Si ploaie si soare

Cu mulţi ani în urmă, istoria spune că ţăranii din Germania erau necăjiţi din cauza recoltelor sărace. Aşa că unii dintre agricultori s-au rugat lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, măcar timp de un an făgăduieşte-ne să ne dai întocmai ceea ce Îţi cerem, şi ploaie, şi soare, atunci când dorim noi“.

Oamenii au primit semn din cer cum că Dumnezeu le-a ascultat ruga şi s-au înapoiat bucuroşi la casele lor. Când sătenii cereau ploaie, Dumnezeu, milostiv, le-o dădea. Când cereau soare, primeau soare. Se făcuse vară, şi grâu mai des ca în anul acela nu se pomenise. Şi porumbul crescuse înalt şi promitea o recoltă bogată.

Dar când timpul secerişului s-a apropiat, bucuria oamenilor s-a schimbat în tristeţe. Au văzut, spre mirarea şi necazul lor, că porumbul nu avea nici un ştiulete, iar grâul, des şi galben la pai, era sec în spic. Nici pomii nu aveau roade şi erau plini doar de frunziş. „O, Doamne! au strigat ei, neînţelegând. Ne-ai părăsit“. Dumnezeu le-a răspuns: „Nu e adevărat, fiii mei. V-am dat tot ce mi-aţi cerut“. „Atunci de ce, Doamne, au spus ei, de ce nu avem grâne şi fructe?“

„Pentru că nu aţi cerut şi vântul aspru din nord“, răspunse Dumnezeu. Fără vânt, desigur, polenizarea nu avusese loc.

Există o poezie care spune printre altele: „Spinilor vieţii le datorez mai mult decât dulcilor trandafiri; Ei nu mă vor lăsa să lenevesc când am sarcini de împlinit. Ei mă îndeamnă la fapte mai înalte, nu îmi îngăduie liniştea uşoară, ci îmi tot îmboldesc conştiinţa şi adeseori mă aduc în genunchi.“

Din volumul Vitamine duhovniceşti, Anthony M. Coniaris, vol. 2, Editura Sophia, 2010

CASA NEÎNCUIATĂ

O femeie s-a dus în pelerinaj la o mănăstire şi abia la sfârşitul zilei şi-a amintit că lăsase uşa casei descuiată. Casa era la capătul oraşului Kirov şi, în afară de ea, nu mai locuia nimeni acolo. Ce să facă? Toţi o sfătuiau să se întoarcă. Însă ea le-a spus:
– Nu, nu mă voi întoarce, facă-se voia Domnului.
Şi, rugându-se Sfântului Nicolae, şi-a continuat drumul. Peste o săptămână, s-a întors acasă. Uşa era larg deschisă. A înţeles că înăuntru era cineva. S-a oprit speriată în prag. Intrând în casă, a venit înaintea ei un bărbat tânăr, care s-a aruncat la picioarele ei.
– Lasă-mă să plec, striga el, în numele lui Dumnezeu, lasă-mă să plec! Îţi întorc tot ce-am luat, numai lasă-mă să plec!
– Uşa este deschisă, pleacă!
– Nu pot! Bătrânul nu mă lasă.
– Care bătrân?
– Unul… aşa mic de statură. Eu am intrat în casa ta, am golit frigiderul, am mai luat câte ceva, uite, nici nu le-am atins şi am dat să ies, dar în uşă stătea el. Nu scotea un cuvânt. Mi s-a făcut frică! Am încercat să ies noaptea – el tot acolo stătea. Dacă vrei, poţi să mă duci la miliţie!
– Ia uite ce-ţi mai trece prin cap! Pleacă! Nu ai dat foc casei şi îţi mulţumesc pentru asta!
– Mi-e frică de bătrân.
Femeia s-a rugat Sfântului Nicolae şi apoi l-a slobozit pe hoţ. Dacă femeia l-a iertat, l-a iertat şi Sfântul Nicolae.

O credincioasă din oraşul Suzdal, Rusia

ION

Intr-un satuc traia un vacar pe nume Ion. In fiecare dimineata se ducea la sura si dezlega vacile,apoi le ducea la pasune,seara le aducea inapoi si iarasi le lega.Intr- o seara constata ca pe una dintre vaci nu avea cum sa o lege pentru ca se pierduse lantul.El ceru sfatul unui batran din sat cum sa procedeze cu vaca nelegata.Acesta ii spuse sa se intoarca la sura si sa pretinda ca o leaga si pe aceasta.
In dimineata urmatoare s-a apropiat nelinistit de sura ,dar vaca nelegata statea in rand cu celelalte.
Ion s-a prefacut ca o dezleaga,iar vaca a iesit vioaie din sura.
In aceasta povestire lantul simbolizeaza "egoul",care de fapt nu exista.Totusi , noi credem ca exista si astfel ni se pare ca este foarte real si permitem sistemului sau de gandire bazat pe negare si proectie sa stapaneasca mintile noastre.

Egoul este ca intunericul din camera in care toate ferestrele sunt inchise.
DECI INTUNERICUL NU ESTE REAL PRIN EL INSUSI; EL ESTE PUR SI SIMPLU , ABSENTA LUMINII 

„Greutatea Crucii”

Există o istorioară în care o femeie istovită din cauza greutăţii crucii pe care o avea de purtat se roagă să i se dea o altă cruce, convinsă fiind că, oricare i s-ar da, ar fi mai uşoară. Femeia a adormit, visându-se în mijlocul unei mulţimi de cruci, de diferite aspecte şi mărimi, culcate la pământ. I-a atras atenţia una dintre ele: era o cruce nu prea mare, cu margini aurite, împodobită cu pietre preţioase. “Iată, îşi va fi spus în sine, o cruce pe careîmi va fi uşor să o port!” Dar, îndată ce a ridicat-o, crucea a prins a o apăsa cu o greutate neobişnuită, aurul şi pietrele preţioase sclipeau de-ţi luau ochii, dar o greutate era de neînchipuit, cu neputinţă de purtat. Alături se afla o altă cruce, împodobită cu flori. “De bună seamă că asta a fost făcută taman pentru mine!” a exclamat femeia, grăbindu-se să ia crucea de jos. Dar, ridicând-o, toate florile s-au prefăcut în spini, care i s-au înfipt, dureros, în carne. În sfârşit, a găsit o cruce simplă, fără nici o podoabă, care nu se remarcă nici prin formă deosebită, nici prin aplicaţii bogate, dar pe care era scris cuvântul IUBIRE. Ridicând-o, a putut să o poarte să să se convingă că era cea mai uşoară din toate câte încercase până atunci. S-a mai întâmplat ceva: şi-a dat seama că, crucea era cea pe care o purtase până atunci şi care i se păruse grea. Dumnezeu ştie de ce cruce avem nevoie şi pe care putem să o purtăm mai uşor. Ne-o dă pe măsura puterii noastre. Noi nu putem judeca cât de grele sunt încercările trimise asupra apropiaţilor noştri. Suferind de lipsuri morale, de sărăcie, ne uităm cu invidie la cei bogaţi fără să ne gândim că aurul şi pietrele scumpe pot spori greutatea crucii care li s-a dat de purtat celorlalţi. Alte vieţi ni se par înflorind sub semnul unei fericiri perpetue, dar nu vedem spinii ascunşi sub frunzele celor mai arătoşi trandafiri. Dacă am fi în stare să probăm toate crucile pe care le trimite Dumnezeu omenirii aflate în suferinţă, ne-am convinge, cu siguranţă, că n-am avea forţa de a purta niciuna dintre ele cu excepţia celei pe care Domnul, în marea Sa iubire, a ales-o pentru noi.

