Lumânarea se topește luminând…

Un prieten mă cam mustra zilele trecute, spunând că prea îmi las viața să se topească în munca ce o fac.

– O, dragul meu! I-am răspuns. Eu îți dau toată dreptatea, dar mai întâi, te rog să aprinzi lumânarea aceasta!

– Foarte bine, iată, am aprins-o. Și ce vrei să spui cu acest lucru?

– Vreau să te rog să nu lași lumânarea să se topească. Uite, lumânarea se topește și asta-i o pagubă mare.

– Apoi, dragul meu, așa e și cu noi, cei care am fost puși să lucrăm în ogorul Domnului. Lumânarea trebuie pusă în sfeșnic și aprinsă, ca să lumineze tuturor (Matei 5, 15); dar, făcând acest lucru, ea se topește, căci unde s-a mai văzut vreo lumânare aprinsă care ar strânge seu și grăsime? Sau unde s-a mai văzut o sare ce nu se topește după ce s-a băgat în bucate (Matei 5, 13)?

O lumânare poate fi cât de mare și mândră, dacă nu arde și nu luminează, care este folosul ei?
Lumânarea se topește luminând…

Preot Iosif Trifa

Valiza ...

Un barbat a murit… cand si-a dat seama, l-a vazut pe Dumnezeu apropiindu-se de el cu o valiza in mana. Dumnezeu a spus:
“Bine, fiule… este timpul sa plecam.”
Surprins, omul a raspuns: “Acum? Asa de devreme? Aveam o multime de planuri…”
Dumnezeu: “Imi pare rau, dar trebuie sa plecam.”
Barbatul: “Ce ai in valiza?”
Dumnezeu a raspuns: “Lucrurile tale!”
Barbatul: “Lucrurile mele? Ce vrei sa spui? Adica hainele mele, banii mei?”
Dumnezeu: “Nu. Acele lucruri nu au fost de fapt ale tale. Ele apartineau pamantului.”
Barbatul: “Atunci amintirile mele?”
Dumnezeu: “Acelea nu ti-au apartinut niciodata. Ele apartin timpului.”
Barbatul: “Este vorba de talentul meu?”
Dumnezeu: “Acesta nu ti-a apartinut niciodata… el a fost in functie de oportunitati.”
Barbatul: “Este vorba despre familia si prietenii mei?”
Dumnezeu: “Imi pare rau… ei nu ti-au apartinut niciodata. Ei au apartinut destinului.”
O lectie de viata. Toti trebuie sa citim asta!
Povestea care ne invata ce inseamna cu adevarat viata
Barbatul: “Este vorba de sotia si fiul meu?”
Dumnezeu: “Ei nu ti-au apartinut tie niciodata… au apartinut inimii tale.”
Barbatul: “Este vorba de corpul meu?”
Dumnezeu: “Corpul tau nu ti-a apartinut niciodata. El a apartinut pamantului.”
Barbatul: “Este sufletul meu?”
Dumnezeu: “Nu, sufletul tau imi apartine mie.”
Foarte speriat, omul a luat valiza din mainile Domnului si a deschis-o. Aceasta era goala.
Lacrimile au inceput sa curga siroaie pe obraz.
“Niciodata nu am avut nimic???” – a intrebat barbatul.
Dumnezeu a raspuns: “Adevarat… fiecare moment pe care l-ai trait a fost doar al tau. Viata este doar un moment… un moment care iti apartine. Din acest motiv trebuie sa te bucuri de fiecare clipa pe care o ai. Nu lasa ca nimic sa te opreasca din a fi fericit. Traieste ACUM! Traieste-ti VIATA.”
Nu uitati sa fiti fericiti… acesta este singurul lucru care conteaza.
Lucrurile materiale si tot ce crezi ca merita… nu merita; sunt lasate in urma. Nu poti lua nimic cu tine in cealalta lume.
Impartasiti aceasta poveste cu toti cei pe care ii iubiti. Bucurati-va de fiecare zi ..

Cerşetorul cinstit !

