsă de nimic!
– Dar tu n-ai nicio nevoie?
– Nu-mi doresc bunăstarea şi tocmai aceasta este bunăstarea mea, nu-mi doresc fericirea şi tocmai aceasta este fericirea mea, dacă sufăr de foame mulţumesc lui Dumnezeu, dacă mi-e frig, îi mulţumesc lui Dumnezeu, când toţi mă gonesc, îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că Voia lui Dumnezeu este totdeauna desăvârşită, bună şi dreaptă.

joi, 15 octombrie 2015

Căinţa păcătosului


La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele sau, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.
"Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire.
1. Firească este pacea,
2. împotriva firii este duşmănia şi
3. mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat. "
(Sfântul Atanasie cel Mare )

sâmbătă, 10 octombrie 2015

Cui acordăm mai multă atenţie



Oare cât timp din zi acordăm noi trupului şi cât sufletului?
Dacă suntem sinceri cu noi, vom recunoaşte că acordăm mai mult timp trupului decât sufletului.
Un grup de europeni a pornit într-o expediţie  prin Tibet  ghidaţi de un şerpaş. Oamenii îşi făcuseră un plan: cât au de mers pe zi, cât să se odihnească, şi se străduiau să-l respecte.
După mai multe zile de ritm alert, ghidul tibetan al europenilor se opri dintr-o dată, se aşeză pe o piatră şi rămase aşa cu ochii închişi mai mult de o oră.
Membrii expediţiei cerură explicaţii. Şerpaşul stătea nemişcat ca şi cum nu auzea nimic. Europenii trecură la ameninţări, că n-or să-l mai plătească. Tibetanul nu era afectat.
După o vreme, se ridică şi porni mai departe fără să spună nimic . Se puseră toţi în mişcare, dar după câţiva paşi, unul dintre europeni îl întrebă: "De ce te-ai oprit şi ce te-a făcut să reiei urcuşul?"
Şerpaşul răspunse: "Trupurile noastre au mers prea repede. Aveam nevoie să ne oprim ca să ne ajungă din urmă şi sufletele. Altfel, călătoria noastră riscă să nu aibă sorţi de izbândă."

Adevărul e că toţi avem nevoie să ne oprim din când în când din zbaterea pentru cele materiale, ca să nu pierdem pe drum sufletul.

Patimile şi chiparoşii



Un bătrân pustnic, fiind întrebat de ucenicii săi asupra mijlocului de a combate relele înclinări, i-a dus într-o plantaţie de chiparoşi. Acolo el a poruncit unuia dintre ucenicii săi să scoată un chiparos tânăr pe care i l-a şi arătat. Iar ucenicul l-a scos îndată, fără de nicio greutate, cu o singură mână.
Bătrânul i-a arătat un altul, puţin mai mare. Şi pe acesta ucenicul l-a scos, însă cu un efort mai mare fiind nevoit să se folosească de ambele mâini.
Pentru a-l scoate şi pe cel de-al treilea, care era şi mai marem ucenicul a trebuit să ceară ajutorul altuia să-l ajute şi împreună, cu multă strădanie, au reuşit.
În sfârşit, bătrânul pustnic le mai arătă un altul, care era înalt şi foarte gros, pe care nici toţi ucenicii săi nu au reuşit nicidecum să îl mişte. Atunci bătrânul pustnic, luând aceasta drept pildă pentru ucenicii săi le-a spus:
- Iată scumpii mei fii, cum sunt patimile noastre… La început, cât încă nu s-au înrădăcinat, îţi este uşor a le scoate. Dar când printr-o îndelungată nepăsare au fost lăsate să prindă rădăcini adânci în inima ta, îţi este greu să le mai stăpâneşti. Stăruiţi, deci, din vreme, ca să dezrădăcinaţi toate înclinaţiile cele rele care mai târziu v-ar putea da de lucru, aducând cu ele şi pierderea voastră.
Adesea, şi noi ne învoim cu gândul că avem de făcut schimbări în viaţa noastră, însă le tot amânăm, socotind că avem suficient timp pentru a ne îndrepta. Dar vremea, care se scurge până să ne apucăm noi de treabă, nu face decât să ne adune alte şi alte neajunsuri.

luni, 28 septembrie 2015

CE INSEAMNA A DARUI

 