„Miride pentru suflet” – publicaţie a parohiei „Sf. Nicolae”, Băluşeşti, Neamţ, Nr. 5/2011

Episcopul şi desfrânata vestită

       Odată, Sfântul Non, episcop, stătea pe scările bisericii cu un sobor de episcopi şi vorbeau treburi dumnezeieşti. S-a întâmplat atunci să treacă pe lângă ei cea mai vestită desfrânată a cetăţii, pe nume Pelaghia, înconjurată de o suită de tineri, cu parfumuri, cu miresme.
Femeia aceasta era atât de frumoasă, încât Sfântul Non s-a oprit din discuţia lui, s-a uitat la ea, s-a uitat, s-a uitat, s-a uitat… şi a petrecut-o cu privirea până s-a dus. Ceilalţi episcopi şi-au întors privirea, să nu vadă această necuviinţă. La care Sfântul Non, după ce a trecut, a zis: „Părinţilor, oare n-aţi văzut frumuseţea acestei femei? N-aţi văzut cât de frumoasă şi de minunată era? Cu adevărat, când mă uitam la ea, m-am gândit: cât timp pierde ea la oglindă, să se împodobească, să se parfumeze, să se spele pentru nişte iubiţi pământeşti, stricăcioşi. Şi eu pentru Mirele Ceresc nu-mi împodobesc sufletul, nu-mi fac atâta vreme.”
Iată la ce s-a gândit un om curat, al lui Dumnezeu! Şi ştiţi ce s-a întâmplat? Această desfrânată a auzit ce a spus Sfântul Non şi a venit a doua zi la el, cu bani, bogăţii şi a zis: „Am greşit, ce să fac? Uite, toate acestea pe care le-am făcut ţi le dau ţie, le dau la Biserica ta.” Şi sfântul i-a spus: „Ce-mi trebuie mie bogăţii agonisite prin păcat? Uite, le adunăm aici şi le dăm foc, ca să arătăm că noi nu avem parte la păcat şi nu ne trebuie toate răsplătirile lui!” Şi le-a dat foc.
Iar ea a primit botezul şi s-a retras într-o peşteră, unde s-a nevoit toată viaţa ei, cu numele de Pelagheu. Toţi credeau că este bărbat. Că nu ştia unde să se ascundă, dacă era vestită. Şi au găsit-o moartă, şi când au dat s-o dezbrace, au văzut că e femeie şi au aflat că era vestita desfrânată de oarecând. E Sfânta Pelaghia, pe care o prăznuim noi, cuvioasă, în Sinaxarul nostru.

Smerenia

Povestea vorbeşte despre smerenie, strădanie, credinţă. 

Un călugăr tânăr îl tot iscodea pe un frate mai bătrân despre toate cele: 
–Spune părinte, rogu-te, ce este smerenia? 
–Smerenia, fiule, este cununa de pietre scumpe a călugărului. 
–Şi ce se face pentru câştigarea smereniei? 

–Smerenia se câştigă, când te-ai deprins propriile păcate să le vezi, să le cunoşti, să te războieşti cu ele, să scapi de ele. Iar de păcatele altora să nu iei în seamă... 

Spunem povestea: cui caută smerenia, credinţa, sporirea duhovnicească, autoperfecţionarea. 

TAINA ADEVARULUI

Povestea ne arată: deosebirea dintre înţelepciune şi inteligenţă, complexitatea alcătuirii lumii, limitele şi subiectivismul cunoaşterii noastre. 

Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare şi fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum. 

La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe. 

Puţin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit şi apoi s-a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit. 

După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga şi dându-şi seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea şi i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat. 

Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu: 

–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga şi crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară? 

Iar Dumnezeu i-a răspuns: 

–Îţi mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care astfel şi-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot ceeace se întîmplă, chiar şi atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înţelegi. 

Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru... 

Spunem povestea: melencolicului, pesimistului, 
celui ce a renunţat la speranţă, 
cuiva care vede numai răul din jur, 
acelui ce nu înţelege sensul răului, 
când vrem să explicăm înţelepciunea organizării lumii, 
omului aflat în necaz. 

PILDĂ

            Un om, trecând pe o stradă, a văzut în faţa unei biserici un bătrân sărman, cerşetor, ce trăia din milostenia credincioşilor. De bătrân, s-a apropiat o fetiţă care i-a întins câţiva bănuţi. Impresionat de gestul ei, trecătorul a întrebat-o pe copilă:
Spune-mi, de ce i-ai dat bătrânului bănuţii tăi?
Ştiţi, domnule, tatăl meu a murit, iar mama, deşi munceşte mult, nu prea are bani, aşa că o ducem destul de greu.

Dar aseară mama mi-a spus că, atunci când faci un bine, Dumnezeu te răsplăteşte negreşit. Aşa că azi, am luat bănuţii aceştia pe care eu i-am strâns şi i-am dat bătrânului din faţa bisericii. El are, cu siguranţă, mai multă nevoie de ei. Iar Dumnezeu, fiindcă am făcut un bine, se va îndura şi de mine.
Cucerit de bunătatea fetei, omul a întrebat-o ce îşi doreşte ea cel mai mult.
O, a spus fata, aş vrea un cojocel, că vine iarna şi va fi foarte frig. Anul trecut am răcit rău de tot, fiindcă nu am umblat bine îmbrăcată, dar Dumnezeu mi-a ajutat şi m-a însănătoşit. Mama a vrut să-mi cumpere un cojocel, dar e tare scump şi nu se poate.
E, uite că se poate, i-a mai spus omul. Vino cu mine!
Ajunşi în faţa unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat fetei un cojocel călduros şi tare frumos. Fetiţa nu ştia cum să-i mai mulţumească străinului ce se îndurase de ea.

Dumnezeu totdeauna te răsplăteşte pentru binele făcut
Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a avut dreptate. Dumnezeu totdeauna te răsplăteşte pentru binele făcut. Tu l-ai ajutat pe bătrân, iar Domnul mi-a dat mie ocazia să te întâlnesc tocmai în acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine, şi, fii sigură, Dumnezeu îmi va ajuta şi mie mai târziu, fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe ceilalţi, şi Dumnezeu ne ajută pe noi.
Cu cât suntem mai buni şi avem mai multă grijă unul de altul, cu atât Dumnezeu ne vede credinţa şi ne fereşte de rele.
„Fiecare din noi e ajutat de celălalt în mod providenţial.” (Sfântul Marcu Ascetul)

Dela Preot Ionel Vrînceanu.

