Raiul si iadul

Odată un creştin se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate Raiul şi Iadul. După ce s-a rugat el un timp, se pomeneşte într-o noapte cu un înger, care îi spune: Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi m-a trimis ca să-ţi arăt Raiul şi Iadul. L-a luat de mână şi l-a condus în faţa a două uşi. A deschis una dintre ele, iar creştinul nostru a privit înăuntru. În mijlocul încăperii era o masă mare şi rotundă. În mijlocul mesei era un vas mare cu mâncare, care, după mirosul îmbietor, părea a fi deosebit de plăcută. Însă oamenii care stăteau în jurul mesei erau slabi ca nişte schelete, flămânzi, palizi si bolnăvicioşi. Fiecare avea în mână câte o lingură cu coadă foarte lungă. Ajungeau cu lingurile până la vasul cu mâncare, umpleau lingurile, însă când trebuia să introducă lingurile cu mâncare în gură, nu reuşeau fiindcă lingurile aveau cozile foarte lungi. Se părea că de mult timp se chinuiau aşa. Creştinul s-a cutremurat la vederea acestei nenorociri şi suferinţe şi mare milă l-a cuprins. Îngerul i-a spus: ai văzut Iadul. Hai să vezi şi Raiul.

Au mers la a doua uşă şi au deschis-o. Era o încăpere exact ca prima. Avea masă mare şi rotundă cu o oală mare cu mâncare, care împrăştia acelaşi miros plăcut. Cei care erau în jurul mesei aveau în mâini aceleaşi linguri cu cozi lungi, cum aveau şi cei din camera alăturată. Nici ei nu puteau să introducă singuri mâncarea în gură, însă, spre deosebire de ceilalţi din camera alăturată, aceştia păreau hrăniţi, erau veseli şi cântau. Atunci creştinul i-a spus îngerului: nu înţeleg nimic. De ce aceştia se simt ca în Rai, iar ceilalţi se chinuiesc ca în Iad ? E simplu, i-a spus îngerul. Vezi tu, ei au învăţat să se hrănească unul pe celălalt, în timp ce egoiştii, lacomii, indiferenţii se gândesc doar la ei înşişi.

Frumoasă istorioară. Atâta timp cât îl vom hrăni pe aproapele, atâta timp cât îl vom folosi sufleteşte, pe noi înşine ne vom hrăni. De aceia vă îndemn, fraţilor, să nu pregetaţi al folosi pe aproapele, căci este poruncă de la Hristos: să-l iubim pe aproapele ca ne noi înşine

Gura spartă şi apa sfinţită

          O femeie, mergând la o mănăstire, se plânse unui părinte îmbunătăţit de bărbatul ei, zicând:
- Părinte, bărbatul meu este aşa de ursuz şi arţăgos, că nu mai pot să-l suport. Tot timpul ne certăm şi nu ştiu cum să fac ca să-l îndrept.
Părintele, înţelegând despre ce este vorba şi vrând să-i dea un mijloc prin care pacea să se reîntoarcă în familie, îi zise:
- Mergi la trapeză şi spune-i fratelui care are ascultare acolo, să-ţi dea într-o sticlă apă din fântâna mânăstirii şi s-o duci acasă. Când vine bărbatul tău acasă, să iei o înghiţitură din această apă. S-o păstrezi cu grijă în gură şi apoi vei vedea minunea.
Femeia făcu tot ce i se spusese. Când bărbatul veni seara acasă, lesne se vedea că era rău dispus, obosit şi nerăbdător. Numaidecât femeia luă în gură o înghiţitură din apa misterioasă şi se străduia să n-o piardă.
Într-adevăr, curând, bărbatul încetă. Astfel furtuna din acea seară trecu repede.
Încă o dată luă femeia acel medicament minunat şi din nou se lăsa cu acelaşi succes. Din acel moment bărbatul era altul, era transformat. Îi vorbea frumos şi o lăuda pentru gingăşia şi răbdarea ei.
Fericită din cale-afară pentru schimbarea soţului ei, femeia merse în grabă la părinte şi-i povesti despre succesul cu apa minunată.
- Nu apa din fântâna mănăstiri, spuse părintele, a făcut minunea, ci tăcerea ta. Mai înainte comentai înaintea bărbatului tău, care venea obosit de la muncă, şi-l enervai prin contraziceri. Tăcerea ta însă l-a îmblânzit.