Odată, un om bogat şi bun (Domnul să fie slăvit că se găsesc şi de aceştia!), trecând pe-o stradă, văzu un cerşetor. Duse mâna la buzunar şi, scoţând un ban de aur, îl dete cerşetorului.
Părându-i-se pomana prea mare şi, crezând că omul bogat se înşelase, cerşetorul îl ajunse din urmă şi dându-i banul, îi zise:
- "Domnule, poate v-aţi înşelat şi mi-aţi dat acest ban de aur...?
Bogatul îi răspunse:
- "Nu m-am înşelat, dar fiindcă ai un suflet cinstit, iată încă un ban de aur, să ai pentru nevoile dumitale... Cerşetorul îi mulţumi, iar bogatul îşi zise: "Iată că şi printre aceştia se poate găsi un om cumsecade.?

File din Pateric

             Un tânăr crescut într-o familie de sectanti a fost botezat în Biserica Ortodoxă. Îi plăceau slujbele, îi plăceau cărtile duhovnicesti, dar nu vroia să se spovedească. Rămăsese cu o îndoială, nu credea că prin Taina Spovedaniei se iartă păcatele. Cădea în păcatul curviei destul de des, dar, după ce păcătuia, se ruga la Dumnezeu să îl ierte.
Si tot asa s-a întâmplat vreme de câteva luni. Odată i s-a arătat un drac care i-a spus:
- Nu ti-e rusine să te mai rogi, după ce păcătuiesti atât? Ce, crezi că Dumnezeu e orb, că nu vede cât de desfrânat esti?
Tânărul i-a răspuns:
- Ba vede, si tot asa vede si pocăinta mea. Si până o să mor, o să îi cer iertare pentru fiecare din căderile mele...
- Să îi ceri, că degeaba îi ceri... a spus dracul, dispărând.
Speriat, tânărul s-a dus la biserică, să vorbească cu un preot. După ce a ascultat întâmplarea, preotul i-a spus:
- Degeaba Îi ceri lui Dumnezeu să te ierte dacă nu vrei să întelegi că păcatele săvârsite după Botez se iartă prin Taina Spovedaniei. Dacă nu te spovedesti, nu ti se iartă. Abia după spovedanie sufletul are puterea de a birui păcatul. Altfel, bunăvointa sufletului de a se îndrepta este repede îngenuncheată de diavol.
După ce tânărul s-a spovedit, dracul i s-a arătat iar:
- Te-a iertat Dumnezeu, dar iarăsi o să te dobor. Si iarăsi o să te spovedesti, si iarăsi o să te dobor.
Tânărul i-a spus:
- Asa să fie până pe patul de moarte, iar să cad, si iar să mă spovedesc, si tot nu o să mă dau bătut. Dar cred lui Dumnezeu că îl va lumina pe duhovnic să îmi dea sfaturile si canonul potrivit pentru a mă vindeca, si că mă va întări să nu mai cad în cursele tale.
Si dracul i-a zis:
- Nu te voi mai ispiti atunci, ca să nu îti agonisesti cunună.
Si de atunci, tânărul a dus cum trebuie războiul duhovnicesc. Alerga la duhovnic imediat ce vreo ispită îi întuneca mintea. Si nu astepta să păcătuiască cu trupul pentru a se spovedi.

Si ploaie si soare

Cu mulţi ani în urmă, istoria spune că ţăranii din Germania erau necăjiţi din cauza recoltelor sărace. Aşa că unii dintre agricultori s-au rugat lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, măcar timp de un an făgăduieşte-ne să ne dai întocmai ceea ce Îţi cerem, şi ploaie, şi soare, atunci când dorim noi“.

Oamenii au primit semn din cer cum că Dumnezeu le-a ascultat ruga şi s-au înapoiat bucuroşi la casele lor. Când sătenii cereau ploaie, Dumnezeu, milostiv, le-o dădea. Când cereau soare, primeau soare. Se făcuse vară, şi grâu mai des ca în anul acela nu se pomenise. Şi porumbul crescuse înalt şi promitea o recoltă bogată.