DEZLEGAREA VRĂJITORIEI

O minunată întîmplare contemporană despre DEZLEGAREA VRĂJITORIEI de către Sfîntul Nectarie din Eghina este povestită de evlaviosul arhimandrit Constantin Ramiotis, martor ocular al acesteia:

Cu cîţiva ani înainte, o femeie s-a măritat cu un bărbat bun şi credincios. După căsătorie, încă din prima săptămînă, au apărut probleme în relaţia lor: împotriviri, cîrteli, certuri fără motive serioase. Situaţia, în chip inexplicabil, se înrăutăţea.
Femeia a început să se roage şi să’l cheme în ajutor pe Sfîntul Nectarie. Deseori, desigur, mergea la mănăstirea lui, în Eghina, se închina la mormîntul său şi’l ruga cu lacrimi fierbinţi să aducă pacea în casa lor. La plecare, lua untdelemn din candela lui şi bea în fiecare zi.
Între timp s-a îmbolnăvit. Avea ameţeli. O durea şi stomacul. A mers la mulţi doctori şi a făcut analize la spitalul “Bunavestire”. Nu i’au găsit nimic.
Peste puţin timp, însă, s-a îmbolnăvit şi tatăl ei. În partea din spate a capului şi la gît i’au apărut tumori canceroase. S-a dus şi el la Eghina şi s-a rugat Sfîntului Nectarie pentru vindecare.
Vremea trecea şi viaţa celor doi soţi se scurgea mereu în certuri nejustificate şi antipatii reciproce. Din păcate, absorbiţi de alte probleme, n’au dat importanţă unui fapt aparent nesemnificativ, dar oricum ciudat: în fiecare dimineaţă, cînd se ridicau din pat, vedeau pe saltea nişte lucruri bizare, ca resturile de la şoareci şi peri. Femeia, cînd aşeza aşternutul, se străduia să le ia, dar nu putea să prindă nimic în mînă!
În şase ani, situaţia devenise insuportabilă, iar soţii nu putuseră dobîndi nici copii.
Într-o după-amiază, femeia şedea supărată pe canapeaua din salon. Deodată, parcă s-a deschis uşa. Şi atunci, ce să vadă? Sfîntul Nectarie i’a apărut viu în faţă. Îl urma, îmbrăcat în amfii albe, bunicul ei, care pe pămînt fusese preot.
- Am venit, i’a zis. Nu te nelinişti! Astăzi voi face în burta ta trei tăieturi. Întinde-te!
Ferneia a ascultat. Prezenţa vie a Sfîntului îi adusese în suflet o pace şi o linişte neţărmurite.
Cînd s-a întins, preotul i’a făcut trei tăieturi pe burtă. N’a durut-o deloc.
- Voi veni din nou mîine după-amiază, i’a spus.
Uimirea şi emoţia femeii erau de nedescris.
În dimineaţa următoare, într’adevăr, Sfîntul şi bunicul ei au vizitat-o iar.
- Astăzi vom face nouăsprezece tăieturi, i’a zis.
A făcut cele nouăsprezece tăieturi pe burta ei, numărîndu-le una cîte una. Cînd a ajuns la ultimele, i’a spus:
- Uită-te acum pe unde va fugi duhul rău care este în tine. Pe degetul mic de la piciorul tău stîng!
Şi iată! La a nouăsprezecea tăietură, a simţit limpede ieşind din ea un duh rău şi l-a văzut fugind prin degetul mic al piciorului stîng!
După eliberarea ei de demon, Sfîntul s-a aşezat şi i’a explicat ce se întîmplase:
- Te-ai căsătorit şi ai venit în casa aceasta. Salteaua ta a fost nouă. Însă gazda a avut o copie a cheii. Cînd aţi lipsit, a intrat şi a lăsat în saltea aceste lucruri.
I’a arătat ceea ce vedea în fiecare dimineaţă (resturi, peri, etc.) pe saltea. Şi a continuat:
- Pe treptele casei tale a aruncat untdelemn de la candela unui mort. Primul care a trecut şi a călcat în untdelemn a fost tatăl tău. De aceea i’a ieşit acele tumori canceroase. Însă odată, cînd a venit la mănăstirea mea, eu l-am făcut bine. Pe cînd pleca, i’am scos tumorile şi o sută cincizeci de grame de sînge mort. Şi el nu s-a întors să’mi mulţumească!
După aceste explicaţii, Sfîntul Nectarie şi bunicul femeii s-au făcut nevăzuţi.
Dojana Sfîntului a fost dreaptă. Căci, într’adevăr, tatăl ei, care se ruga pentru tămăduirea lui, într’o zi, la întoarcerea de la mănăstire, şi-a pus inconştient mîna pe ceafă. Atunci a constatat cu uimire că tumorile dispăruseră. Cu toate acestea, nu s-a întors să’i mulţumească Sfîntului. Nespus de bucuros, s-a grăbit să se ducă acasă şi să’i înştiinţeze pe ai săi despre această minune.

Bunul cel mai de preţ

        Fiul unui rege se îndrăgostise de o fată săracă dar foarte frumoasă din regatul său. Era fiica unui brutar. Cei doi s-au căsătorit şi timp de câţiva ani cei doi soţi trăiră în pace şi fericire. Dar, la moartea tatălui său, prinţul urcă pe tron.
Dregătorii şi sfetnicii săi se înghesuiră să-l facă a pricepe că, pentru binele regatului, trebuia să-şi repudieze soţia iubită. Era nevoie pentru împăraţie să rupă căsătoria şi în locul soaţei sărace să ia pe fiica regelui vecin, un om puternic, cu armată numeroasă. Această căsătorie avea să asigure pacea şi prosperitatea ţării. Alungaţi-o, stăpâne, până la urmă nu este decât fiica unui brutar, îl sfătui prim-ministrul său. Siguranţa tronului şi a supuşilor domniei voastre trebuie să fie pe primul loc, îi aminti ministrul de război.
Cum dregătorii insistau întruna, până la urmă tânărul rege cedă. Trebuie să te repudiez, îi spuse el soţiei. Mâine te vei întoarce la tatăl tău. Dar vei putea lua cu tine ceea ce ai mai de preţ.
În seara aceea cei doi mâncară împreună pentru ultima dată. Nimeni nu a scos nici un cuvânt. Femeia părea împăcată cu soarta şi-i turna întruna vin în pocalul regelui. Când s-a terminat cina, regele a căzut într-un somn profund. Femeia l-a înfăşurat într-o cuvertură şi cu ajutorul slugilor sale l-a dus în casa tatălui ei.
În zorii zilei următoare, regele se deşteptă în casa brutarului. Cum am ajuns aici? întrebă el cu uimire. Soţia îi răspunse surâzând: „Mi-ai spus că pot lua cu mine ceea ce am mai de preţ. Iată, ceea ce am mai scump pe lume eşti tu.“
Oare noi ce am lua cu noi dacă am pleca acum, din lumea aceasta?

O ISTORIOARA ADEVARATĂ

Un preot, mergând pe strada, întâlneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod, parul încâlcit în cap, zoios, nespalat, cu mâinile crapate, si-l întreaba:
- Mai copile, de unde vii tu?
- Din iad vin!
Preotul s-a minunat de copilul acesta.
- Cum îl cheama pe tatal tau?
- Satana!
- Dar pe mama ta?
- Aripa satanei!
- Dar frati si surori ai?
- Da.
- Cum îi cheama?
- Diavoli.
Si atunci preotul a spus:
- Unde stai, copile?
- Hai, ca eu stiu unde!
Si a mers cu preotul. Si în marginea satului îi arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte. Preotul ia copilasul de mâna si intra acolo. Aude sfadindu-se în casa tatal cu mama sa.
Barbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: "Du-te de-aici, satano!" Barbatul zicea: "Tu esti aripa satanei!" Au trecut niste copii pe acolo: "Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urma: "Vai de mine, casa asta este iad!"
Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna. A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; ca pe tatal sau îl cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe fratii lui îi cheama diavoli. Asa auzea graind în casa.
Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si înjura, casa aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe pamânt!
Toata ziua înjuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada, mânie, iutime, ocara, blestem, înjuraturi, batai, morti, betii, desfrâuri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!
Iar unde oamenii se scoala dimineata si se închina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea în minte si postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scârbele si necazurile cu bucurie, acolo este si binecuvântarea lui Dumnezeu si toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul sufletului si pentru mântuirea noastra.

.MINCIUNA si ADEVARUL..

