de Preot Sorin Croitoru
Pe fiecare-l ia de mână Dumnezeu
Și îi arată adevărul cu blândețe,
Deci dacă încă nu-l cunoști, zic eu
Că tu nu vrei să-L lași să te învețe.
Când un creștin îți sugerează blând
Să-încerci să te apropii de credință
Tu te opui și îi răspunzi râzând
Că ești prea tânăr pentru “pocăință”.
Când mama, tata, poate vreun bunic
Te sfătuiesc să mai citești Scriptura,
Din sfatul lor tu nu primești nimic
Și iritat le-închizi îndată gura.
Când un coleg de muncă credincios
Încearcă să te-învețe doar de bine
Vorbindu-ți despre Iisus Hristos,
Tu îl repezi cu vorbe de rușine.
De câte ori, te-întreb, s-a întâmplat
Să intre “popa” satului în slujbă,
Iar tu, deși știai că e păcat,
Te-ai apucat să tai butuci la drujbă?..
Tu nu te duci la slujbe, ce, ești prost?
Credința este o “mistificare”
Și nu-i găsești Bisericii alt rost
Decât că cere bani la fiecare,
Dar de ai merge, multe s-ar schimba,
Căci ai descoperi o altă lume,
Lumina ar pătrunde-n mintea ta
Și ți-ar vorbi, chemându-te pe nume..
N-a fost vreodată-n lume vreun creștin,
Oricât de slabă i-ar fi fost credința,
Să intre gol și să nu iasă plin,
Apoi să nu iubească pocăința.
Prin glasul Sfintei noastre Liturghii
Vorbește Duhul Sfânt cu voce blândă,
Grăiește Tatăl cu ai Săi copii,
Se vindecă mioara cea plăpândă.
Cu fluieraș de soc Iisus Hristos
Își păstorește turma cea smerită;
El vede în creștinul păcătos
O biată oaie slabă și rănită.
Adesea am văzut de la Altar
Cum vine omul plin de slăbiciune
Și cum apoi se vindecă prin Har
Prin Sfinte Liturghii și rugăciune.
Ne ia de mână Bunul Dumnezeu,
Ne dă nădejde, dragoste, credință,
Și-atâta cere de la noi mereu:
Să nu ne pierdem sfânta pocăință.
Iar pocăința nu e altceva
Decât o minunată transformare
Din omul vechi, cu îngâmfarea sa,
În omul ce trăiește-n ascultare.
