de Preot Sorin Croitoru.
După o pruncie sfântă
Petrecută-n rugăciune,
Prunca deveni fecioară
Plină de înțelepciune.
Învățase să citească
Prin cămări cu uși secrete;
Mintea Ei cea sclipitoare
Era plină de versete.
Când pe culmile Scripturii
Nu putea să se ridice,
Îi ruga pe marii preoți
Textul sfânt să i-l explice
Și așa creștea-n vîrtute
Progresând în cunoștință,
Iar cunoașterea Scripturii
Izvora în ea credință
Și la rândul ei credința
Întărită-n rugăciune
Devenea putere sfântă
Pentru multe fapte bune.
Și era de fel Maria
O fecioară cumpătată.
Nici un preot de la Templu
N-o vedea râzând vreodată,
Însă zâmbetul pe față
Nu putea să și-l ascundă
Când, primind vreo întrebare,
Era musai să răspundă.
Când, primind vreo întrebare,
Era musai să răspundă.
Zâmbetul era dovada
Păcii și a bucuriei
Care odihneau într-Însa
Datorită fecioriei,
Căci avea preafericita
Conștiința nepătată
Și-o iubea Divinitatea
Pentru inima-i curată.
“Era mândră-n toate cele”,
Nu cu sensul de-ngâmfare,
Ci avea o demnitate
Și-o noblețe în purtare,
Un respect de sine însăși,
Care o făceau exemplu
Pentru toate celelalte
Fete ce trăiau la Templu.
Ani frumoși trăi Maria,
Devenind desăvârșită;
Slujitorii tineri însă
O vedeau ca pe-o ispită,
Sau mai bine zis bătrânii
Deseori vedeau leviții
Urmărind-o cu privirea
Și făcând pe fâstâciții.
De aceea hotărâră,
Chiar de regretau în sine,
Să-i găsească un logodnic,
Căci așa era mai bine,
Să devină o soție,
Să-și întemeieze casă,
Să îi dăruiască Yahve
O familie frumoasă..
Dar decizia aceasta
Ce-au luat-o fără veste,
Nimeni nu știa că vine
De la Însuși Cel Ce Este:
Planul mântuirii noastre
Se țesea precum o haină,
Ca o pânză de păianjen
Noaptea într-un colț de taină..
Când îi spuseră Mariei,
Ochii i se umeziră
Și din inimă deodată
Lungi suspine îi ieșiră,
Se simți cumva pierdută,
Căci ceva în ea se frânse..
Spuse: “Bine” și se duse
În chilia ei și plânse.
Poate nu o înțelegem,
Poate logica ne spune
Că o viață printre preoți
Nu era o opțiune,
Poate noi vedem plecarea-i
Ca pe-o mare izbăvire,
Dar Fecioara fu cuprinsă
De o sinceră mâhnire
Fiindcă toată viața dânsei
Ce-o trăise înainte
Se desfășurase, iată,
Între zidurile sfinte.
Nu-și mai amintea părinții
Ce-o născuseră trupește,
Știa însă fiecare
Preot, care, când slujește,
Știa orice calitate
Și defect la fiecare,
Și-i erau mai dragi aceia
Cu evlavie mai mare.
De la mulți în timp primise
Câte-o mică mângâiere,
Câte-o vorbă cu blândețe
Ce i se păruse miere,
Fiindcă trebuie să spunem,
Fără tată, fără mamă,
Cea mai mare bucurie
E să fii băgat în seamă.
Pentru un copil “acasă”
Este locul unde crește,
Unde doarme-n pace noaptea
Și în pace se trezește.
Pentru orice om “acasă”
Este oaza de iubire
Unde își primește zilnic
Porția de fericire.
Cât a fost Maria mică
Viața ei a fost senină
În lăcașurile sfinte,
Sub protecție divină.
Pacea nu a părăsit-o,
Tot la fel și bucuria,
A crescut în armonie
Ca un prunc iubit Maria.
Și acum i-au spus deodată,
Fără preînștiințare,
Că va trebui să-și piardă
Locul ei între fecioare,
Să se ducă nu știu unde
Însoțind pe nu știu cine,
Un bărbat ales de dânșii,
Pare-se un om de bine,
Să se logodească, cică,
Și apoi să se mărite,
Ca să intre-n rândul lumii,
A femeilor cinstite
Care au un soț acasă
Și copii făcuți cu dânsul..
Da, Maria spuse: “Bine”
Și-ncepu în taină plânsul..