   “O parabola spune ca intr-o zi s-au intalnit, MINCIUNA si ADEVARUL. MINCIUNA, i-a spus ADEVARULUI:
- O zi buna! Si ADEVARUL a verificat daca intr-adevar este o zi buna. S-a uitat in sus, n-a vazut nori de ploaie, pasarile cantau, soarele stralucea si vazand ca intr-adevar era o zi buna, i-a raspuns minciunii:
 - O zi buna! Si ADEVARUL a vazut ca MINCIUNA spusese adevarul.
MINCIUNA, l-a invitat apoi, pe ADEVAR sa se scalde impreuna, in parau. MINCIUNA, si-a scos hainele, a sarit in apa si i-a spus:
 - Sa stii ca apa este minunata! Si, de-ndata ce ADEVARUL a sarit in apa, cum era de asteptat, MINCIUNA a iesit din apa, s-a imbracat in “hainele adevarului” si a plecat. ADEVARUL, in schimb a refuzat sa se imbrace in “hainele minciunii” si, pentru ca n-avea de ce sa-i fie rusine, a plecat dezbracat pe strada. Asa se face ca, in ochii altor oameni, e mai usor de accepat MINCIUNA IMBRACATA IN ADEVAR, decat ADEVARUL GOL-GOLUT”.

   Bucuria mea, toata nadejdea sa ti-o pui in Dumnezeu, fiindca, desi El lucreaza prin oameni, totusi ne-a invatat ca: “Tot omul este mincinos” (Psalm 115:2). Anania a mintit pe Sfantul Petru si a murit: “N-ai mintit oamenilor, ci lui Dumnezeu”, iar Safirei ii spune Sfantul Petru: “De ce v-ati invoit voi, sa ispititi Duhul Domnului?... Si ea a cazut indată la picioarele lui Petru si a murit” (Faptele Apostolilor 5:1-10). Proorocul David ne spune: “Pierde‑vei pe toti cei ce graiesc minciuna; PE UCIGAS SI PE VICLEAN IL URASTE DOMNUL” (Psalm 5:6). “Fericiti cei curati cu inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). 

                                                                                                           Amin si Aliluia!
      

"Harnicul, leneşul şi…ispitele"

Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi l-a întrebat:
– Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?
– E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?
– Bineînţeles, bunicule, că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer.
– Păi, vezi, băiatul meu…! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. Când eşti muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător, diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.
Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar aşa va afla linişte şi bucurie în viaţă.

„Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!”

Puterea sf cruci

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară
sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum
trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte
care să-mi explice toate aceste lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-1 mirat, i-a spus:

- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat- o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.
"Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului
meu."(Acatistul Sfintei Cruci)

PUTEREA CANONULUI

Calugarul Alb

· 

· 

O femeie cu frică de Dumnezeu şi credinţă în mila şi iertarea Lui, a fost la preotul duhovnic din satul ei pentru a se spovedi şi a se împărtăşi. Din cauza unor greşeli din tinereţea ei, preotul, după Sfânta Taină a Spovedaniei, i-a dat doar Aghiasmă Mare, amânând pentru un timp împărtăşania. Femeia s-a tulburat în sufletul şi-n inima ei, dar s-a rugat în continuare cu credinţă lui Dumnezeu şi Maicii Domnului.

 Peste câteva zile, a murit. Ajungând sufletul ei în faţa porţii raiului, un înger a întrebat-o: - Te-ai spovedit, te-ai împărtăşit? 

Aici nu poţi intra fără Sfânta Spovedanie şi fără Sfânta Împărtăşanie. Atunci femeia credincioasă a zis:
 - Da, m-am spovedit în frica lui Dumnezeu, dar am fost oprită de la Sfânta Împărtăşanie şi mă găsesc sub canonul preotului duhovnic.
- Bine, atunci intră în rai, deoarece tot cel ce moare sub canonul lui Dumnezeu dat prin preot, moare în ascultare faţă de El şi este mântuit.

Cerșetorul și străinul

        

I
La un cap de pod într-o localitate oarecare
Cerșea un biet milog pomană de la lumea trecătoare
Pe vânt , pe ploaie , căldură sau năpraznic ger
Venea și cerșea la capul podului de fier

Era sărac lipit , că de multe ori , el și cu ai lui
Mâncau vise și se săturau din pofta gândului
Se aciuase cu soția și copii la margine de sat
Într-o cocioabă de care nimeni nu s-a mai interesat

Într-o zi , pe o căldură mare , lângă el un om s-a oprit
Venea de departe cu treburi în sat , și era foarte obosit
Intră cu el în vorbă , și din una în alta , necazul i-l cunoaște
Uimit de ceea ce aude , mila de el , fără să vrea se naște

Iar la plecare , când își ia bun rămas , cu ceva îl miluiește
Câțiva bănuți , după datină , așa cum se obișnuiește
Bietul milog , îi mulțumește și îi mai spune ceva la repezeală
Străine , să știi de la mine; O să treacă și asta după rânduială

II

Peste ani de zile , câți or fi fost , cine să mai știe
Stăinul vine iar spre sat în a lui călătorie
La pod nu-l mai găsește pe cerșetorul de odinioară
Dar se oprește și întreabă pe un bătrân lângă o moară

Bătrânul îi spune călătorului amănunțit
Ce s-a întâmplat cu cerșetorul pomenit
Despre necazul , dar și bucuria de care-avut parte
Și îi arată casa unde locuiește ce nu-i prea departe

De la un fulger , cocioaba a ars toată într-o noapte
Printr-o minune , el și cu ai lui , au scăpat de moarte
A doua zi , familia lui de durere și necaz părtunsă
Au căutat prin scrum , și au găsit o comoară ascunsă

Din acea comoară , cerșetorul o casă și-a construit
Pe ce-i ce i-au cerut , cu dărnicie pe toți i-a miluit
Acum trăiește liniștit înconjurat de familia lui
Și pentru darul primit , zilnic dă slavă Domnului

De vrei , poți merge la el , de străini e foarte primitor
Toți care-au fost la el , spun că-i bun găzduitor
Străinul mirat , pornește grăbit spre casa arătată
Ajunge repede la ea , și bate-acum în poartă

Este întâmpinat de cel ce-a fost odată cerșetor
Pe care el l-a cunoscut la pod și i-a fost miluitor
De cel care i-a spus , toate trec pe lume și totul trece
Chiar dacă necaz și bucurie , pe rând vor să te înece

Acesta îl poftește cu mult repect să intre în casă
Unde soția lui cu ospitalitate îl invită la masă
Este rugat să rămână și peste noapte
Să se odihnească și să vorbească deste toate

Trece seara , trece noaptea vine și dimineața
Când tot ce-i pe pământ , de la lumină își reia viața
Fostul cerșetor , străinului de toate i-a spus
Cum viața , și bune și rele , pe rând i-a adus

L-a plecare , își i-au la revedere în mod deosebit
La poartă îl conduce , cum este obiceiul cel obișnuit
Iar la despărțire îi spune ; Să știi că și asta o să treacă
După rânduiala Celui de sus , care toate adapă și seacă

III

Și astfel , mai trecu o vreme și alti ani s-au dus
Străinul iar drum are prin satul între dealuri ascuns
Intră în el și merge-ntins la casa prietenului știut
Insă , casa nu mai este , de pe pământ a dispărut

Mirat , întreabă pe unul dintre trecători
Ce s-a întâmplat cu casa și ai ei locuitori
Și acesta , trist , îi spune din suflet amărât
La cutremur , casa s-a dărâmat și pe toți ia omorât

Rămâne împietrit de cele ce aude , în suflet este consternat
De soarta prietenului său și a familiei sale este-ndurerat
Cu ochii-n lacrimi , glasul slab cu durere-amestecat
Vrea doar să știe , și întreabă este acum înmormântat

