CE INSEAMNA A DARUI

 

 

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:

- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…

- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi.

Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

 

Preţul binelui

Odată, se înapoia din California în Italia un vapor pe care se afla un muncitor. Acesta plecase de douăzeci de ani în California, lucrase în minele de aur şi câştigase o mare avere. Cu mulţi galbeni lucitori, venea acasă să trăiască mai uşor. Vaporul ajunsese în strâmtoarea Siciliei şi, aici, din pricina unei furtuni, s-a lovit de o stâncă şi s-a sfărâmat.
- Bărcile de salvare, a strigat căpitanul!
- Întâi femeile şi copiii, apoi bărbaţii şi la urmă marinarii, a strigat secundul.
Era o spaimă de nedescris: ţipete, strigături şi vaiete şi în vălmăşagul acela nu se mai deosebea nimic.
Muncitorul, care era bun înotător s-a coborât în cabină spre a-şi recupera banii. A umplut o lădiţă, a legat-o în spate şi a ieşit pe punte. Nu mai era nimeni. Vasul se înclina cu viteză şi era cât pe ce să fie înghiţit de valuri.
Deodată a auzit ţipetele unei copile. Era o fetiţă de cam vreo zece anişori, care adormise, şi pe care părinţii, în zăpăceala aceea, o uitaseră.
De la vapor la mal era o distanţă bună. Atunci, omul s-a gândit: ,,Dacă iau şi lada şi fetiţa nu voi putea ajunge la mal. O grea luptă s-a dat în interiorul său.
Deodată însă, a aruncat lada, a luat fetiţa în spinare şi s-a aruncat în valurile mării.
Când a ajuns cu fetiţa la ţărm, pe mal se găseau patru fericiţi: părinţii, care îşi revedeau fetiţa, copila, care scăpase cu viaţă şi el, care făcuse un bine.