Sfanta Treime

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire: - Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă? - Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, lisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm. Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate. „Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie!” 

                                                                                                                       (Sfântul Ioanichie).

Pildă

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

„De când m-am făcut preot, m-a urmărit clevetirea celor din jurul meu. Într-un fel sau altul, mulți mă amărau și mă întristau peste măsură cu clevetiri mincinoase. Iar aceasta se petrecea mereu. Atât de mult m-au întristat și m-au obosit toate acestea, încât am cedat și de multe ori am spus: «Dumnezeul meu, ia-mă!». Și în cele din urmă m-a luat.”
„Am avut un atac de cord. Mă aflam în Atena, în mijlocul cunoștințelor și al fiilor mei duhovnicești. M-au dus îndată la spital, iar acolo medicii s-au străduit mult să-mi pună în funcțiune din nou inima, însă nu au reușit. La sfârșit au spus: «Nu putem face nimic cu părintele. Luați-l și-l duceți la morgă!». În cele șase ore cât am fost mort, câte nu am trăit! Mai întâi l-am simțit pe Îngerul meu păzitor cum mă însoțește într-o călătorie care la început a fost oarecum grea, dar îndată s-a ușurat, căci suiam spre o lumină nespusă și prea dulce. În timp ce mergeam, multe duhuri rele strigau și mă acuzau. Una din acuze era și următoarea: «Unde-l duci pe acesta? A fost iubitor de bani. Deși a făgăduit neagoniseală, avea banii lui». Dar Sfântul Înger le-a răspuns: «Nu este adevărat! Banii pe care-i avea erau ai mănăstirii, el numai îi administra». În cele din urmă am ajuns la un loc care se părea a fi hotarul dintre două ținuturi. Acolo am auzit următorul dialog: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, să-l duc pe părintele în Rai?» «Nu, pentru că a făcut un păcat grav!», a răspuns ea. «Ce păcat, Stăpâna mea? Părintele a fost bun» Și îngerul a început să mă apere, iar eu simțeam cum îmi curg lacrimi fierbinți din ochi. «A zidit o mănăstire, a ajutat multe suflete să se mântuiască…» «Aceasta este adevărat, a răspuns Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, dar nu a făcut răbdare în nevoința pe care a avut-o, ci-i spunea mereu Fiului meu: Ia-mă și ia-mă! Deci, du-l înapoi să-și sfârșească cu răbdare nevoința sa și după aceea va veni în Împărăția Fiului meu». În timp ce ne întorceam, am văzut Raiul și iadul. Toate cele scrise în Cartea lui Dumnezeu sunt adevărate. Le-am văzut cu ochii mei. Când am ajuns la spital, cu dezgust am intrat în trupul meu înghețat. Au trecut opt ceasuri până ce am început să mișc primele articulații ale degetelor mele. Din mișcarea pleoapelor mele, sora mea a fost prima care a observat învierea mea din morți. S-a tulburat tot spitalul. Încet-încet mi-am revenit și de atunci iau aminte și fac răbdare fără împotrivire la orice îngăduie dragostea lui Dumnezeu. Frații mei, trebuie să dobândim Raiul! Întru răbdarea noastră trebuie să ne dobândim sufletele noastre”.
A povestit-o cu multă smerenie și simțire un ieromonah cuvios grec, care are fii duhovnicești în Atena.
Acestea le-a spus acel părinte, iar la ultimul cuvânt i s-a tăiat glasul din pricina emoției…

Augustin Păunoiu 

Sursa: ziarullumina.ro