Este acolo în vale lângă râu , în cimitirul satului
Și el , și toți care-au murit atunci în jurul lui
Merge la cimitir și la mormânt aprinde o lumânare
Varsă lacrimi de durere și de adâncă întristare

Rămâne însă împietrit când pe cruce citește , înainte să plece
Scris sub numele său ;Totul este trecător , și asta va trece
Este deja a treia oară , când aude și vede aceste cuvinte
Și se întreabă,ce ar putea să mai fie de acum înainte

IV

Pleacă abătut și întristat la treburile ce le are
Peste alți ani , ajuns în sat , merge să aprindă iar o lumânare
La mormântul prietenului din cimitirul de lângă râu
Când ajunge , cimitirul nu mai era , ci doar apă până la brâu

A plouat cu găleata maică , îi spune o bătrână
Râul a crescut , a luat cimitirul și-a dărâmat biserica străbună
Străinul rămâne mut , dar își aduce aminte acum
Că cerșetorul i-a spus : O să treacă și asta,toate sunt fum

Povestea o știu de când era copil , de la un bătrân
Care s-a dus și el de mult , pe celălat trărâm
Atunci n-am înțeles-o cum o înțeleg acum
Că pe pământ și în pământ : Omul are necunoscut drum.

16 sept.2018
Preot Ion Predescu

Puterea Sfintei Cruci

Pe vremea stăpânirii otomane, sultanul, îndemnat de unul din neamul celor care l-au răstignit pe Hristos, l-a chemat pe un episcop ce se afla în cetatea cucerită de ei şi l-a întrebat:
– Evanghelia voastră este adevărată?
– Da, este adevărată, răspunse episcopul.
– Atunci să bei acest pahar cu otravă că scris este: “De veţi bea otravă, nu vă va vătăma”.
Episcopul a cerut răgaz trei zile pentru rugăciune şi, după trei zile, s-a adunat din nou ceata turcească cu sultanul în frunte, care-i dădu episcopului să bea un pahar plin cu otravă, dar cerându-i să nu facă Sfânta Cruce pe pahar, căci auzise sultanul că puterea crucii îndepărtează moartea.
Episcopul, care era om înţelept, luă paharul şi îl întrebă pe sultan din care parte să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul ia zis că poate să bea de unde doreşte.
Episcopul a băut şi nu a fost vătămat deloc, dar a cerut puţină apă ca să clătească paharul şi i-a spus sultanului:
– Dă-i acum să bea şi vrăjmaşului lui Hristos care ţi-a propus să faci aceasta.
Acela a băut şi a murit pe loc.

Mare este, Doamne, puterea Crucii Tale!

Cel mai nenorocos om

Era odată un om cu adevărat nefericit. Totul îi mergea rău. Nenorocul se înverşuna împotriva lui. Acoperişul colibei i se prăbuşea, grădina sa era o junglă, nu avea nici prieteni, nici nevastă. Până la urmă deveni mândru de nenorocirea lui. Spunea oricui voia să-l asculte: „Sunt omul cel mai nenorocos din lume!”
Începu să se întrebe de ce Dumnezeu îl făcuse atât de nenorocos. Decise să-l găsească şi să-l întrebe.
După ce merse un an şi o zi prin păduri, dădu peste un luminiş cu o peşteră. Intră în peşteră; şi când ochii i se obişnuiră cu întunericul, observă un lup, într-un colţ. Era într-o stare jalnică. Era atât de slab că i se puteau număra coastele şi blana îi era murdară şi ruptă. De mirare, dar putea vorbi. Lupul îl întrebă:
– Cine eşti şi unde te duci?
Omul răspunse:
– Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi îl caut pe Dumnezeu, pentru a-l întreba de ce sunt aşa de nenorocos.
– Când îl vei întâlni, poţi să-l întrebi de ce sunt aşa şi de ce sunt slab?
– Vino cu mine şi întreabă-l tu însuţi, răspunse omul.
– Mă îndoiesc că aş fi capabil de asta. Mă simt prea slăbit pentru a călători. Întreabă tu pentru mine.
Omul fu de acord şi-şi reluă drumul.
Mai merse încă un an şi o zi, apoi se opri să se odihnească în pădure. O frunză îi căzu pe creştet şi el privi în sus. Văzu un arbore amărât, mic şi firav. Arborele zise:
– Cine eşti tu şi unde te duci?
Omul răspunse:
– Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi îl caut pe Dumnezeu, pentru a-l întreba de ce sunt aşa de nenorocos.
– Când îl vei întâlni, poţi să-l întrebi de ce sunt aşa şi de ce nu pot face să-mi crească ramuri puternice şi un trunchi gros?
– Vino cu mine şi întreabă-l tu însuţi. răspunse omul.
– Pot vorbi, dar nu pot să mă mişc, vezi că sunt prins în rădăcini. Întreabă tu pentru mine.
Omul fu de acord şi-şi reluă drumul.
Încă un an şi încă o zi trecură. Ajnuse într-o vale minunată, înverzită şi acolo dădu peste o micuţă casă albă. Cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată stătea sub un cireş, aproape de uşă. Ea îl întrebă:
– Cine eşti şi unde te duci?
Omul răspunse: „Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi îl caut pe Dumnezeu, pentru a-l întreba de ce sunt aşa de nenorocos.” Femeia îl invită înăuntru, îi pregăti o masă delicioasă, îi ascultă povestea şi îi zise: „Când îl vei vedea, poţi să-l întrebi de ce sunt singură?” El fu de acord.
După un an şi o zi, ajuns la capătul lumii, îl găsi pe Dumnezeu.
– Cine eşti şi unde te duci?, îl întrebă Dumnezeu.
Omul răspunse:
– Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi vin să te întreb de ce sunt aşa de nenorocos.
Dumnezeu ascultă cu răbdare în timp ce omul depănă lunga poveste a tot ce nu mergea bine în viaţa sa. Când termină, Dumnezeu zise:
– Nu eşti doar nenorocos, eşti şi prost.

Nu era chiar răspunsul pe care omul îl aştepta, aşa că ceru explicaţii.
– Te-am creat din ce-am putut mai bine. Ţi-am oferit posibilităţi şi oportunităţi infinite, te-am înconjurat de frumuseţe, de oameni pe care să-i cunoşti, de locuri pe care să le explorezi şi de descoperiri pe care să le faci. Trebuie să-ţi revii şi să încetezi de a mai spune că eşti omul cel mai nenorocos din lume. Du-te mai bine să-ţi cauţi norocul, acolo unde se află. Mişcă!
Omul, redus la tăcere de aceste cuvinte, se întoarse să plece, gânditor. Dumnezeu îl rechemă.
– Ai întrebări să-mi pui din partea altora, nu e aşa?
Omul puse întrebările şi Dumnezeu îi dădu răspunsurile, apoi îi spuse să plece.
Omul ajunse la casa cu femeia frumoasă, din valea înverzită. Ea îl invită din nou, nerăbdătoare să afle răspunsurile. Omul îi spuse:
– Dumnezeu mi-a zis că nu eram doar nenorocos, ci şi prost.
Apoi îi spuse că Dumnezeu zisese că ea era singură pentru că trăia într-un loc izolat. El a zis:
– Spune-i să deschidă ochii şi să ceară în căsătorie primul om care va trece şi ei vor trăi fericiţi toată viaţa.
Ea răspunse:
– Tu eşti primul om care a trecut. Vrei să mă iei în căsătorie?
Omul zise:
– Nu. Trebuie să plec, pentru că Dumnezeu mi-a zis să merg să-mi caut norocul acolo unde se găseşte.
Şi plecă.
Când ajunse la arborele prăpădit, îi zise:
– Dumnezeu mi-a dat răspunsul pentru tine. Tu nu poţi creşte sănătos, pentru că atunci când erai doar un pomişor, nişte tâlhari au îngropat o comoară aici, sub tine. Lada îţi blochează rădăcinile şi te împiedică să creşti. Dacă găseşti pe cineva care să sape şi să ridice comoara, atunci vei putea creşte normal. Dumnezeu mi-a spus totodată că nu sunt doar nenorocos, ci şi prost.
Arborele răspunse:
– Este o lopată, acolo, lângă arborele acela. E acolo de când îmi pot aminti. Ia-o şi scoate cufărul acela!
Omul răspunse:
– Nu. Eu trebuie să plec, pentru că Dumnezeu mi-a zis să merg să-mi caut norocul acolo unde se găseşte.
Şi plecă.
În sfârşit, ajunse la grota cu lupul.
– Ai întrebat? zise lupul.
– Da. Se pare că nu sunt doar nenorocos, ci în plus sunt şi prost.
Lupul înălţă capul şi zise:
– Şi pentru mine ce a zis?
Omul răspunse:
– Singurul motiv pentru care eşti slab este că eşti înfometat. A zis că trebuie să mănânci primul om prost pe care-l vei întâlni.
…Şi aşa lupul îl mâncă.

