Eliana PopaÎntr-un parc fără culoare,
Lâng-un pom cu creanga frântă,
Stă o biată cerșetoare
Cu un chip de maică sfântă.
Oare ce greu o apasă?
N-are nume, n-are rost?
Fără pâine, fără casă
Cine este? Cine-a fost?
N-a primit un colț de pâine
Nici măcar de la copii
Au gonit-o ca pe-un câine
Și cu-n brânci...cât ai clipi.
Doar în brațe ține strâns
Un cățel de catifea
Ghemuit, cu botul plâns
Căci doar el o mai iubea.
Nimeni nu a vrut să știe
Unde calcă al ei pas
Numai el, făptură vie,
Este tot ce i-a rămas.
N-a plecat când toți s-au dus
Și când i-au închis pridvorul
Lângă trupul ei s-a pus
Așezat precum odorul.
Mâna-i linge, se-nfioară
Simte trupul ei cum moare
Vede luna cum coboară
Peste umbrele fugare.
Dacă mor să moară-n doi
Căci iubirea n-are teamă
El cu trupul ca un sloi
Ea cu inimă de mamă.
Iar în cer o ușă mică
S-a deschis încet, tăcut
Și din prag șopti o sfântă
,, Voi ați suferit prea mult!"
Și-a luat-o sus, pe-o rază,
Cu cățelul la picioare
În căsuță o așează
Într-o lume ce nu moare!
Acolo în Raiul Sfânt
Nu e nimeni să o certe
Nu-i necaz ca pe pământ
Numai Domnul să o ierte!
Iar cățelul umilit
Care n-a lasat-o-n drum
Este și el fericit
Și cu ea in Rai de-acum!
Și în clipa morții lor
Ninge alb peste păcate
Iar Hristos pășind pe-un nor
Calcă veacul ca să-i poarte.
Si-a-ngropat cu mâna Lui
Pe femeia necăjită.
Purtând urma de la cui
Și o lacrimă sfințită!
Doamne ajută!