Dar când timpul secerişului s-a apropiat, bucuria oamenilor s-a schimbat în tristeţe. Au văzut, spre mirarea şi necazul lor, că porumbul nu avea nici un ştiulete, iar grâul, des şi galben la pai, era sec în spic. Nici pomii nu aveau roade şi erau plini doar de frunziş. „O, Doamne! au strigat ei, neînţelegând. Ne-ai părăsit“. Dumnezeu le-a răspuns: „Nu e adevărat, fiii mei. V-am dat tot ce mi-aţi cerut“. „Atunci de ce, Doamne, au spus ei, de ce nu avem grâne şi fructe?“

„Pentru că nu aţi cerut şi vântul aspru din nord“, răspunse Dumnezeu. Fără vânt, desigur, polenizarea nu avusese loc.

Există o poezie care spune printre altele: „Spinilor vieţii le datorez mai mult decât dulcilor trandafiri; Ei nu mă vor lăsa să lenevesc când am sarcini de împlinit. Ei mă îndeamnă la fapte mai înalte, nu îmi îngăduie liniştea uşoară, ci îmi tot îmboldesc conştiinţa şi adeseori mă aduc în genunchi.“

Din volumul Vitamine duhovniceşti, Anthony M. Coniaris, vol. 2, Editura Sophia, 2010

CASA NEÎNCUIATĂ

O femeie s-a dus în pelerinaj la o mănăstire şi abia la sfârşitul zilei şi-a amintit că lăsase uşa casei descuiată. Casa era la capătul oraşului Kirov şi, în afară de ea, nu mai locuia nimeni acolo. Ce să facă? Toţi o sfătuiau să se întoarcă. Însă ea le-a spus:
– Nu, nu mă voi întoarce, facă-se voia Domnului.
Şi, rugându-se Sfântului Nicolae, şi-a continuat drumul. Peste o săptămână, s-a întors acasă. Uşa era larg deschisă. A înţeles că înăuntru era cineva. S-a oprit speriată în prag. Intrând în casă, a venit înaintea ei un bărbat tânăr, care s-a aruncat la picioarele ei.
– Lasă-mă să plec, striga el, în numele lui Dumnezeu, lasă-mă să plec! Îţi întorc tot ce-am luat, numai lasă-mă să plec!
– Uşa este deschisă, pleacă!
– Nu pot! Bătrânul nu mă lasă.
– Care bătrân?
– Unul… aşa mic de statură. Eu am intrat în casa ta, am golit frigiderul, am mai luat câte ceva, uite, nici nu le-am atins şi am dat să ies, dar în uşă stătea el. Nu scotea un cuvânt. Mi s-a făcut frică! Am încercat să ies noaptea – el tot acolo stătea. Dacă vrei, poţi să mă duci la miliţie!
– Ia uite ce-ţi mai trece prin cap! Pleacă! Nu ai dat foc casei şi îţi mulţumesc pentru asta!
– Mi-e frică de bătrân.
Femeia s-a rugat Sfântului Nicolae şi apoi l-a slobozit pe hoţ. Dacă femeia l-a iertat, l-a iertat şi Sfântul Nicolae.

O credincioasă din oraşul Suzdal, Rusia

„Greutatea Crucii”