Autor text: necunoscut

sursa

 File de Lumina 

Cine-i curata lui Dumnezeu pantofii?

Un prieten ne-a povestit o istorie amuzanta care merita sa fie povestita mai departe.
 - Am o fetita mica, ne-a relatat el... Fetita este la varsta in care copiii isi innebunesc parintii cu intrebari. Si efectiv poti sa ajungi sa cazi pe ganduri cand apar tot felul de intrebari interesante. Nu demult, micuta a fost foarte preocupata sa-si ajute mama in gospodarie. In cele din urma, mama i-a zis:
 - Acum poti sa cureti si pantofii lui tata! Copilul nu a fost foarte entuziasmat de aceasta sarcina. Dar, ascultatoare, s-a pus pe treaba. Un timp a avut preocupare. Se vedea pe ea ca isi framanta capul cu intrebari serioase. Si apoi... Tata a intrat in camera. Dar inainte sa-si poata lauda fiica cea harnica, a fost uimit de intrebarea ei:
 - Taticu, lui Dumnezeu cine ii curata de fapt pantofii? Tatal a ramas traznit. Nu a putut sa-si aminteasca daca vreun teolog a spus vreodata ceva legat de acest lucru. Da, nu-i venea in minte nici un verset biblic, care sa lamureasca cat de cat intrebarea. Asa ca a spus numai:
 - Ei bine, trebuie ca exista vreun inger care are aceasta sarcina, pe care o considera drept o mare onoare. Si apoi tatal a fost fericit ca fiica a fost multumita cu acest raspuns. Cateva zile mai tarziu, tatal a citit linistit din Noul Testament. Brusc, a sarit in picioare, a iesit fugind din camera si si-a strigat fetita. Mama si copilul au venit speriate:
 - Ce s-a intamplat?! - Nu demult m-ai intrebat, cine-i curata lui Dumnezeu pantofii, s-a adresat tatal catre copil. Acum, fii atenta, tocmai am citit in Biblie ca nici nu este vorba de asa ceva: aici scrie ca Dumnezeu ne curata noua pantofii. Mama a dat din cap:
 - Ce vorbesti! Dumnezeu ne curata noua pantofii?
 - Da, a explicat tatal, ascultati! In Biblie scrie: "...Iisus a inceput sa spele picioarele ucenicilor si sa le stearga cu stergarul cu care era incins...
" Vedeti doar ca in Israel, spalatul picioarelor a fost tot una ca la noi curatatul pantofilor. Acum, ascultati mai departe! A citit toata intamplarea, asa cum o descrie apostolul Ioan in capitolul 13 al Evangheliei sale. Mama si fiica au ascultat uimite. Si toti trei au inteles cat de mult s-a umilit Dumnezeul cel viu in Iisus. "S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat chip de rob..." spune Biblia intr-un alt loc. Si acest lucru merita adorarea noastra!

Grea slujbă!

Un credincios, care trăia cu adevărat Evanghelia, spunea odată între nişte oameni:
 – Am un lucru foarte greu. Când vine seara, stau să cad mort de oboseală… abia apuc să mă dau odihnei.
 – Şi ce lucru atât de greu vei fi având? – întrebară oamenii.

 – Un lucru foarte greu. În fiecare zi păzesc doi şoimi, îngrijesc doi iepuri, asupresc doi săpători, biruiesc un leu, apăr o casă de foc, curăţ o fântână şi vindec un bolnav. Ascultătorii zâmbiră. Credeau că omul lui Dumnezeu glumeşte.

 – Desigur, dumneata glumeşti cu noi, căci unde s-a mai pomenit ca cineva să îngrijească iepuri şi să omoare lei. Astea-s poveşti!

 – Nicidecum! – răspunse credinciosul. Ceea ce v-am spus e adevărat.

Ascultaţi! Cei doi şoimi sunt ochii mei, pe care trebuie să-i păzesc toată ziua, să nu „zboare“ pe acolo pe unde se rănesc inimile şi se strică sufletele. Cei doi iepuri sunt picioarele mele, de care trebuie să grijesc neîncetat să nu alerge în căile pierzării şi să nu mă ducă şi pe mine în calea cea rea. Cei doi săpători sunt mâinile mele, pe care trebuie să le „asupresc“ neîncetat cu munca, pentru a-mi câştiga traiul vieţii şi a ajuta, după puterile mele, şi pe cei săraci şi lipsiţi. Leul, pe care trebuie să-l biruiesc, este vrăjmaşul diavol care „umblă neîncetat, răcnind ca un leu şi căutând să mă înghită“ (I Petru 5, 8).

 Focul, de care trebuie să apăr casa, este limba mea, căci „foc este limba, care aprinde case şi păduri“ (Iacov 3, 5). De acest foc îmi apăr mereu casa sufletului, înfrânându-mi limba, ca să nu grăiesc decât ceea ce place lui Dumnezeu. Iar fântâna, pe care trebuie să o curăţ în fiecare zi, este inima mea, care, una-două, o simt că se umple cu deşertăciune şi trufie.

Şi trebuie să o curăţ mereu de acest „nămol“, pentru ca să Se sălăşluiască în ea Duhul lui Dumnezeu. Şi, în sfârşit, bolnavul pe care trebuie să-l vindec este trupul meu, este lutul acesta neputincios care, oricât de mult m-aş îngriji eu, tot se mai strecoară destulă otravă în el şi trebuie să-l vindec mereu prin Sângele Domnului şi prin lacrimi de căinţă.

 Iată, acesta este lucrul cel greu pe care îl fac în fiecare zi şi îl voi face mereu, până la sfârşitul vieţii, ca să dobândesc viaţa şi odihna cea veşnică.

CUMPĂTAREA

Două urechi şi numai o gură

Un înţelept fu întrebat odată:
- "De ce i s-au dat omului două urechi şi numai o gură??
El răspunse:
- "Ca să audă mai mult decât să vorbească".

Taina

Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia.
Şi cu toate acestea, el o biruia.
De fiecare dată când simţea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă şi încet, îşi băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii.
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - şi el, zâmbind, dojenea părinteşte pe cel care-l supărase.
Pentru aceasta, era foarte iubit şi cinstit de toţi ofiţerii şi soldaţii.
Unul din tinerii ofiţeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mişcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mişcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce nişte hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii.
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliţă de abanos. Atunci ofiţerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.

