TAMPLARUL

Un batran tamplar se afla in pragul pensionarii. Era inca in putere, de aceea patronul sau il mai dorea la lucru in echipa sa. Cu toate acestea, batranul era hotarat sa se retraga pentru a duce o viata mai linistita alaturi de familie. Renunta la un salariu bunicel dar prefera linistea. Cu parere de rau pentru pierderea unui mester asa de priceput, patronul ii ceru sa mai construiasca doar o singura casa. Batranul accepta, insa nu mai punea suflet in ceea ce facea. Chema ajutoare nepricepute si folosea scanduri nepotrivite. Si lui ii era rusine de cum arăta ultima lucrare. Când în cele din urma o ispravi, patronul veni sa o vada. Ii darui tamplarului cheia de la intrare, zicandu-i: „Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!“ Tamplarul ramase uimit. Ce mare rusine! Daca ar fi stiut ca isi zideste propria casă, atunci ar fi facut-o cu totul altfel. Asa e şi cu noi. Ne construim vietile, punand in ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun. Apoi, cu uimire, realizam ca trebuie sa traim in casa care tocmai ne-am construit-o. Dacă am putea-o reface, am face-o mult diferita. Insa nu ne putem intoarce inapoi. Ia aminte! Tu esti tamplarul. In fiecare zi bati un cui, asezi o scandura sau ridici un perete. Viata e intocmai cum ti-o cladesti. Alegerea pe care o faci azi zideste casa in care vei locui maine.                        

Cersetoarea

Era odată pe stradă o bătrână care cerşea – se vedea că nu mai cerşise, era de o condiţie morală foarte bună. Stătea, aşa, îngrămădită cu ruşine; îşi pusese o iconiţă în faţă şi nu zicea nimic. M-am apropiat de ea şi am întrebat-o: „Aţi primit ceva?”. Zice: „Nu”. I-am zis: „Tot staţi degeaba aici… rugaţi-vă pentru ei. Le vedeţi picioarele, aleargă în toate părţile, au atâtea probleme, au atâtea necazuri… Ziceţi aşa: «Maica Domnului binecuvintează-l pe acesta, ajută-l pe omul acesta care trece pe lângă mine».”

Când am trecut după o săptămână mi-a zis: „Maică, primesc atâta că la sfârşitul zilei dau la toţi cei care sunt mai săraci ca mine, fără să cer nimic”.

E atât de puternică rugăciunea pentru ceilalţi! Rugându-ne pentru nevoile celor din jurul nostru, Dumnezeu ne împlineşte lipsurile noastre.

(după o povestire a Maicii Siluana)

CELE 2 GRAUNTE

Intr-o zi, un taran iesi pe ogor, la semanat. Un graunte, ramas pe varful unui bulgare de pamant, a inceput sa se laude catre altul, aflat adanc sub brazda:

- Vezi tu, frate, zaci acolo luptandu-te cu frigul pamantului si cu bezna, tanjind dupa o raza de soare, dupa lumina si caldura. Eu, fratioare, o duc mult mai bine, in timp ce tu te chinui.

Dar, in clipa aceea, o cioara a coborat pe neasteptate din vazduh si a inghitit grauntele ramas la vedere. In schimb, fratele sau de sub brazda incolti peste putin timp si, din micul graunte, iesi din pamant un spic frumos si trainic. De-abia acum, lumina si caldura soarelui ii faceau cu adevarat bine. Cu vremea, spicul deveni copt si roada lui multa.

Astfel, speranta si smerenia celui de-al doilea i-au adus adevarata viata, in timp ce mandria l-a costat scump pe primul. Greutatile vietii nu trebuie sa ne sperie si sa ne descurajeze, caci Dumnezeu vede suferinta si credinta noastra si ne va rasplati negresit. Cu speranta si rugaciune, putem trece peste orice obstacol al vietii. Insa cei a caror inima este plina de ei insisi, in care nu mai este loc si pentru Dumnezeu, adica pentru iubire, pentru speranta si incredere, aceia sfarsesc, asemenea primului graunte, in ghearele pasarii negre - diavolul.

"Dumnezeu sta impotriva celor mandri, iar celor smeriti le da har."