 
Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:
- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…
- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi.
Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.
“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
 

duminică, 27 septembrie 2015

Preţul binelui


Odată, se înapoia din California în Italia un vapor pe care se afla un muncitor. Acesta plecase de douăzeci de ani în California, lucrase în minele de aur şi câştigase o mare avere. Cu mulţi galbeni lucitori, venea acasă să trăiască mai uşor. Vaporul ajunsese în strâmtoarea Siciliei şi, aici, din pricina unei furtuni, s-a lovit de o stâncă şi s-a sfărâmat.
- Bărcile de salvare, a strigat căpitanul!
- Întâi femeile şi copiii, apoi bărbaţii şi la urmă marinarii, a strigat secundul.
Era o spaimă de nedescris: ţipete, strigături şi vaiete şi în vălmăşagul acela nu se mai deosebea nimic.
Muncitorul, care era bun înotător s-a coborât în cabină spre a-şi recupera banii. A umplut o lădiţă, a legat-o în spate şi a ieşit pe punte. Nu mai era nimeni. Vasul se înclina cu viteză şi era cât pe ce să fie înghiţit de valuri.
Deodată a auzit ţipetele unei copile. Era o fetiţă de cam vreo zece anişori, care adormise, şi pe care părinţii, în zăpăceala aceea, o uitaseră.
De la vapor la mal era o distanţă bună. Atunci, omul s-a gândit: ,,Dacă iau şi lada şi fetiţa nu voi putea ajunge la mal. O grea luptă s-a dat în interiorul său.
Deodată însă, a aruncat lada, a luat fetiţa în spinare şi s-a aruncat în valurile mării.
Când a ajuns cu fetiţa la ţărm, pe mal se găseau patru fericiţi: părinţii, care îşi revedeau fetiţa, copila, care scăpase cu viaţă şi el, care făcuse un bine.
 

Patima mâniei



Un călugăr, ce trăia într-o mănăstire şi care era din fire susceptibil şi violent, a luat hotărârea de a trăi în singurătate, căci, îşi spunea el, dacă nu voi avea pe nimeni să mă necăjească şi să mă cert, poate se va potoli şi această patimă a mea.
Dar, pe când stătea el în pustietate, într-o zi, s-a întâmplat ca ulciorul de apă pe care îl aşezase jos, să se răstoarne. El la umplut din nou, dar pentru că aceasta s-a mai repetat de vreo trei ori, a luat ulciorul şi, în mânia sa, l-a trântit de pământ, spărgându-l în bucăţi.
Când şi-a revenit în fire şi recunoscând că mânia îl biruise din nou, şi-a spus: Iată, acum sunt singur şi totuşi mânia iar m-a biruit… Iată, mă voi întoarce din nou în mănăstire şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi lupta oriunde împotriva patimii acesteia a mea”.

Vi s-a întâmplat şi dumneavoastră să trântiţi ceva, pentru că...?

Binefacerea



În vâltoarea de patimi ce îi frământă de ceva vreme pe bieţii oameni, care se cred pe calea adevărului, mai răsare uneori din adâncul bunului simţ al celor nevoiaşi câteun duh de bunătate ce te face să-ţi păstrezi sporită nădejdea în viitorul neamului nostru.
Iată un astfel de exemplu:
Într-o sâmbătă, pe la orele patru după-amiaza, Principele Nicolae ieşise ca de obicei într-o plimbare cu automobilul, afară din oraş, îmbrăcat în haine simple, nu în uniformă.
Şi iată că, pe la jumătatea drumului ce ducea spre Ploieşti, a fost întâmpinat de către un soldat ce i-a făcut semn să oprească. Alteţa Sa a oprit imediat şi l-a întrebat pe soldat ce doreşte de la el.
- Domnule, am o cale lungă de mers şi rog bunătatea dumitale să îmi scurtezi din osteneală ducându-mă măcar o parte din drum.
- Se ajută omul la nevoie şi pentru că eşti soldat treci aici lângă mine, a fost răspunsul prinţului.
Au pornit la drum ca şi drumeţii, fără ca soldatul să ştie cine îl purta şi, din vorbă în vorbă au ajuns să vorbească şi din cele ale vieţii ostăşeşti.
Şi atunci, tânărul soldat a început să povestească despre cât de bine a fost în armată, despre dragostea cea mare cu care a fost îngrijit şi sfătuit de ofiţerii săi şi altele câte i-au mai venit în gând despre viaţa sa.
- Până unde vrei să mergi, l-a întrebat prinţul?
- La Româneşti domnule, aproape de Ploieşti. Am primit telegramă că a murit mama şi de la regiment sunt învoit numai până luni, de aceea am apelat la bunătatea dumitale să-mi scurtezi din drum ca să nu întârzii luni la  unitate.
Şi după o scurtă pauză soldatul a continuat:
- Bun om trebuie să fii dumneata, domnule!
- De ce, l-a întrebat prinţul?
- Se vede omul la nevoie. Opt maşini au trecut înaintea dumitale, printre ele şi camioane, dar niciunul nu a vrut să oprească să mă ia.
Iar tăcere, după care a urmat o altă întrebare din partea soldatului:
- Dar dumneata ai fost vreodată soldat?
- Am fost şi mai sunt încă, în marina română…
- Frumoasă armă, domnule. Am şi eu un văr care-şi face serviciul în marină şi îmi povesteşte lucruri minunate despre câte vede şi învaţă pe acolo.
Şi tot aşa, din vorbă în vorbă, au ajuns în cela din urmă şi la Româneşti.
- Iată am ajuns, domnule te rog să opreşti.
Apoi, coborând din maşină în poziţie corect ostăşească soldatul s-a prezentat:
- Sunt Florea Gheorghe din Româneşti, soldat în regimentul de căi ferate, Compania 15. Uite, domnule, eu sunt om amărât şi nu am cu ce să te răsplătesc, poftim aici bănuţul acesta să fie pentru sufletul maicii mele, şi întinse prinţului o bancnotă de 5 lei. Iar acum eu te las cu bine.
- Nu te osteni, prietene. Îmi pare rău, că nu am niciun ban la mine, să te ajut eu, răspunse prinţul. Te voi ajuta însă, odată ce mă voi întoarce de acasă. Eu sunt Principele Nicolae al României.
Şi Principele plecă mai departe lăsând pe soldatul Florea Gheorghe la marginea drumului în poziţie ostăşească, cu mâna la capelă, privind din depărtare pe binefăcătorul său.

