O problemă de iubire

              Se spune că într-o zi îngerii de la botez, păzitori ai oamenilor,

s-au prezentat înaintea lui Dumnezeu şi s-au plâns că nu ştiu ce să mai

facă, fiindcă oamenii s-au făcut deosebit de nepăsători şi răi; au timp

pentru toate relele, numai pentru rugăciune nu. Domnul Dumnezeu i-a

întrebat: - Voi ce părere aveţi, ce ar trebui să fac pentru ei? Îngerii

au spus: - Doamne, măreşte-le ziua cu o oră şi noi le vom spune că

este darul tău numai pentru ca ei să se roage. Bine, a zis Domnul.

Şi ziua s-a făcut de 25 de ore. Dar oamenii tot nu s-au rugat. Atunci

îngerii s-au prezentat din nou în faţa Stăpânului, supăraţi pentru

nepăsarea oamenilor: - Doamne, oamenii tot nu se roagă. Domnul

i-a întrebat iarăşi: - Ce credeţi că ar trebui să le mai fac?

- Doamne, fă-le ziua numai de 20 de ore! Îşi vor da seama

cât de scurtă este viaţa şi cât de repede vine judecata ta şi aşa se

vor ruga. Domnul a aprobat cererea şi viaţa a devenit mai scurtă. Dar

nici acum oamenii nu îşi făceau timp să se roage. Îngerii au mers din

nou în faţa Lui Dumnezeu şi s-au plâns că oamenii sunt tot răi. - Ce-i

de făcut? i-a întrebat Domnul. Îngerii n-au mai avut nimic de adăugat

şi Dumnezeu le-a spus: - Rugăciunea nu este o problemă de timp, ci

de iubire. Cine mă iubeşte găseşte timp suficient în cele 24 de ore

ca să se roage. Şi a lăsat timpul ca mai înainte.

Rugăciunea este cea mai grea faptă bună. Cred că v-aţi dat

seama. Creştinii practicanţi fac multe fapte bune: ajută pe aproapele,

citesc cărţi sfinte, se ostenesc în vreun fel sau altul, dar când e

vorba de rugăciune… De ce ? Pentru că rugăciune înseamnă

vorbeşti cu Dumnezeu, iar vrăjmaşului nu-i convine. Pentru aceasta

sunt piedici de tot felul, mai ales înainte de rugăciune, şi cu atât mai

mult în timpul rugăciunii.

„Rugaţi-vă neîncetat!“ (1 Tesaloniceni 5:17).

                                 

Din dragoste

Trăia odată un credincios vestit pentru viaţa lui austeră. Într-o zi, aflându-se în faţa altarului L-a chemat pe Dumnezeu, zicându-i:
- Doamne, aş fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru Tine. Supune-mă la orice încercare şi vei vedea că spun adevărul.
- Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piaţa şi apoi oraşul, stradă cu stradă, şi întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu iroseşti niciun strop de ulei.
Omul a umplut vasul, l-a aşezat pe cap şi a pornit cu braţele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „niciun strop să nu se irosească!".
Era zi de târg şi bărbatul a străbătut întreg oraşul, stradă cu stradă, fără să piardă niciun strop de ulei.
Mulţumit s-a întors şi a aşezat vasul la biserică. A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Şi în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare, omul, cu capul pe genunchi, plângea amar şi repeta printre suspine: „şi totuşi nici un strop nu s-a irosit".
Atunci s-a auzit un glas iarăşi:
– La ce-mi trebuie Mie uleiul tău, omule?
Ce să fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei?
De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, omule, te-ai gândit la Mine? Niciodată!
Aşa era, omul se gândise numai la ulei.
– Mai bine ai fi răsturnat vasul şi te-ai fi gândit la Mine, cu iubire.
Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit, şi iubeşte-Mă cu adevărat.