CEL MAI SCUMP LUCRU DIN LUME

O poveste veche spune că Dumnezeu i-a cerut unuia din îngerii Săi: „Mergi pe pământ şi adu-mi lucrul cel mai scump pe care-l vei găsi în lume!“
Îngerul a mers străbătând munţi şi văi, mări şi râuri în căutarea lucrului preţios. După ani de căutări, îngerul a ajuns pe un câmp de bătălie şi a zărit un ostaş murind din pricina rănilor primite pe când îşi apăra ţara. Îngerul a luat o picătură de sânge, a dus-o la tronul ceresc şi a spus: „Doamne, acesta este lucrul cel mai scump din lume“. Răspunsul a fost: „Cu adevărat, îngere, cântăreşte mult înaintea ochilor Mei sângele ostaşului, dar nu acesta este cel mai scump lucru din lume“.
Astfel că îngerul a fost nevoit să se întoarcă din nou pe pământ pentru a afla ce i se ceruse. Şi a găsit, pe un pat de spital, o asistentă care trăgea să moară de la o boală cumplită, contractată când îi îngrijea pe cei suferinzi. Când ultima suflare a ieşit din trupul ei, îngerul a luat-o şi a dus-o la scaunul judecăţii, zicând: „Doamne Dumnezeule, negreşit, acesta este lucrul cel mai scump din lume“. Părintele ceresc a zâmbit îngerului şi i-a spus: „Cu adevărat, îngere, jertfa pentru alţii este foarte preţioasă înaintea Mea, dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume“.
Îngerul s-a coborât încă o dată pe pământ. A umblat peste tot. Şi după mult timp, într-o seară, ostenit de atâta alergătură, s-a aşezat lângă o casă aflată într-o pădure. Din senin, a apărut un om cu o înfăţişare cumplită. Avea în mână o bardă şi venise cu gândul de a-l ucide pe stăpânul casei. Apropiindu-se de locuinţa duşmanului său, răufăcătorul a privit pe fereastra luminată. A văzut-o pe soţia celui căutat de el cum punea copilul ei cel mai mic în pat şi îl învăţa să se roage, spunându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările Lui. Privind scena, răufăcătorul a uitat pentru ce venise. Şi-a amintit de copilăria lui, cum mama îl punea în pat şi-l învăţa să se roage lui Dumnezeu. Inima i s-a înmuiat şi o lacrimă i s-a scurs pe obraz. Îngerul a luat lacrima şi a zburat bucuros la Dumnezeu, zicând: „Cred că am găsit ce căutam“.
Dumnezeu a surâs uşor şi a spus: „Cu adevărat, îngere, Mi-ai adus lucrul cel mai scump din lume – lacrima de pocăinţă, care deschide porţile cerului“.....

Credinţa şi faptele credinţei

Se spune că odată un creştin a căzut într-o prăpastie şi s-a agăţat de un arbust, rămânând suspendat deasupra hăului. A început să se roage cum n-o mai făcuse vreodată: „Doamne scapă-mă!”.
Dumnezeu i-a răspuns, întrebându-l:
Ai mers la Biserică?
Am mers ori de câte ori am putut, dat promit să nu lipsesc în nici-o duminică dacă mă scapi de aici.
- Eşti un om bun? Iţi ajuţi semenii?
Da, cred că da, dar voi dărui şi mai mult în viitor, numai scapă-mă de pe această stâncă?
Crezi în Mine, l-a întrebat în fine Dumnezeu?
- Da, Doamne, cred cu toată fiinţa mea, am încredere totală în Tine.
Atunci, dă drumul crengii.
La acest îndemn, creştinul nostru a amuţit. Acum trebuia să-şi arate credinţa lui nemărginită în Dumnezeu pe care o mărturisea cu gura. 
 Acum trebuia să-şi arate prin fapte încrederea totală în pronia lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat mai departe, istorioara nu spune, dar sunt tentat să cred că acel creştin este şi acum suspendat deasupra prăpastiei.

Să medităm adânc la această istorioară şi să ne gândim ce am fi făcut noi dacă eram în aceeaşi situaţie.

La marginea unui sat trăiau într-o colibă sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să câştige pâinea de zi cu zi şi câţiva bănuţi, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat. Dar tot ce câştiga dădea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnavă.

Într-o zi, pe când torcea şi plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleaşcă de foc trecând cu iuţeală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvară care, auzind-o, s-a oprit şi a întrebat-o de ce este aşa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis:

- Ţine caierul acesta de foc şi toarce-l firicel subţire, apoi leagă o fundiţă şi prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viaţă, aşa cum se trezeşte la viaţă întreaga natură după trecerea mea.

Femeia mulţumi şi se apucă de lucru. Dar caierul îi ardea degetele şi-i era cu neputinţă să răsucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele şi aproape că nu băgă de seamă când o altă caleaşcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarnă, care dispărea cu iuţeală dinspre sat spre pădure şi care, auzind necazul femeii, zise:

- Ţine caierul acesta de zăpadă. Răcoarea lui va potoli fierbinţeala celui de foc. Răsuceşte-le laolaltă, poate aşa îţi pot fi de folos şi eu.

