SIRETURILE UNCHIULUI

Trăia odată un băietel într-o familie de oameni înstăriti. Părintii săi au vrut să-i arate calea mai usoară a vietii si s-au străduit să-i ofere tot ceea ce-si dorea. I-au dat haine frumoase, mâncare bună si jucării pe măsură.

Fratele tatălui era un om bun, care nu avea mare avere. Chiar dacă trăia într-o căsută micută avea parte de multi prieteni deosebiti si de vecini săritori. Viata lui era plină de bucurie.

Părintii copilului adeseori îl încărcau cu daruri si-l trimiteau să-si petreacă timpul cu unchiul cel drag atunci când ei plecau din oras cu treburi.

Fiecare vizită reprezenta pentru copil un motiv de bucurie. Adesea unchiul îl plimba prin pădure si-i prezenta plantele si animalele care trăiau acolo. Pentru fiecare dintre ele unchiul inventa o scurtă povestire cu tâlc. Astfel, magia naturii ii se dezvăluia în fata ochilor mirati de copil.

După un timp, copilul a crescut ti a început să-si viziteze unchiul din ce în ce mai rar. A început să le acorde prietenilor de-o seamă din ce în ce mai mult timp. Devenise un adolescent înalt cu o puternică personalitate. Atmosfera blândă, patriarhală din casă a început să fie din ce în ce mai des tulburată de certurile dintre copil si părinsii săi. Acesta nu dorea să-i ajute cu nimic si mereu fugea degrabă să se întâlnească cu prietenii săi.

Părintii erau foarte supărati si nu puteau cu nici un chip să-l strunească. De fiecare dată când îi spuneau ceva, tânărul sărea ca ars.

Atunci, tatăl s-a hotărât că cel mai bine ar fi să-l cheme la un sfârsit de săptămână pe fratele său. stia că în ochii copilului acesta era o persoană deosebită, plină de întelepciune. Fără să-i spună nimic băiatului, l-au invitat pe unchiasul cel drag si i-au povestit toate necazurile lor. Acesta din urmă a acceptat cu mare bucurie invitatia si într-o vineri, după prânz, a sosit la ei.

Tânărul si-a văzut unchiul  si s-a bucurat nespus, si-a amânat toate întâlnirile cu prietenii si a decis să-si petreacă sfârsitul de săptămână împreună cu acesta.

La cină, din vorbă în vorbă, părintii au început să se plângă de comportamentul băiatului, de faptul că acesta nu vrea să-i ajute cu nimic si se arătau foarte îngrijorati de viitorul său. Adolescentul riposta de fiecare dată, dar în sufletul său era rusinat că toată această discutie avea loc în fata unchiului său la care tinea atât de mult. Pe de altă parte, unchiul stătea în capul mesei si zâmbea fără să scoată un cuvânt.

Ca la fiecare ceartă si de data aceasta copilul se supără atât de tare încât iesi din cameră si se duse în dormitorul său.

Sâmbătă dimineată, tânărul îsi găsi unchiul în grădina din spatele casei. Au început să stea de vorbă la fel ca atunci când el era mic. Totusi, cu fiecare cuvânt, băiatul astepta ca unchiul să-i reproseze purtarea sa astfel încât el să se poată justifica. Acel cuvânt nu a sosit oricât a asteptat băiatul. El nu îndrăznea să pornească discutia si a decis să astepte. La fel s-a întâmplat si în ziua următoare.

Cu toate că băiatul îsi dăduse seama că tatăl său si-a chemat special fratele pentru a-l dojeni, vedea că acest lucru nu se întâmplă iar timpul petrecut împreună se scurgea implacabil.

Duminică seara, unchiul se pregătea să plece la casa lui. Atunci îl rugă pe băiat să-i încheie sireturile de la pantofi întrucât el era bătrân si nu mai putea face acest lucru. Băiatul a sărit imediat să-l ajute.

Cât timp băiatul era aplecat la picioarele sale bătrânul glăsui:

- tii minte nepoate cât de puternic si de vânjos eram când te luam în spate prin codrii de nepătruns?

- Cum să nu, este o amintire foarte dragă mie. Fiecare clipă petrecută cu tine este o mare bucurie.

- Uită-te la mine cât de bătrân si de neputincios am ajuns. Tu trebuie să-mi legi sireturile pentru că eu nu o mai pot face, a spus bătrânul zâmbind.

Învătat cu povestirile pline de tâlc ale unchiului, băiatul a realizat că aceste cuvinte erau mai profunde decât păreau la prima vedere. si-a dat seama că el a crescut si a devenit mai puternic iar părintii lui îmbătrânesc. Dintr-o dată, comportamentul său i s-a părut iresponsabil.

De atunci, băiatul s-a schimbat complet, si cu multă dragoste fată de părinti, i-a ajutat mereu.

Despre omul cel rău...

PREOT IOAN

Era odată un om foarte rău care avea o barbă lungă de care se tot împiedica atunci când mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat. Îi plăcea să se uite la oameni şi să comenteze tot timpul, să le spună mici porcărele ca să-i supere. Şi atunci omul acela rău râdea şi se bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrân şi oamenilor le era milă de el. Deşi era aşa de rău.

 Cum vedea o femeie mai urâtă sau un bărbat cu burtă sau chelie, le striga urâto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte mult să-i vadă nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau încotro: pe-acolo mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată a trecut pe-acolo un copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era un copil bine făcut. Părea că n-are nici un defect, nimic de care să poţi râde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguţule! sau minune mică! sau ce frumoasă e viaţa! dar i se părea aiurea să zică aşa ceva, fiindcă nu era nimic de râs în asta şi nimeni nu s-ar fi supărat.

 Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat ce-o fi văzut copilul acela la el de l-a privit aşa de lung.

 N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău. Simţea aşa, o plictiseală mare şi nici o plăcere când se uita la oamenii aceia care treceau pe drum. Aşa că s-a hotărât să fie bun. Şi-a tăiat barba cea lungă şi a descoperit că nu era aşa de bătrân pe cât crezuse. Era aproape un copil. Aşa că a plecat şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului.