Se spune că, demult, într-o primăvară liniștită, când pământul abia începea să înverzească, Maica Domnului mergea pe un drum de țară, purtând în inimă rugăciune pentru lume. Trecuse prin sate tăcute și prin câmpuri încă ude de rouă, iar pașii ei erau ușori ca o adiere.
Pe marginea drumului, într-un copac bătrân, trăia o pupăză mică și sfioasă. Nu era cea mai frumoasă pasăre și nici cea mai cântătoare. De multe ori se ascundea prin ramuri, pentru că alte păsări râdeau de ea pentru penele ei ciudate.
În dimineața aceea însă, pupăza a văzut-o pe Maica Domnului trecând pe potecă. A simțit în inimă o bucurie pe care nu o mai simțise niciodată. Și, fără să se gândească, a început să cânte.
Nu era un cântec perfect. Era simplu, stângaci, dar plin de bucurie.
Maica Domnului s-a oprit și a privit spre copacul din care venea glasul. Zâmbind blând, a spus:
— Cântă, mică pasăre, căci orice glas care se ridică spre cer cu bucurie este frumos înaintea lui Dumnezeu.
Se spune că atunci pupăza și-a deschis aripile și creasta ei s-a ridicat ca o mică coroană de lumină. Din acea zi, cântecul ei a rămas vestitor de primăvară.
Bătrânii satelor spun că pupăza nu cântă doar pentru anotimpul care vine, ci pentru a aminti oamenilor că fiecare suflet, oricât de mic sau neînsemnat s-ar crede, poate aduce bucurie înaintea lui Dumnezeu.
Și mai spun că atunci când auzi pupăza cântând dimineața, este ca o chemare la rugăciune. Ca și cum natura însăși ar aminti că cerul este aproape, iar Maica Domnului veghează peste lume.
De aceea, în multe sate se spune că glasul pupăzei este o binecuvântare a primăverii, iar cântecul ei duce peste câmpuri o veste tainică:
că Dumnezeu nu uită niciodată de pământul pe care l-a creat.
.jpg)
.jpg)