Cei doi muncitori

Pe un ogor, erau doi muncitori: unul plin de credinţă, iar celălalt dimpotrivă, vândut satanei.

Stăpânul ogorului stătea cu ei şi-i priveghea.

De la o vreme, stăpânul plecă.

Muncitorul necredincios grăi celuilalt:

- "Hai să ne culcăm la umbră, că doar a plecat stăpânul".

Credinciosul îi răspunse atunci:

- "Al meu e încă aici?, şi duse mâna spre cer.

ÎNCEPUTUL INDICTIONULUI (ÎNCEPUTUL NOULUI AN BISERICESC)

Mântuitorule, Cel Ce Cruce ai răbdat şi cu sângele Tău ai şters păcatul neascultării lui Adam, acoperind toate fărădelegile noastre, nu mă trece cu vederea nici pe mine, cel învechit în multe şi cumplite păcate, ci mă înnoieşte prin pocăinţă, arătându-mă la sfârşitul vieţii moştenitor al bunătăţilor Tale celor cereşti pe care le-ai gătit pentru cei ce doresc împărtăşirea din lumina Ta neapusă. Tinde braţul Tău cel înalt şi mă scoate din prăpastia fărădelegilor mele şi noul an ce bate la poarta timpului arată-l pentru toţi roditor de fapte bune spre slava Ta, bucuria îngerilor şi mântuirea sufletelor noastre.
Hristoase, Mântuitorul nostru, Cel Ce cu suflare de viaţă în pântecele maicii mele m-ai alcătuit din nespusa Ta iubire de oameni şi sub lumina vieţii pământeşti m-ai adus, ca să îmi înalţ mintea la Tine, Soare al dreptăţii, Care luminezi tuturor cu razele mântuirii. Binecuvintează fiecare început al anului pe care Ţie îl aducem spre a-l face roditor de fapte bune, trimiţând nouă ploaia darurilor Tale bogate. Pe mine, cel ce mă lenevesc a mă ruga în toată vremea şi călătoresc în pământul patimilor mă înţelepţeşte a alerga ca un cerb la izvorul pocăinţei şi a mă hrăni mai mult nu cu mâncarea cea stricăcioasă, ci cu dumnezeieştile gânduri ce ridică mintea din cele de aici. Cu mâna Ta cea tare păzeşte-mă de toate cursele ispitelor şi cu purtarea Ta de grijă mă însoţeşte în toate căile vieţii mele. Cel Ce ştii toate cele ce-mi sunt de folos, mai înainte de a cere eu sau de a pricepe cele bune, dăruieşte-mi-le Tu ca Un Îndurat. Nu mă lăsa Doamne, să alunec în gropile ispitelor, ci luminează gândul meu ca să aleg totdeauna calea vieţii, depărtându-mă de păcatul sau greşeala care îmi agonisesc suferinţă şi moartea sufletului. Auzi-mă Stăpâne, când glasul meu se înalţă spre Tine şi trimite milostivirile Tale robilor Tăi în toată vremea, ca să Te slăvim pe Tine cu mulţumire. Trimite în pământul inimii mele ploaia Duhului Tău a toate lucrător şi razele iubirii Tale de oameni, ca să-Ţi aduc la vremea cuvenită roadele faptelor bune acoperite cu vălul luminos al smereniei. Numără-mă şi pe mine, cel rătăcit de la calea poruncilor Tale, cu oile cele cuvântătoare care nu s-au depărtat de staulul credinţei adevărate. Cu lumina înţelepciunii Tale străluceşte mintea mea neputincioasă şi dă pricepere inimii mele ca să păstorească gândurile sale pe pajiştea Dumnezeiescului Duh. Cu rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi întăreşte lumea Ta întru legătura păcii şi revarsă izvoarele milei Tale celei bogate tuturor celor ce nădăjduiesc întru Tine, ca, alături de cetele îngereşti, să Te slăvim neîncetat împreună cu Tatăl Cel iubitor de oameni şi cu Duhul Cel Preasfânt în vecii vecilor. Amin.
Astăzi, odată cu înnoirea anului să înnoim şi noi făgăduinţa pocăinţei, lepădănd hainele întunecate ale patimilor şi îmbrăcând sufletul cu podoabele virtuţilor. Astăzi, să ne hotărâm a merge pe cărările rugăciunii cu stăruinţă, netemându-ne de viforul ispitelor de multe feluri cu care vrăjmaşii mântuirii noastre caută să ne abată de pe calea nevoinţelor. Astăzi, să înălţăm gândurile inimii spre Cel Ce a zidit cerurile şi nu încetează a ne revărsa nouă ploaia milostivirii Sale neîmpuţinate. Astăzi, să lepădăm somnul lenevirii şi umplându-ne de harul Duhului Sfânt, să luăm trâmbiţa rugăciunii şi să viersuim cu îngerii, făcând măriri Celui Ce este mai presus de orice laudă. Astăzi, să începem a trăi restul vieţii pământeşti, ca şi cum ne-am afla în ultimul an al vieţuirii noastre, cu amintirea morţii şi a chinurilor iadului îndemnând inima nostră împietrită spre umilinţă. Să mulţumim milostivirii lui Dumnezeu, Care în mijlocul împietririi inimii noastre, dormitând noi în pământul lenevirii, nu a încetat să ne cerceteze cu iubirea Sa de oameni şi în anul ce a trecut insuflându-ne gândurile de pocăinţă, măcar că nu ne-am ostenit noi să răspundem, pe măsură chemării dumnezeişti, la darul de curăţire, luminare şi sfinţire a sufletelor noastre. Astăzi, să închinăm gândurile noastre Celui Ce are totdeauna urechile deschise spre auzirea suspinurilor smerite ale celor ce-şi îmbracă sufletele cu haina mântuitoare a umilinţei. Astăzi, primind, prin milostivire dumnezeiască, comoara harului, să lucrăm cu osârdie faptele mântuirii, ca să ne învrednicim la încetarea curgerii anilor vieţii noastre de glasul Stăpânului: ,, Bine, slugă bună şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului Tău !”. O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, revarsă în inimile noastre roua harului ca dar de început spre a porni şi noi, cei leneşi, pe cărarea nevoinţelor. Ca Cel Ce ne-ai pus nouă timpul acesta pământesc drept acoperământ al vieţii sub care ne mişcăm, dă-ne nouă totdeauna acoperământul Duhului Sfânt Ce transformă timpul acesta trecător în veşnicia lui Dumnezeu. Fii Milostiv nedreptăţilor noastre şi treci cu vederea ca un Îndurat nedesăvârşirile vieţii noastre, cu care neîncetat mâniem bunătatea Ta cea nemăsurată. Cu degetul Tău cel dumnezeisc scrie în cartea inimilor noastre cea dintâi slovă din abecedarul smereniei celei adevărate reflectate în faptă şi cuvânt. Cu picătura iubirii Tale de oameni sfarmă împietrirea inimii noastre ticăloase cea închise iubirii faţă de aproapele şi totodată străină iubirii de Dumnezeu. Întăreşte pe piatra răbdării sufletele noastre, cele ce se primejduiesc în flacăra mâniei şi a altor patimi de ocară, care ne aruncă cinstea în rândul necuvântătoarelor. Dobotoacelor celor fără de minte ne-am asemănat, neascultând sfaturile cele duhovniceşti şi hrănindu-ne cu noroiul patimilor.Cu dumnezeieştile Tale cuvinte sfinţeşte inimile, minţile şi gurile noastre cele ce s-au făcut căi pe care au alergat minciunile şi alte cuvinte departe de adevăr. Cu lumina darurilor Tale risipeşte întunericul din cămara sufletelor noastre. Deschide-ne uşa pocăinţei, ca să ne învrednicim şi noi a ajunge în staulul Tău, unde fiind îngrădiţi cu stâlpii dogmelor suntem apăraţi de ereziile cele ucigătoare de suflete. Păzeşte cetatea sufletelor noastre netulburată de săgeţile ispitelor şi întăreşte-ne totdeauna pe piatra mărturisirii Adevărului. Biserica Ta, cea împodobită cu porfira mucenicilor o arată până la sfârşitul veacurilor nebiruită de fiarele ereziilor, sfinţind sufletele noastre ca biserici vii întru care Se sălăşluieşte Hristos, Capul Bisericii şi Ocârmuitorul minţii noastre. Deci, odată cu începutul noului an bisericesc, dă-ne nouă Mult Milostive Stăpâne, să punem începutul cel bun al pocăinţei, ca la sfârşitul acestui an, prin milostivirea Ta să ne învrednicim a culege şi noi roadele faptelor bune, pentru care să aducem mulţumire. Primeşte nevrednicele noastre gânduri răsărite în inimă sub suflarea Duhului Tău iubitor, Care nu încetează a ne chema din întunericul patimilor la lumina pocăinţei. Ştiind neputinţa noastră cea multă şi aplecarea gândului nostru spre deşertăciunile lumii, Însuşi întăreşte-ne cu harul Tău ca să ne şi facem plinitori în faptă a gândurilor bune, ce stau la temelia înnoirii noastre duhovniceşti. Păzeşte-ne de tot sfatul celui viclean şi luminează cărarea mântuirii noastre, lărgind calea inimii noastre spre trecerea cetei gândurilor celor luminoase,care zugrăvesc iubirea faţă de aproapele şi neîncetatul dor după Dumnezeu. Cu mâna Ta cea tare păzeşte-ne pe noi de căderile în groapa răutăţii, de smintelile lumii şi de îmboldirile trupului cu sabia păcatului. Întăreşte mintea noastră cu harul Tău, ca să rămână neîntinată de deşarta cugetare a acestei lumi iubitoare de păcat, şi păzeşte comoara inimii noastre cu sabia gândului smerit, ca tâlharii noştri nevăzuţi, patimile, să nu ne sărăcească pe noi de darul milostivirii Tale. Îmbracă sufletul nostru cu haina curăţiei şi-l înfrumuseţează cu podoabele virtuţilor, ca să intrăm în cămara Ta de nuntă cu bucurie şi să primim şi noi cununa răsplătirii. Pentru toate binefacerile ştiute şi neştiute de noi, Îţi aducem nevrednica noastră mulţumire, cerându-Ţi să păzeşti lumea, pe care a zidit-o mâna Ta, întru pace, ca să aflăm şi noi calea bucuriei, de pe care Adam a fugit, vădit fiind de păcat. Cu puterea Crucii Tale întăreşte-ne Doamne, ca să ne arătăm şi noi următori ai căilor jertfirii celei mântuitoare arătate de Hristos. Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, dă-ne nouă Stăpâne, darul mântuirii, nu pentru vrednicia noastră, că n-am făcut nici un bine înaintea Ta, ci pentru iubirea Sfinţilor Tăi şi milostivirea Ta cea neîmpuţinată, revărsată şi asupra celor păcătoşi; ca, astfel, să Te lăudăm pe Tine în toate zilele vieţii noastre şi să-Ţi cântăm cu bucurie mulţumitoare: Doamne, slavă Ţie, pentru toate !

