Viaţa şi săculeţul cu pietre

                                                                     (aranjament preot Ioan)

Umblând odată pe ţărmul mării, un om a găsit un săculeţ cu pietre

negre şi mărunte.

               Mergând încet pe drum şi neavând ce face, scotea pietre din

săculeţ şi arunca în păsări cu ele. A zvârlit aşa toate pietrele în afară de

una, pe care a dus-o acasă. Acolo i-a arătat-o unui vecin care, văzândo,

l-a întrebat cu mirare:

- Unde ai găsit-o? Piatra aceasta este de mare preţ.

Aflând aceasta, omul acela nepriceput s-a întors pe ţărmul

mării să caute pietrele aruncate, dar n-a mai găsit nimic.

Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare an, fiecare

lună, fiecare zi sau ceas al vieţii noastre sunt tot atâtea comori pe

care ni le dă Dumnezeu ca să le folosim pentru mântuirea noastră

şi ajutorarea semenilor, iar noi adesea le mistuim pe lucruri

deşarte. Iar vremea trece şi întoarcere n-are, aşa că pătimim şi noi

ca omul care arunca zadarnic pietrele găsite pe ţărmul mării.

Semnul cuielor

Trăia un om, demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua care urma. A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie, încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:
- Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună.
După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un cui.
În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.
- De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele.
- E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!