Există o istorioară în care o femeie istovită din cauza greutăţii crucii pe care o avea de purtat se roagă să i se dea o altă cruce, convinsă fiind că, oricare i s-ar da, ar fi mai uşoară. Femeia a adormit, visându-se în mijlocul unei mulţimi de cruci, de diferite aspecte şi mărimi, culcate la pământ. I-a atras atenţia una dintre ele: era o cruce nu prea mare, cu margini aurite, împodobită cu pietre preţioase. “Iată, îşi va fi spus în sine, o cruce pe careîmi va fi uşor să o port!” Dar, îndată ce a ridicat-o, crucea a prins a o apăsa cu o greutate neobişnuită, aurul şi pietrele preţioase sclipeau de-ţi luau ochii, dar o greutate era de neînchipuit, cu neputinţă de purtat. Alături se afla o altă cruce, împodobită cu flori. “De bună seamă că asta a fost făcută taman pentru mine!” a exclamat femeia, grăbindu-se să ia crucea de jos. Dar, ridicând-o, toate florile s-au prefăcut în spini, care i s-au înfipt, dureros, în carne. În sfârşit, a găsit o cruce simplă, fără nici o podoabă, care nu se remarcă nici prin formă deosebită, nici prin aplicaţii bogate, dar pe care era scris cuvântul IUBIRE. Ridicând-o, a putut să o poarte să să se convingă că era cea mai uşoară din toate câte încercase până atunci. S-a mai întâmplat ceva: şi-a dat seama că, crucea era cea pe care o purtase până atunci şi care i se păruse grea. Dumnezeu ştie de ce cruce avem nevoie şi pe care putem să o purtăm mai uşor. Ne-o dă pe măsura puterii noastre. Noi nu putem judeca cât de grele sunt încercările trimise asupra apropiaţilor noştri. Suferind de lipsuri morale, de sărăcie, ne uităm cu invidie la cei bogaţi fără să ne gândim că aurul şi pietrele scumpe pot spori greutatea crucii care li s-a dat de purtat celorlalţi. Alte vieţi ni se par înflorind sub semnul unei fericiri perpetue, dar nu vedem spinii ascunşi sub frunzele celor mai arătoşi trandafiri. Dacă am fi în stare să probăm toate crucile pe care le trimite Dumnezeu omenirii aflate în suferinţă, ne-am convinge, cu siguranţă, că n-am avea forţa de a purta niciuna dintre ele cu excepţia celei pe care Domnul, în marea Sa iubire, a ales-o pentru noi.

„Miride pentru suflet” – publicaţie a parohiei „Sf. Nicolae”, Băluşeşti, Neamţ, Nr. 5/2011

PILDĂ

            Un om, trecând pe o stradă, a văzut în faţa unei biserici un bătrân sărman, cerşetor, ce trăia din milostenia credincioşilor. De bătrân, s-a apropiat o fetiţă care i-a întins câţiva bănuţi. Impresionat de gestul ei, trecătorul a întrebat-o pe copilă:
Spune-mi, de ce i-ai dat bătrânului bănuţii tăi?
Ştiţi, domnule, tatăl meu a murit, iar mama, deşi munceşte mult, nu prea are bani, aşa că o ducem destul de greu.

Dar aseară mama mi-a spus că, atunci când faci un bine, Dumnezeu te răsplăteşte negreşit. Aşa că azi, am luat bănuţii aceştia pe care eu i-am strâns şi i-am dat bătrânului din faţa bisericii. El are, cu siguranţă, mai multă nevoie de ei. Iar Dumnezeu, fiindcă am făcut un bine, se va îndura şi de mine.
Cucerit de bunătatea fetei, omul a întrebat-o ce îşi doreşte ea cel mai mult.
O, a spus fata, aş vrea un cojocel, că vine iarna şi va fi foarte frig. Anul trecut am răcit rău de tot, fiindcă nu am umblat bine îmbrăcată, dar Dumnezeu mi-a ajutat şi m-a însănătoşit. Mama a vrut să-mi cumpere un cojocel, dar e tare scump şi nu se poate.
E, uite că se poate, i-a mai spus omul. Vino cu mine!
Ajunşi în faţa unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat fetei un cojocel călduros şi tare frumos. Fetiţa nu ştia cum să-i mai mulţumească străinului ce se îndurase de ea.

Dumnezeu totdeauna te răsplăteşte pentru binele făcut
Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a avut dreptate. Dumnezeu totdeauna te răsplăteşte pentru binele făcut. Tu l-ai ajutat pe bătrân, iar Domnul mi-a dat mie ocazia să te întâlnesc tocmai în acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine, şi, fii sigură, Dumnezeu îmi va ajuta şi mie mai târziu, fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe ceilalţi, şi Dumnezeu ne ajută pe noi.
Cu cât suntem mai buni şi avem mai multă grijă unul de altul, cu atât Dumnezeu ne vede credinţa şi ne fereşte de rele.
„Fiecare din noi e ajutat de celălalt în mod providenţial.” (Sfântul Marcu Ascetul)

Dela Preot Ionel Vrînceanu.

