Pilda Omului în Negru care aprindea suflete

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                 

Într-un sat departe de orașe, trăia un om îmbrăcat mereu în negru. Toată lumea îl cunoștea. Unii îl iubeau, alții îl judecau. Îi spuneau „Popa”, „Părintele”, dar și „Cel cu banii de la stat”. Unii râdeau de el, alții treceau nepăsători.

El însă mergea tăcut pe uliță, cu o traistă veche și mâinile bătătorite. Se oprea la fiecare poartă: aprindea lumânări, boteza copii, îngropa morți, ungea bolnavi, asculta dureri, plângea cu cei ce plângeau. Nu primea leafă de director, dar primea mulțumiri tăcute, lacrimi, uneori o pâine caldă sau un măr din grădină.

Într-o zi, un tânăr din sat l-a întrebat:
— Părinte, tot aud că luați salariu mare. Ce faceți cu toți banii?

Omul în negru i-a zâmbit și i-a întins o cheie veche:
— Hai cu mine.

Au intrat în biserică. Era frig și zidurile erau crăpate.
— Cu „banii mei”, reparăm aici. Cu restul, aprindem focul pentru slujbe iarna. Cu ce rămâne, cumpărăm prescuri, ulei și lumânări pentru cei care nu au.

Tânărul a tăcut.

— Știi ce primesc în schimb? a continuat omul în negru. Un mulțumesc murmur, o mână întinsă în spovedanie, o privire senină de copil. Nu port negru pentru că-s trist, ci pentru că lumina dinăuntru se vede mai clar pe întuneric.

Și a mai spus, coborând ochii:
— Când slujești cu toată inima, nu întrebi cât, ci „pentru cine?”. Și atunci când nu mai rămâne nimic, rămâne harul. Iar harul nu vine cu salariu, dar ține sufletul viu.

♡Nu orice om în negru e întunecat. Unii poartă negrul ca pe o armură de smerenie. Nu toți sfinții sunt pictați. Unii se roagă pentru tine chiar când îi vorbești de rău. Adevărata măsură a slujirii nu e câți bani câștigi, ci câte suflete ridici fără să aștepți nimic.
Text preluat

Pilda firimiturilor care ajung la cer

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Într-o bisericuță mică, departe de lume, trăia un bătrân preot cu părul alb ca zăpada și ochii calzi ca mierea. În fiecare dimineață, înainte ca oamenii să sosească, el se apropia încet de masa din altar cu o pâinică rotundă, numită prescură. Cu un cuțit special, ca o suliță mică, scotea din ea firimituri. Una pentru mama lui plecată la cer, alta pentru bătrâna din sat care nu mai putea merge, una pentru copilul bolnav din colțul satului, alta pentru un om trist pe care-l văzuse într-o zi pe drum.

Un copil l-a întrebat într-o zi: — Părinte, dar firimiturile astea ajung la Dumnezeu? Preotul a zâmbit: — Ajung mai repede decât cuvintele. Pentru că fiecare firimitură e o rugăciune din inimă, e o dragoste care zboară în sus.

Și copilul a întrebat: — Și dacă uităm pe cineva? — Dumnezeu nu uită niciodată. El le adună pe toate, și le face una singură, mare și rotundă: o pâine a iubirii pentru toți.

♡Dumnezeu nu ne iubește pe rând, ci pe toți odată. Nu după cât de buni sau importanți suntem, ci pentru că suntem copiii Lui. Iar rugăciunile, chiar și cele mai mici, chiar și firimituri, devin daruri mari atunci când sunt spuse cu inimă curată.

Text preluat