Copilul și profesorul ateu.

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

    Un profesor faimos, care a fost ateu, a ținut o predică într-un amfiteatru care a promovat ultima sa carte în care a negat existența lui Dumnezeu. Profesorul a vorbit ore întregi și, în cele din urmă, a întrebat dacă vreunul dintre spectatori vrea să întrebe ceva. Dar toată lumea a tăcut, temându-se de elocventa profesorului și nimeni nu a îndrăznit să-l refuze sau să-l întrebe. Și tocmai când profesorul a crezut că a prezentat cu succes și și-a aparat teza un copil care a mâncat un măr care a mâncat un măr care s-a dus la
 - D-le profesor, am o întrebare - a spus copilul.
- Poftim, tinere domn - a spus profesorul cu un zâmbet.
- Ştii ce gust are mărul ăsta pe care-l mănânc eu?
- copilul a întrebat și a mușcat din măr.
- Chiar nu știu, trebuie să-l încerc să știu - i-a răspuns profesorul. - atunci, profesore, dacă nu știi ce gust are un măr pe care nu l-ai gustat, de unde știi ce fel de Dumnezeu n-ai gustat niciodată? - a întrebat copilul, iar profesorul a plecat de la sala de sport.

POETUL ȘI TÂLHARUL

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul (darul de a scrie versuri), primit de la Dumnezeu, numai în rău, căci scria poezii de prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii erau defăimaţi. De aceea, în vremea lui, puţin îi citeau nesuferitele lui versuri.

Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume şi care săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a construit şi el, pe drumul care trecea pe lângă pădure, o fântână.

După un timp, când s-a terminat firul vieţii, au murit amândoi şi au fost duşi în iad pentru faptele lor cele rele.

Tâlharul, pentru faptele lui cele rele, avea sub el o flacăra foarte mare, ce-l acoperea aproape tot; poetul avea numai un foc mic care-l ardea. Cu timpul flacăra de sub tâlhar se micşora pentru faptul că oamenii care treceau pe acel drum, unde se găsea fântâna construită de tâlhar, se bucurau când beau apă şi îl pomeneau pe acela care a construit-o, căci fântâna avea o apă tare bună şi îşi potoleau setea cu ea. Însă flacăra de sub poet se tot mărea, fiindcă oamenii care îi citeau poeziile, se sminteau, deveneau necredincioşi şi din cauza lui negau existenţa lui Dumnezeu, pierzându-şi sufletele. În timp ce tâlharul mai avea doar un foc micuţ sub el, flacăra de sub poet se mărea mereu…

Această istorioară scoate în evidenţă păcatul smintelii, care este mai mare decât alte păcate, tocmai pentru faptul că prin ea se pierd mai multe suflete. Una e să faci un păcat de care să dai răspuns înaintea lui Dumnezeu numai tu, şi alta e să dai răspuns de păcatele altora, fiindcă i-ai smintit, căci zice Hristos: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala."(Matei 18, 6-7)