PUTEREA CANONULUI

Calugarul Alb

· 

· 

O femeie cu frică de Dumnezeu şi credinţă în mila şi iertarea Lui, a fost la preotul duhovnic din satul ei pentru a se spovedi şi a se împărtăşi. Din cauza unor greşeli din tinereţea ei, preotul, după Sfânta Taină a Spovedaniei, i-a dat doar Aghiasmă Mare, amânând pentru un timp împărtăşania. Femeia s-a tulburat în sufletul şi-n inima ei, dar s-a rugat în continuare cu credinţă lui Dumnezeu şi Maicii Domnului.

 Peste câteva zile, a murit. Ajungând sufletul ei în faţa porţii raiului, un înger a întrebat-o: - Te-ai spovedit, te-ai împărtăşit? 

Aici nu poţi intra fără Sfânta Spovedanie şi fără Sfânta Împărtăşanie. Atunci femeia credincioasă a zis:
 - Da, m-am spovedit în frica lui Dumnezeu, dar am fost oprită de la Sfânta Împărtăşanie şi mă găsesc sub canonul preotului duhovnic.
- Bine, atunci intră în rai, deoarece tot cel ce moare sub canonul lui Dumnezeu dat prin preot, moare în ascultare faţă de El şi este mântuit.

Cel mai nenorocos om

Era odată un om cu adevărat nefericit. Totul îi mergea rău. Nenorocul se înverşuna împotriva lui. Acoperişul colibei i se prăbuşea, grădina sa era o junglă, nu avea nici prieteni, nici nevastă. Până la urmă deveni mândru de nenorocirea lui. Spunea oricui voia să-l asculte: „Sunt omul cel mai nenorocos din lume!”
Începu să se întrebe de ce Dumnezeu îl făcuse atât de nenorocos. Decise să-l găsească şi să-l întrebe.
După ce merse un an şi o zi prin păduri, dădu peste un luminiş cu o peşteră. Intră în peşteră; şi când ochii i se obişnuiră cu întunericul, observă un lup, într-un colţ. Era într-o stare jalnică. Era atât de slab că i se puteau număra coastele şi blana îi era murdară şi ruptă. De mirare, dar putea vorbi. Lupul îl întrebă:
– Cine eşti şi unde te duci?
Omul răspunse:
– Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi îl caut pe Dumnezeu, pentru a-l întreba de ce sunt aşa de nenorocos.
– Când îl vei întâlni, poţi să-l întrebi de ce sunt aşa şi de ce sunt slab?
– Vino cu mine şi întreabă-l tu însuţi, răspunse omul.
– Mă îndoiesc că aş fi capabil de asta. Mă simt prea slăbit pentru a călători. Întreabă tu pentru mine.
Omul fu de acord şi-şi reluă drumul.
Mai merse încă un an şi o zi, apoi se opri să se odihnească în pădure. O frunză îi căzu pe creştet şi el privi în sus. Văzu un arbore amărât, mic şi firav. Arborele zise:
– Cine eşti tu şi unde te duci?
Omul răspunse:
– Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi îl caut pe Dumnezeu, pentru a-l întreba de ce sunt aşa de nenorocos.
– Când îl vei întâlni, poţi să-l întrebi de ce sunt aşa şi de ce nu pot face să-mi crească ramuri puternice şi un trunchi gros?
– Vino cu mine şi întreabă-l tu însuţi. răspunse omul.
– Pot vorbi, dar nu pot să mă mişc, vezi că sunt prins în rădăcini. Întreabă tu pentru mine.
Omul fu de acord şi-şi reluă drumul.
Încă un an şi încă o zi trecură. Ajnuse într-o vale minunată, înverzită şi acolo dădu peste o micuţă casă albă. Cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată stătea sub un cireş, aproape de uşă. Ea îl întrebă:
– Cine eşti şi unde te duci?
Omul răspunse: „Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi îl caut pe Dumnezeu, pentru a-l întreba de ce sunt aşa de nenorocos.” Femeia îl invită înăuntru, îi pregăti o masă delicioasă, îi ascultă povestea şi îi zise: „Când îl vei vedea, poţi să-l întrebi de ce sunt singură?” El fu de acord.
După un an şi o zi, ajuns la capătul lumii, îl găsi pe Dumnezeu.
– Cine eşti şi unde te duci?, îl întrebă Dumnezeu.
Omul răspunse:
– Sunt omul cel mai nenorocos din lume şi vin să te întreb de ce sunt aşa de nenorocos.
Dumnezeu ascultă cu răbdare în timp ce omul depănă lunga poveste a tot ce nu mergea bine în viaţa sa. Când termină, Dumnezeu zise:
– Nu eşti doar nenorocos, eşti şi prost.