Mai demult, când întrebase
De mai are vreun părinte,
I-au răspuns că e menită
Unei vieți cu totul sfinte,
Că logodnic și părinte
I-ar fi fost chiar Yahve Sfântul..
O, de lacrima Fecioarei
Se înduioșa pământul..
Îngeri luminoși văzuse,
Un arhanghel o hrănise,
Deseori cu serafimii
În Altar se sfătuise
Și iubea această viață
Monahală, pustnicească,
Nicidecum nu își dorise
În alt mod să viețuiască,
Da, iubea și ea copiii,
Încă foarte mult, s-ar spune,
Dar iubea mai mult Maria
Lacrima la rugăciune.
Se simțea din altă lume,
Lumea sfântă a luminii,
Unde-și scutură mireasma
Lăcrămioarele și crinii,
Unde câmpul verde este
Presărat cu praf de stele,
Unde fiecare codru
Este plin de păsărele,
Unde fiece petală
E făcută din mătase,
Unde poamele-s din aur
Și din pietre prețioase,
Unde cetele de îngeri
Nu se mai opresc din slave,
Unde nu există trupuri
Ostenite sau bolnave..
Da, Maria viețuise
Pe pământ și pământește,
Dar cu mintea ei trăise
Întru totul netrupește,
Bucurându-se de pacea
Obținută prin credință,
Ridicându-se la ceruri
Prin nespusa-i umilință..
Nu mai plânge-n van, Fecioară,
Nu mai fi așa mâhnită,
Nimeni nu te dă afară
Din chilia ta iubită,
Nu te necăji, Marie,
Pentru drumul tău de mâine,
Că a fost Ierusalimul
Un cuptor, iar tu o pâine,
Și Atoatevăzătorul
Știe că ești bine coaptă,
De aceea vrea să-Și pună
Planul minunat în faptă,
Și-are mare trebuință
Ca să poată să-l plinească
Până-n cel mai mic detaliu
De-a ta fire feciorească,
Căci fiind cu totul sfântă
De atata rugăciune,
Tu vei deveni cuptorul,
Iar Hristos va fi cărbune,
Întru pântecele tale
Se va plămădi trupește
Pâinea Vieții, Ce coboară
Să trăiască omenește.
Sânii tăi ca spuma mării
Vor hrăni cu lapte dulce
Pruncul “tânăr” rupt de foame
Înainte să Se culce.
Ale tale mâini micuțe
Și atât de delicate
Legăna-vor trupul fraged
Și-l vor mângâia pe spate.
Ochii tăi mai clari ca cerul
Se vor umple de uimire,
Inima-ți va bate tare,
Încălzită de iubire,
Gura ta va fi fântână,
Izvorând preadulci cuvinte,
Vocea ta va fi duioasă,
Numai bună să alinte,
Mintea ta va fi uimită
De o taină-atât de mare,
Cum adică Cel Ce Este
Cere gângurind mâncare.
De mai multe stări opuse
Te vei umple deodată,
Vei muri de fericire
Și vei fi îngrijorată,
Vei îngenunchea sfiită,
Vei îmbrățișa cu milă,
Vei fi autoritară
Și-n același timp umilă.
Marele secret e-acesta:
Cel pe Care Îl vei naște,
Dumnezeu Atotputernic,
Din vecie te cunoaște.
Tu vei ști că ești urzită
De-ale Sale mâini divine,
De aceea o sfială
Va fi pururea în tine,
Însă pe de altă parte
El fiind copil, tu mamă,
Dragostea va fi în tine
Mai presus de orice teamă..
Greu ți-a fost să-ți lași în urmă
Toată viața liniștită,
Și prietenele tale
Și chilia ta iubită..
Ce-a urmat după aceea
E frumos ca o poveste,
O Fecioară ce-L primește
Pe Cuvântul CeL Ce Este,
Care-L simte întru dânsa
Și Îl va numi “Copilul”,
Candelă strălucitoare,
Pruncul - focul, ea – fitilul,
O Fecioară Preacurată
Care-L naște pe Mesia,
O Fecioară care naște
Nepierzându-și fecioria,
O Fecioară care-n viață
N-a dorit bărbat vreodată,
Alăptând un Prunc cu lapte
De la sânii ei de fată..
Te cinstim după putere,
Te slăvim după știință
Și îți oferim, Măicuță,
Bobul nostru de credință.
E puțin, dar e din suflet,
Și-i cu multă bucurie:
Pe pământ și-n ceruri sfinte
Preaslăvită fii, Marie!
Amin
(17 august 2026)
- 