luni, 21 septembrie 2015

Căldura focului



        În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr 1-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am greşit?
- Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceri-tate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure de gheaţă.
Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-o în sobă, unde turturele a început imediat să se topească la căldura focului.
- Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi. cum a început să se topească? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic.
La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căieşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în suflet.
- Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.
Intră în Biserică şi te căieşte; aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor (Sfântul Ioan Gură de Aur).
căinţa (...) ne deschide cerul (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune. (Fericitul Augustin)

duminică, 20 septembrie 2015

Jignirea prietenului




Când îl jigneşti pe prietenul tău, cine poate şterge această jignire: tu sau prietenul tău?
Este limpede că tu nu poţi, ci prietenul tău. Nu numai că tu singur nu poţi şterge jignirea adusă prietenului tău, dar nici toţi oamenii de pe pământ, nici întreaga natură, împreună cu toţi oamenii, nu pot face acest lucru - deoarece prietenul a primit jignirea de la tine şi a luat-o cu sine.
Jignirea este, prin urmare, la el şi cu el. Şi numai el o poate slăbi şi şterge.
Fiecare păcat este, în cele din urmă, o jignire adusă lui Dumnezeu.
Toate jignirile, toate păcatele pământului, se grăbesc să ajungă la Dumnezeu, strigă la Dumnezeu. El pe toate le primeşte şi pe toate le ţine. Cine le poate smulge, oare, de acolo? Cine le poate şterge, în afară de El?
Când jigneşti un prieten, el a primit jignirea şi a dus-o cu sine. Pentru această jignire, tu poţi posti o sută de ani şi să te cureţi, să te căieşti şi să lucrezi toate virtuţile, nemaijignind pe nimeni - şi toate pot fi zadarnice. Dacă prietenul tău jignit nu va binevoi să slăbească şi să şteargă jignirea, tu singur nu poţi, în întreaga veşnicie, să te mântuieşti de acel păcat, deoarece nu mai stă în puterea ta, ci în a prietenului tău. Iar postul tău şi curăţirea, şi pocăinţa, şi virtuţile, şi lucrarea virtuţilor pot doar să-l îndemne pe prietenul tău să-ţi slăbească păcatul, să-l îndepărteze şi să-l şteargă.
Tu, însă, nu ai putere asupra păcatului săvârşit. Într-aceasta stă nemărginita grozăvie a păcatului. Căci păcatul săvârşit este liber faţă de tine, pe când tu nu eşti liber faţă de el.
(Sfântul Nicolae Velimirovici - Gânduri despre bine şi rău)

sâmbătă, 19 septembrie 2015

Inteleptul



Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?
Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:
- Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea.
Apoi, dupa o mica pauza, adauga:
- Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
- As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
- Bine, incuviinta batranul invatat.
Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:
- Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.
Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.
... Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poata scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.
- Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
- Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.
Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
- Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclama naucit tanarul.
- Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.
Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.
- Ia loc, te rog - ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.
Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.
- Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.
Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi.

vineri, 18 septembrie 2015

PLĂTIŢI "IMPOZIT"?