Nu era chiar răspunsul pe care omul îl aştepta, aşa că ceru explicaţii.
– Te-am creat din ce-am putut mai bine. Ţi-am oferit posibilităţi şi oportunităţi infinite, te-am înconjurat de frumuseţe, de oameni pe care să-i cunoşti, de locuri pe care să le explorezi şi de descoperiri pe care să le faci. Trebuie să-ţi revii şi să încetezi de a mai spune că eşti omul cel mai nenorocos din lume. Du-te mai bine să-ţi cauţi norocul, acolo unde se află. Mişcă!
Omul, redus la tăcere de aceste cuvinte, se întoarse să plece, gânditor. Dumnezeu îl rechemă.
– Ai întrebări să-mi pui din partea altora, nu e aşa?
Omul puse întrebările şi Dumnezeu îi dădu răspunsurile, apoi îi spuse să plece.
Omul ajunse la casa cu femeia frumoasă, din valea înverzită. Ea îl invită din nou, nerăbdătoare să afle răspunsurile. Omul îi spuse:
– Dumnezeu mi-a zis că nu eram doar nenorocos, ci şi prost.
Apoi îi spuse că Dumnezeu zisese că ea era singură pentru că trăia într-un loc izolat. El a zis:
– Spune-i să deschidă ochii şi să ceară în căsătorie primul om care va trece şi ei vor trăi fericiţi toată viaţa.
Ea răspunse:
– Tu eşti primul om care a trecut. Vrei să mă iei în căsătorie?
Omul zise:
– Nu. Trebuie să plec, pentru că Dumnezeu mi-a zis să merg să-mi caut norocul acolo unde se găseşte.
Şi plecă.
Când ajunse la arborele prăpădit, îi zise:
– Dumnezeu mi-a dat răspunsul pentru tine. Tu nu poţi creşte sănătos, pentru că atunci când erai doar un pomişor, nişte tâlhari au îngropat o comoară aici, sub tine. Lada îţi blochează rădăcinile şi te împiedică să creşti. Dacă găseşti pe cineva care să sape şi să ridice comoara, atunci vei putea creşte normal. Dumnezeu mi-a spus totodată că nu sunt doar nenorocos, ci şi prost.
Arborele răspunse:
– Este o lopată, acolo, lângă arborele acela. E acolo de când îmi pot aminti. Ia-o şi scoate cufărul acela!
Omul răspunse:
– Nu. Eu trebuie să plec, pentru că Dumnezeu mi-a zis să merg să-mi caut norocul acolo unde se găseşte.
Şi plecă.
În sfârşit, ajunse la grota cu lupul.
– Ai întrebat? zise lupul.
– Da. Se pare că nu sunt doar nenorocos, ci în plus sunt şi prost.
Lupul înălţă capul şi zise:
– Şi pentru mine ce a zis?
Omul răspunse:
– Singurul motiv pentru care eşti slab este că eşti înfometat. A zis că trebuie să mănânci primul om prost pe care-l vei întâlni.
…Şi aşa lupul îl mâncă.

