Un călugăr simplu, evlavios, care trăia într-o mănăstire departe în munţi, păzind orânduielile creştineşti cu mare frică de Dumnezeu, nu putea înţelege cuvintele proorocului David, din Psaltire, unde zice că: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut!”. Fiindcă acea mănăstire nu avea pe cineva iscusit pe care să-l întrebe, a făcut rugăciuni către Domnul ca să-i descopere ce înseamnă aceste cuvinte, şi aşa, rugându-se de multe ori, l-a ascultat Domnul.
Într-o zi, după ce s-a terminat slujba din biserică şi s-au dus toţi fraţii la chiliile lor, el a rămas mai mult în biserică rugându-se, şi iată că deodată aude un fâlfâit de aripi, şi când se uită, văzu o pasăre mare nespus de frumoasă zburând prin biserică. Apropiindu-se de ea, el s-a veselit mult de aşa frumuseţe şi a început să alerge după pasăre să o prindă, iar pasărea a ieşit afară din biserică şi câte puţin se lăsa în jos la o distanţă mică; el alerga s-o prindă, dar pasărea zbura mai departe, şi aşa s-a dus după ea, până departe în vârful munţilor, într-o pădure mare. Acolo, în acea pădure, a fost atras de frumuseţea ei nespusă, iar pasărea s-a aşezat pe o creangă a unui copac şi a început să cânte o cântare ce nu s-a auzit vreodată pe faţa pământului, nemaipomenit de frumoasă. Această frumoasă pasăre nu era o pasăre obişnuită; ea cânta cu glasul ei cel ceresc, din grădina raiului, un heruvic ceresc, sfânt, căci era un heruvim din rai, şi prin cântare l-a împuternicit cu trupul atât de mult că n-a mai simţit frigul, foamea, şi nici o nevoie a trupului şi ca şi cum ar fi fost în rai, aşa s-a simţit lângă pasăre, la cântarea ei. A ascultat acolo în pădure, trei sute de ani; după aceea s-a înălţat pasărea la cer, iar călugărul simplu s-a întors înapoi la mănăstire, crezând că el a lipsit numai o oră, atât i s-a părut.
Când a ajuns la mănăstire, portarul l-a întrebat de unde este. Mare i-a fost mirarea, când n-a mai cunoscut călugărul pe nimeni. A început să spună că a fost cu un ceas mai înainte, că el este veşmântarul acelei mănăstiri. Toţi s-au umplut de spaimă şi-şi schimbau feţele văzând cu câtă încredere vorbeşte şi cu câtă siguranţă. Stareţul acelei mănăstiri, cercetând dosarele cele vechi, l-a găsit scris pe călugărul cel simplu, că fusese acolo cu trei sute de ani în urmă. L-au rugat cu toţii să le spună şi lor întâmplarea şi ce fapte bune a făcut, de a fost învrednicit cu asemenea dar, să trăiască atât de mult.
După ce a început să le spună toată întâmplarea cu pasărea, cum s-a dus, cu a auzit, au înţeles ce taină mare a lucrat Dumnezeu prin el şi plângând de bucurie, l-au sărutat cu toţii şi-l priveau ca pe un înger din cer, iar el după ce a slăvit pe Dumnezeu, a plâns mult şi a cerut să se împărtăşească cu Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit cu multă credinţă, a zis rugăciunea care se spune după împărtăşanie: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace…”, şi îndată şi-a dat sufletul în măinile lui Dumnezeu, zburând şi el spre pasărea cea minunată din grădina raiului.