Gheorghe şi Ion erau colegi de serviciu într-o fabrică. Amândoi erau căsătoriţi, aveau aceeaşi calificare şi luau amândoi acelaşi salariu. Gheorghe era un bun creştin, frecventa Sfânta Biserică şi ţinea cu toată familia Legea strămoşească aşa după cum îi învăţa preotul la biserică. Mai era şi un bun gospodar şi nu ducea lipsă de nimic.
Ion, în schimb, era certat cu Legea lui Dumnezeu şi nu voia să audă de biserică.
Într-o zi Ion îl întrebă nedumerit pe Gheorghe:
- Măi Gheorghiţă, cum reuşeşti tu de îţi ajunge salariul să creşti 5 copii şi, din câte am auzit, mai faci şi milostenii pe la săraci? Pentru că eu am acelaşi salariu ca şi tine, şi nu am decât 2 copii. Cum reuşeşti?
Credinciosul îi răspunde:
- Creştinii ortodocşi practicanţi sunt scutiţi de impozit.
Ion se uita mirat:
- Cum aşa!?
- Păi ia fii atent, câţi bani dai tu pe băutură într-o lună?
- Cam 150 de lei.
- Dar pe ţigări?
- Peste 300 de lei.
- Dar la jocurile de noroc cât dai?
- Păi uneori şi jumătate din salariu...
- Dar la cablu, ca să vezi emisiunile alea de noapte?
- Vreo 50…
- Păi vezi măi Ioane cât impozit plăteşti tu diavolului?… el îţi ia atâţia bani pe alcool, pe tutun, pe jocuri de noroc şi alte lucruri păcătoase. Mai bine împacă-te cu Dumnezeu, ţine Legea Lui, nu mai fi robul satanei, nu-i mai plăti impozit, şi-ai să vezi ce spor vei avea în casă, şi vei fi şi cu sufletul împăcat.


duminică, 13 septembrie 2015

Duminica să mergem la biserică



Erau doi cizmari. Unul avea copii mulţi, femeie, tată şi mamă şi mergea la biserică în fiecare Duminică. Şi toate îi mergeau bine. Altul nu mergea la biserică, ci lucra şi Duminica, şi nu putea să se conducă nici pe sine. De aceea, invidiindu-l pe fratele său care îi era nesuferit, i-a zis cu mânie: „De unde şi cum te-ai îmbogăţit? Pentru că eu muncesc mai mult decât tine şi cu toate acestea am sărăcit”. Însă fratele său, ca să-l facă pe el să meargă la biserică, i-a zis: „Iată, eu merg întotdeauna la biserică şi, mergând, aflu aur aruncat pe cale; şi de atunci, câte puţin, m-am îmbogăţit. Dacă vei vrea ca să mergem împreună, orice vom găsi vom împărţi în jumătate”. Iar acela, crezând, a început a merge după dânsul; şi, mergând el la biserică totdeauna, i-a binecuvântat Dumnezeu şi s-a îmbogăţit.

După un timp i-a zis bunul său frate: „Oare ştii, frate, cât de mult ţi-a folosit un cuvânt de îndemn pentru Dumnezeu şi averea ta? Să mă crezi pe mine că nimic n-am găsit pe cale pentru că ţi se părea că eu după aur umblu. Dar, pentru că Dumnezeu a zis: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă”, pentru aceea ţi-am vorbit ţie. Deci, chiar de am şi minţit, iată că n-am greşit, fiindcă tu te-ai îmbogăţit”.

(Cuvinte de la Sfinții Părinți, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pp. 20-21)

Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem noi sa ducem.


Asa era un crestin, care de ani de zile se ruga lui Dumnezeu ca sa-i schimbe Crucea suferintei, caci zicea el: "Doamne, nu mai pot, vreau si eu o cruce mai mica". Iata ca intr-o noapte viseaza el o gramada de cruci si pe Domnul Hristos langa ele care ii zise: "Iata fiule, ti-am auzit rugaciunile tale si iti dau voie sa iti alegi crucea pe care o vrei tu". Se uita el, puse mana si incearca cateva cruci din gramada. Dar toate erau mari si grele. Cand privi mai bine, vazu una mai mica intr-o margine si se repezi la ea, o ridica si zise Domnului: " Aceasta, Doamne, o vreau!"
– Bine, fiule, dar te-ai uitat sa vezi ce scrie pe dosul ei? Cand se uita omul pe spatele crucii era scris numele lui; era chiar crucea lui pe care o purtase pana atunci si de care voia sa scape. Privind Domnul spre el cu blandete ii zise: "Vezi, fiule, ca Eu nu ingadui suferinta mai presus de puterile tale; aceasta ti-am dat-o si te-ai suparat ca e prea grea. Du-o cu barbatie, fiule, pana la sfarsit ca asa vei primi cununa vietii vesnice. Atunci el isi pleca capul in jos de rusine si se trezi din visul cel minunat si plin de adevar."
Sa fim incredintati, deci, ca ni se pare noua ca suferintele noastre sunt prea grele... 