Autor text: necunoscut

sursa

 File de Lumina 

Răsplata

Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de harnic era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi tot nu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:
– Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase. Aş vrea şi eu aşa ghete.
– Măi băiete, i-a răspuns omul, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept?
N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar şi de data aceasta părintele l-a refuzat.
Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:
– Uite, măi băiete, văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în grădină. Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeşte şi se strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul şi pe urmă vino aici şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele.
N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un pui de somn, după care a alergat în curte, strigând:
– Gata, tătucă, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii?
– Nu! – a răspuns omul categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vremea. Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!
A plecat iar băiatul, dar nu putea înţelege de unde ştia tata că el nu vânturase grâul. Probabil că l-a surprins dormind şi nu l-a trezit, că altfel nu se poate… Aşa că, după ce s-a urcat iarăşi în podul casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu. A stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi spre tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se duse iarăşi în grădină.
– Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii?
– Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-e ruşine? Să ştii că, dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nicio gheată. Ai înţeles?
Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, a găsit ascunsă în grâu o pereche de ghete noi nouţe, exact aşa cum îşi dorea el.
De bucurat, s-a bucurat, cum era şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi crăpa obrazul de ruşine pentru minciunile sale de mai’nainte. Fără să-l mai pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în grădină să îşi ajute tatăl. Acum simţea, într-adevăr, că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simţea cât de bine este să fii alături de părinţi şi să îi ajuţi.

„Creşteţi-vă copiii în învăţătura şi înţelepciunea Domnului!” (Sfânta Scriptură)

Numărul rugăciunilor

O femeie credincioasă, care se ruga zilnic, s-a gândit într-o zi: ce-ar fi să-şi numere rugăciunile?
Şi pentru a ţine numărul rugăciunilor, a apelat la o metodă simplă. De fiecare dată când se aşeza în genunchi la rugăciune, punea într-un coş o nucă. Avea o livadă cu nuci, aşa că avea la îndemână multe asemenea fructe cu care să-şi ţină socoteala rugăciunilor.
Cu timpul, femeia a umplut mai multe coşuri în urma rugăciunilor sale. Era foarte mândră când le privea. Erau dovada credinţei ei arzătoare.
Într-o noapte a visat un înger care i-a spus să schimbe metoda. Când avea să spună o rugăciunea, să spargă o nucă din cele adunate, dar să înceapă cu coşul pe care l-a umplut cel mai de demult.
Femeia a luat cuvintele îngerului ca pe sfatul lui Dumnezeu şi a făcut întocmai. Numai că nucile pe care le spărgea erau toate seci.
Atunci şi-a dat seama că timpul lăsase fructele fără miez, şi a înţeles că acelaşi lucru se petrecuse şi cu rugăciunile ei spuse doar pentru a fi contabilizate.
Pericolul acesta îl paşte pe orice om care pune mai mare preţ pe formă decât pe fond.

Dar din dar se face raiul...

  Într-o mănăstire, călugărul care împlinea ascultarea de portar a primit de la un ţăran, care-şi avea via în apropiere, un mare ciorchine de strugure. Omul i-l dăruise cu tot dragul spunându-i că este cel mai frumos ciorchine din via lui.
Călugărul portar se gândi că fructul l-ar bucura mai mult pe un frate mai bătrân şi bolnav. Merse şi-i dărui strugurele. Bătrânul îl primi cu bucurie, dar văzându-l aşa mare şi frumos, simţi că acest ciorchine ar sta bine pe masa stareţului.
Şi ciorchinele fu dăruit din nou. Stareţul se folosi şi el însă de strugure să facă o bucurie călugărului bucătar care stătea toată ziua în căldură lângă cuptor ca să facă bucate pentru toată obştea.
Ciorchinele ajunse la bucătărie, dar nu rămase acolo, pentru că a fost dăruit mai departe.
Şi aşa, dar din dar, fructul a trecut aproape prin mâinile întregii comunităţi şi a ajuns în final de unde pornise: adică la călugărul portar, primul care-l primise în dar.
În acest fel, un strugure dăruit a făcut dovada că în acea mănăstire era un mic colţ de rai.

