Timpul schimbării

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
- Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
- Da, părinte, un puiet de brad.
- Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus: - Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
- Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

Şi-n seara asta, Doamne-ţi bat la uşă,

Şi-n seara asta, Doamne-ţi bat la uşă,
Cu inima tot frântă ca şi ieri.
M-am adunat şi astăzi din cenuşă,
Ca să fiu martor altei Învieri.

Iar am ucis, iar Te-am văzut pe pâine!
Ia-mi bolovanul ăsta, tare-i greu!
Şi mai îngăduie-mă până mâine,
Că nu mai sunt stăpân pe mine, eu!

Să nu mă spui la oameni că-Ţi fac rugă
Şi nici că stau cu Tine noaptea-n prag.
Mi-a încăput măgarul ăsta slugă,
Tocmit la carul morţii, pe ciomag.

Şi n-aş mai vrea ca oamenii să ştie
Că înnoptez cu Tine pe furiş.
Ar fi să-njunghi o nouă liturghie
În rostogolul meu pe povârniş.

Le-am spus că nu mai ştiu nimic de Tine,
Că m-ai trăzni-ntr-o clipă dac-ai fi;
Şi-n ochii lor, neputincios, vezi bine,
Te răstignesc în fiecare zi.

Însângerând în ghimpii remuşcării,
Mă înhăitez de mână cu cei răi
Şi stau de frică-n praştia vânzării,
Bolovăniş pentru trimişii tăi.

De groază-mi creşte-o gheară nevăzută
Şi râcâiesc icoane pe obraz,
Să fie-n cale toată munca slută.
Cum mă mai milui, Doamne, cu răgaz.

Să fi avut o cruce mai uşoară,
Eram şi eu cu ceilalţi la ospăţ
N-aş mai avea azi rană să mă doară,
Nici n-aş fi stat la Nichipercea-n hăţ.

Aş vrea să-ţi spun o vorbă la ureche:
„Am smuls o pană de heruv cândva
Şi-o am aici, într-o cămară veche,
Ţi-aş da-o Ţie, dacă m-ai ierta!?”

N-am altceva, primeşte-mă de milă,
Că tare mai sunt singur şi sărac,
Aprinde-mi iar în suflet o feştilă,
Să mă ridic din zgura-n care zac.

Şi cată de-mi trimite mai degrabă
Un oaspe megieş cu cerul Tău,
Să-mi târnosească calea pe tarabă
Peceţile părerilor de rău.

Poate că mâine-am să-ţi străpung iar coasta
Şi-am să-ţi mai bat în palmă încă-un cui,
Dar Te-oi căta din nou ca-n seara asta:
„Auzi. Nu mă mai spune nimănui!”

de Măgirescu Eugeniu