PREOT IOAN
Era odată un om foarte rău care avea o barbă lungă de care se tot împiedica atunci când mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat. Îi plăcea să se uite la oameni şi să comenteze tot timpul, să le spună mici porcărele ca să-i supere. Şi atunci omul acela rău râdea şi se bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrân şi oamenilor le era milă de el. Deşi era aşa de rău.
Cum vedea o femeie mai urâtă sau un bărbat cu burtă sau chelie, le striga urâto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte mult să-i vadă nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau încotro: pe-acolo mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată a trecut pe-acolo un copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era un copil bine făcut. Părea că n-are nici un defect, nimic de care să poţi râde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguţule! sau minune mică! sau ce frumoasă e viaţa! dar i se părea aiurea să zică aşa ceva, fiindcă nu era nimic de râs în asta şi nimeni nu s-ar fi supărat.
Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat ce-o fi văzut copilul acela la el de l-a privit aşa de lung.
N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău. Simţea aşa, o plictiseală mare şi nici o plăcere când se uita la oamenii aceia care treceau pe drum. Aşa că s-a hotărât să fie bun. Şi-a tăiat barba cea lungă şi a descoperit că nu era aşa de bătrân pe cât crezuse. Era aproape un copil. Aşa că a plecat şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului.
Era odată un om foarte rău care avea o barbă lungă de care se tot împiedica atunci când mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat. Îi plăcea să se uite la oameni şi să comenteze tot timpul, să le spună mici porcărele ca să-i supere. Şi atunci omul acela rău râdea şi se bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrân şi oamenilor le era milă de el. Deşi era aşa de rău.
Cum vedea o femeie mai urâtă sau un bărbat cu burtă sau chelie, le striga urâto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte mult să-i vadă nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau încotro: pe-acolo mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată a trecut pe-acolo un copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era un copil bine făcut. Părea că n-are nici un defect, nimic de care să poţi râde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguţule! sau minune mică! sau ce frumoasă e viaţa! dar i se părea aiurea să zică aşa ceva, fiindcă nu era nimic de râs în asta şi nimeni nu s-ar fi supărat.
Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat ce-o fi văzut copilul acela la el de l-a privit aşa de lung.
N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău. Simţea aşa, o plictiseală mare şi nici o plăcere când se uita la oamenii aceia care treceau pe drum. Aşa că s-a hotărât să fie bun. Şi-a tăiat barba cea lungă şi a descoperit că nu era aşa de bătrân pe cât crezuse. Era aproape un copil. Aşa că a plecat şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului.