TROPAR

Binecuvintează Stăpâne, cununa anului milostivirii Tale,
Şi rânduieşte-ne nouă pocăinţă lucrătoare întru răbdare,
Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu dăruieşte-ne mare milă,
Ca petrecându-ne vremea rămasă întru rugăciune să aflăm a minţii lumină.

CONDAC

Am mai mai trecut de o treaptă a anilor, dar întâiul pas al pocăinţei n-am făcut,
Nu m-am trezit din lenevirea cea cumplită, de patimi fiind cu totul răpus,
Dă-mi Hristoase, să pun început bun, Însuţi aducând ca zestre a Ta milostivire,
Căci nelucrând eu până acum vreo faptă bună, nu am temelie pentru a mea îndrăznire.

ICOS

Făgăduit-am să mă rog mai mult, dar nici măcar n-am început nevoinţa rugăciunii,
Făgăduit-am să fiu mai smerit, dar mândria mea a izbucnit fără oprire, înecând darul iubirii,
Făgăduit-am să încep a iubi, dar inima mea s-a împietrit şi mai mult, Stăpâne,
O ! Îndelungă răbdarea Ta Doamne, cum de mai priveşti cu ochi milostivi spre mine ?
Ci, cheamă-mă Mântuitorule, din adâncul greşelilor la limanul pocăinţei,
Ca să laud iubirea Ta de oameni, întărindu-mi gândul pe piatra credinţei.

DESPRE RUGĂCIUNE ŞI DESPRE O VULPE

În Egipt, unde în vechile vremuri creştine existau multe mănăstiri mari, un monah se împrietenise cu un ţăran agricultor, neînvăţat şi cam naiv. Odată, țăranul i-a spus monahului:

– Şi eu Îl cinstesc pe Dumnezeu, Care a făcut această lume! În fiecare seară torn într-o strachină lapte de capră şi îl pun sub palmier. Noaptea, Dumnezeu vine şi bea tot lăpticul meu. Îi place foarte mult. Niciodată nu a rămas în strachină vreo picătură.

Auzind vorbele acestea, monahul nu a putut să nu izbucnească în râs. Cu blândeţe şi pe înţeles i-a explicat prietenului său că Dumnezeu nu avea nevoie de lapte de capră. Totuşi ţăranul a stăruit cu încăpăţânare în părerea sa. Şi atunci monahul i-a propus ca în noaptea următoare să stea la pândă şi să vadă ce se va întâmpla după ce va pune strachina cu lapte sub palmier.

Zis şi făcut. Când a venit seara, monahul şi ţăranul s-au ascuns undeva, mai departe şi curând au văzut la lumina lunii cum s-a furişat spre strachină o vulpe mică şi a băut tot laptele.

Ca un trăsnet l-a lovit pe ţăran această descoperire.

– Da, a recunoscut el zdrobit, acum văd că nu a fost Dumnezeu!

Monahul a încercat să îl aline pe ţăran şi a început să-i explice că Dumnezeu este Duh, că El este cu totul altfel faţă de lumea noastră, că oamenii Îl cunosc pe El într-un chip aparte… Dar ţăranul a stat înaintea lui numai cu capul plecat. Apoi a început să plângă şi a plecat la bordeiul său.

Monahul a plecat şi el la chilia lui. Dar apropiindu-se de ea a văzut uimit la uşă un Înger, tăindu-i calea. Şi cuprins de frică, a căzut în genunchi, iar Îngerul a spus:

– Omul acela simplu nu avea nici educaţie, nici ştiinţă de carte, nici înţelepciune ca să-L cinstească pe Dumnezeu altfel decât o făcea. Iar tu, cu înţelepciunea şi erudiţia ta, i-ai luat această posibilitate. Tu crezi fără îndoială că ai judecat corect? Însă nu ştii un lucru, o, înţeleptule: că Dumnezeu, uitându-se la inima sinceră a acelui ţăran, în fiecare noapte trimitea sub palmier o vulpe mică, că să îl mângâie şi să primească jertfa lui.

Extras Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 205-207