Femeia mulţumi din tot sufletul şi se puse pe tors. Torcea laolaltă fir roşu de foc cu fir alb de zăpadă şi astfel isprăvi de tors cele două caiere. Iar după ce duse la capăt lucrul, legă o fundiţă de pieptul fetiţei. Aceasta îndată prinse putere şi culoare în obrăjori, sări din pat şi-şi îmbrăţişă cu drag mama.

De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundiţe alb- roşii, împărţindu-le oamenilor din sat, să le aducă sănătate şi bucurii.

(Prelucrare a unei vechi teme populare)

Domnule, sunteți cumva Hristos?

Trenul s-a oprit în stație. Un copil mic și invalid vindea fructe pasagerilor. Un călător în încercarea sa de a coborî repede din tren, a dat peste acel băiat, împrăștiindu-i fructele în jurul lui. Grăbit cum era și văzând că cel păgubit era un simplu copil, s-a îndepărtat… Peste puțin au coborât ceilalți călători. Printre ei era și un bărbat care a văzut toată scena: fructele împrăștiate, copilul invalid, privirea lui plină de descurajare…Deși și el se grăbea, totuși s-a oprit și, fără să spună ceva, a început să adune fructele și să le ferească de picioarele trecătorilor.

După ce a terminat, a scos din buzunar o bacnotă și a pus-o în coșul băiatului. Acela îl privea înlăcrimat…

– Domnule, sunteți cumva Hristos?

– Nu, i-a răspuns el zâmbind. Sunt un simplu ucenic al Său și mă străduiesc să fac ceea ce și El ar fi făcut dacă ar fi fost aici. Bine ar fi dacă oamenii L-ar vedea pe Iisus!… Să recunoască oamenii în purtarea noastră trăsăturile Lui… Oamenii din jurul nostru au nevoie să-L vadă pe Iisus Hristos. Dumnezeu ne-a dat ca povățuitor pe Cuvântul Său, ne-a dat Sfânta Scriptură. Ne dă și pe Duhul Sfânt în inimile noastre. Și astfel în fiecare clipă putem să-L întrebăm și să aflăm cum să ne purtăm, astfel încât să fim adevărați fii ai Lui.

UNDE ESTI, DOAMNE?

         "Un tanar a fost inrolat in armata sovietică (pe timpurile URSS) şi a fost repartizat intr-un detasament unde majoritatea erau musulmani si necredinciosi. Baiatul a fost crescut de parinti in credinta crestin ortodoxa si in armata a mers purtand la gat o cruciulita. Cand ceilalti au observat prezenta crucii, au incercat sa-l oblige s-o scoata. A fost batut, umilit, dar nu a permis sa i se scoata crucea. Daca au inteles ca nu-l pot infrange pe aceasta cale, l-au obligat sa faca cele mai injositoare si grele munci. El incerca sa-si pastreze credinta si sa nu cedeze. Intr-o noapte, semidezbracat, pe o ploaie rece, a fost obligat sa descarce un camion cu carbune. I s-a interzis sa mearga la culcare pana va finisa. Dupa cateva ore de munca, obosit si inghetat, s-a asezat pe pamant si a inceput sa planga:
- Doamne, unde esti? Te iubesc atat de mult, stiu ca si tu ma iubesti, dar de ce nu ma ajuti? Sunt gol, murdar, inghetat si ud leoarca. De ce nu esti aici cu mine?
 - Sunt cu tine! - a auzit un raspuns. A privit in jur, dar, nimic.
 - Unde, esti Doamne?
- Chiar jos, la picioarele tale, sunt si mai gol, si mai murdar, si mai inghetat si mai ud decat tine. Baiatul a privit in jos si a vazut un ziar, intr-adevar ud şi murdar. L-a deschis si a vazut o icoana a Mantuitorului. A incercat sa doseasca ziarul, apoi l-a uscat şi a decupat icoana, a incleiat-o pe un cartonas si o pastra ca pe cel mai de pret odor. Dupa cum a marturisit el insusi, aceasta icoana i-a fost de mare ajutor si atunci, dar si cand a revenit acasa.
   Noi, cata evlavie avem fata de Sfintele icoane si Sfanta Cruce? Astazi, avem foarte multe icoane si cruci, dar prea putina dragoste atat fata de ele, cat si fata de Dumnezeu".