marți, 25 august 2015

Omul ipocrit



După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un ţăran s-a aşezat la umbra unui pom să se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o raţă sălbatică şi s-a oprit chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor.

Uşor, ţăranul şi-a scos căciula şi - zdup! - a prins pasărea.
- Ce noroc pe capul meu, şi-a zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să prăjesc raţa asta. Să vezi ce bună o să fie!

Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe lângă mâna omului şi, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost. Privind cu necaz după ea, ţăranul a mai zis:
- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe care 1-am făcut!

Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se păcăleşte. Aşa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine.

"Păcatul este nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul." ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Ce te costă?


Un mare înţelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină şi fără pricină era necontenit rău:
- "Ce te costă să fii bun şi milostiv?"
La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a ruşinat, şi de mânie, a dat poruncă să se taie capul înţeleptului.
Atunci înţeleptul surâzând, i-a zis:
- "Iată o răutate care are temei, şi de aceea o primesc cu plăcere."
Împăratul îl întrebă:
- "Cum asta?"
- "Foarte bine - răspunse înţeleptul - această răutate dovedeşte că am dreptate când spun că eşti rău fără vină şi fără pricină".
Împăratul a căzut pe gânduri şi, văzând că înţeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă, iar el s-a făcut de atunci bun şi iertător.

luni, 24 august 2015

Doi oameni.

BUNĂTATEA
Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte şi-i zise:
- „Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus”.
Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:
- "Tu vecine, eşti mai bun ca mine…”
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.

duminică, 23 august 2015

Ţinta alergării

Un om credincios şi bogat, când fu aproape de-a muri, zise că dorinţa lui de pe urmă este ca toţi prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toţi prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii mortului, se furişau - şi plecau acasă, până ce la cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Aşa că cei doi prieteni împărţit între ei averea.
Aşa este, iubiţii mei, şi cu Biserica noastră,
Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii sunt fulgeraţi de trândăvie, iar unii îşi pierd curajul pe drum.
Aşa că puţini ajung la ţinta alergării...
Mulţi chemaţi, puţini aleşi.

joi, 13 august 2015

Cheia potrivită



La un călugăr a venit o femeie să-i ceară ajutorul, fiindcă nu avea înţelegere în casă.
- Ce-ai făcut în această situaţie, a întrebat-o călugărul?
- Am încercat să-mi conving bărbatul, certându-1.
- Când aţi avut iar probleme, ce-ai mai făcut?
- Acelaşi lucru, i-a răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi 1-am certat. Şi de fiecare dată am făcut la fel.

Atunci, călugărul a scos o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să deschidă uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a cerut călugărului altă cheie.

- Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!

Dar oricât s-a străduit femeia, nu a putut deschide.
- Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită - 1-a rugat aceasta. Privind-o cu căldură, duhovnicul i-a răspuns:
- Acum înţelegi ce-am vrut să-ţi dovedesc? Cum nu poţi tu deschide acea uşă cu o cheie nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide sufletul bărbatului tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei găsi, sigur vei putea deschide!

"învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi. " ( Sfântul Vasile cel Mare )

miercuri, 12 august 2015

Vulpea şi grădina cu poame




O vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătăţile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări.
"Ce aş putea face să străbat în grădină?" - se întreba vulpea. Umblând de jur-împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se şi judecându-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: "Stiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură".
Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la poame, se ospătă din belşug. Dar, după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut?
"Nu-i alt mod să scap de aici - îşi zise vulpea necăjită - decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc".
Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise:
" Frumoasă eşti tu, grădină şi dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat atât am răbdat... Cum am intrat aşa am ieşit..."
Ce istorioară plină de înţeles! Aşa e şi cu noi. Cum am intrat în lumea asta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom putea duce cu noi.
Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele!?

Sfintii Zilei

Arhivă blog