"POVESTEA “IDIOTULUI”

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                

Cica, intr-un bar dintr-un sat, zilnic, un grup de oameni se distrau pe seama unui sarman pe care il poreclisera "idiotul satului".

 
Era un biet nefeticit, care traia din ce primea cand facea mici servicii si din ce i se oferea de pomana.
In fiecare zi, grupul satenilor din bar intindeau pe o masa diferite bancnote: de 20, de 50, de 100, de 500 si de 1000 de pesos si il chemau sa isi aleaga una.

Intotdeauna el o alegea pe cea albastra, de 20 de pesos - era culoarea lui favorita, zicea.
Si acela era motiv de batjocura si ras in hohote, pentru toti cei prezenti.

Intr-o zi, un domn care urmarea cum se distrau oamenii aceia pe seama bietului inocent, il cheama deoparte si il intreaba cum de inca nu si-a dat seama ca bancnota pe care o alege de fiecare data are cea mai mica valoare.

 
Iar acesta ii raspunde:

 
“- Stiu, sigur ca stiu, nu sunt atat de idiot.

 
Stiu ca bancnota pe care o aleg valoreaza doar 20 de pesos, dar in ziua in care aleg alta bancnota jocul se termina si nu voi mai putea castiga 20 de pesos zilnic, de la aceștia.”
Povestioara aceasta se poate incheia aici, ca o simpla gluma, dar ar fi cazul sa tragem niste invataminte:

 
Primul: Cine pare idiot, nu este intotdeauna.
Al doilea: Cine erau adevaratii idioti din poveste?
Al treilea: O ambitie disproportionata, poate ajunge sa iti taie sursa de venit.
Al patrulea - si cel mai interesant:

 
Putem sa fim bine, chiar si atunci cand altii nu au o parere buna despre noi.
De aceea, nu ceea ce gandesc altii despre noi conteaza, ci doar ce gandim noi despre noi.

 
MORALA:

In fata idiotilor care se cred inteligenti, orice persoana inteligenta poate parea idioata.

Era un frate începător

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



> „Era un frate începător care voia să se lepede de lume și a zis bătrânului: «Vreau să devin monah.» I-a răspuns bătrânul: «Nu poți.» Fratele a zis: «Pot!» Bătrânul i-a zis: «Dacă vrei, du-te și leapădă-te [de lume], apoi vino și șezi în chilia ta.»

S-a dus și a dat tot ce avea, dar a păstrat pentru sine o sută de monede și a venit la bătrânul. Acesta i-a zis: «Du-te de șezi în chilia ta.» Și s-a dus, dar în timp ce ședea acolo, gândurile îi ziceau: «Ușa e veche, trebuie înlocuită.»

A venit la bătrân și i-a zis: «Gândurile îmi zic că ușa e veche și trebuie înlocuită.» Bătrânul i-a zis: «Nu te-ai lepădat de lume, du-te și leapădă-te și apoi șezi aici.» S-a dus și a mai dat nouăzeci de monede, dar a păstrat zece. Apoi a zis bătrânului: «Iată, m-am lepădat.»

Bătrânul i-a zis: «Du-te de șezi în chilia ta.» S-a dus, dar iarăși gândurile îi ziceau: «Acoperișul e vechi, trebuie înnoit.» A venit iarăși la bătrân și i-a spus, iar bătrânul i-a zis: «Du-te și leapădă-te.» S-a dus, a dat și cele zece monede rămase și a zis: «Iată, m-am lepădat.»

Dar iarăși, șezând în chilie, gândurile îi ziceau: «Totul aici e vechi, și vine leul să mă mănânce.» I-a spus bătrânului și acesta i-a răspuns: «Eu aștept să vină toate acestea asupra mea și leul să vină și să mă mănânce, ca să aflu odihnă. Du-te, șezi în chilia ta și roagă-te lui Dumnezeu.»”

Lepădarea de lume și ascultarea: calea către adevărata libertate a inimii
Într-o vreme în care autonomia personală este ridicată la rang de virtute supremă, iar ascultarea e percepută ca o slăbiciune, pilda fratelui care încearcă să devină monah, dar nu reușește până nu se leapădă cu totul de sine, ne zdruncină valorile moderne și ne cheamă la o regândire radicală a libertății.
Fratele acela nu era un om rău. Era sincer, voia să-L urmeze pe Hristos. Dar sinceritatea nu este suficientă atunci când sufletul e încă legat, fie și cu o sută, fie cu doar zece monede de aur. Lepădarea nu e doar despre bani, ci despre ceea ce nu vrem să pierdem nici în gând, acel rest al voii proprii pe care îl ținem strâns, spunând: „Doamne, toate Ți le dau… dar lasă-mi măcar atâta.”

Pilda ne spune că, oricât ar fi dat din averea sa, fratele nu reușea să aibă pace, pentru că lepădarea lui nu era desăvârșită. Ba ușa era veche, ba acoperișul nu era cum trebuie, ba îl apuca teama că vine leul. Așa lucrează gândurile: când nu te smerești până la capăt, când nu te încredințezi bătrânului, duhovnicului, lui Dumnezeu – mintea te va purta de la o nevoie la alta, de la o grijă la o frică, de la o dorință la o plângere.

Fratele nu înțelegea, ca și omul de astăzi, că lupta nu este cu lucrurile, ci cu gândul. Că sărăcia adevărată nu constă în a nu avea nimic, ci în a nu mai cere nimic pentru tine. Că biruința asupra lumii vine doar prin ascultarea smerită, nu prin voia proprie ascunsă sub haine duhovnicești.
Bătrânul, în înțelepciunea sa, nu l-a certat, ci l-a lăsat să învețe prin experiență. Nu i-a zis direct: „Ești mincinos, te înșeli.” Ci l-a lăsat să guste neliniștea propriilor gânduri până ce, epuizat, a înțeles. Bătrânul era ancorat în altă realitate: în locul unde Hristos a fost răstignit, acolo era și mintea lui. „Eu aștept să vină leul să mă mănânce, ca să aflu odihnă,” zicea. Ce contrast între temerile fratelui și pacea bătrânului! Între omul care se teme de viață și omul care se teme doar să nu se despartă de Dumnezeu.
Omul modern nu mai știe să asculte. Vrea rezultate rapide, viață confortabilă, spiritualitate personalizată. 

Dar sufletul nu se vindecă așa. Sufletul se curățește prin tăierea voii, prin supunerea față de duhovnicul trimis de Dumnezeu, prin răbdarea gândurilor și a neputințelor, nu prin fuga de ele.
Această pildă este un îndreptar pentru noi toți, monahi sau mireni. Ne spune: dacă vrei să ai pace, nu te împotrivi mustrării. Dacă vrei lumină, nu o căuta în plăceri, ci în lepădare. Dacă vrei libertate, nu fugi de ascultare – intră prin ea în împărăția lăuntrică, acolo unde leii nu mai mușcă și ușile vechi se deschid spre veșnicie.