Beţivul si nevasta lui.

O femeie credincioasă avea un bărbat beţiv.
Mai în fiecare seară, el venea beat acasă şi asuprea pe nevastă-sa şi pe copii.
Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.
Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă şi bună, cu atât se înfuria mai tare şi o bătea fără milă.
Într-o zi, el, ieşindu-şi din fire, răcni la ea:
- "De ce taci? De ce nu mă loveşti şi tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?"
Iar femeia îi răspunse:
- "Puterea asta o am de la Domnul Iisus!?
Atunci omul, înfrânt şi ruşinat, îi zise:
- "Tot tu eşti mai tare ca mine!?
Şi din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătăţii şi rugăciunilor nevestei sale.

ORBUL si SCHIOPUL,

                                                                            adica,
                                                               TRUPUL si SUFLETUL

   O pilda spune ca “Un om bogat a plecat pentru timp mai indelungat de acasa, incredintand supravegherea livezii sale la doi servitori, unul fiind schiop si celalalt orb, gandindu-se ca acestia nu vor fura. Vazandu-se insa singuri, in lipsa stapanului, orbul a luat pe schiop in spinare si astfel, conducandu-se unul pe altul, au furat cele mai frumoase fructe din livada. Cand s-a intors stapanul si a vazut paguba, ei au incercat sa se scuze, dar stapanul le-a cunoscut inselaciunea si le-a zis: “IMPREUNA ATI PACATUIT, IMPREUNA SA FITI PEDEPSITI!”. 

Asa este TRUPUL SI SUFLETUL, fiindca, cel trupul este orb, fara lumina mintii, iar sufletul este incapabil sa faca ceva fara membrele trupului. Dar impreuna pacatuiesc si impreuna primesc pedeapsa”.
   Bucuria mea, dupa placere, urmeaza durere, sau, altfel spus, care desfatare este lipsita de intristare? In viata daca gresesti, odata ai sa platesti, adica, vine “Factura pacatelor”, iar daca a venit, trebuie sa ne smerim, spunand: Asa-mi trebuie pentru pacatele mele! Doamne, Dumnezeule, iti multumesc ca m-ai pedepsit atat de putin, fiindca, meritam mai mult! Pacatele se iarta prin spovedanie, dar se ispasesc prin suferinta, insa, trebuie sa nu uitam ca DUMNEZEU, IISUS HRISTOS, A VENIT SA UMPLE SUFERINTA UMANA DE PREZENTA LUI! (daca nu cartim si nu ne razvratim).
Amin si Aliluia!
                                                                                                                             Preot Ioan 🛎.

Dare de seamă la poarta raiului

Era o familie destul de necăjită, care trăia undeva la țară. Femeia era foarte credincioasă și în ciuda faptului că soțul era cam iubitor de băuturică – nu-și pierduse nădejdea că Dumnezeu va rândui cumva ca familia ei să intre în ROST.
Soțul era om bun și darnic, nu era violent, dar bea aproape toți banii și copii se chinuiau văzând acestea. Soția îi spunea mereu:
- „Petrică! Roagă-te și tu un pic la Dumnezeu să-ți ia patima asta a beției, roagă-te și tu măcar pentru tine, dacă nu și pentru noi!”
Iar el mereu îi spunea asa:
- „Lasă că te rogi tu și pentru mine!”
Soția mereu îi repeta:
- „Mergi măi bărbate și tu la biserică în duminici și sărbători!”
Iar el răspundea ca întotdeauna cu aceeași replică:
- „Lasă fă Filofteio, că mergi tu și pentru mine!”
Și tot așa la fiecare îndemn al soției bărbatul spunea: „Lasă că faci tu și pentru mine!”
Într-o bună zi Petrică se îmbolnăvi și făcu febră mare, soția era la biserică cu copii și se rugau și pentru el. În starea în care era a adormit sub înfluența bolii și a febrei puternice și a avut un coșmar teribil de înfricoșător, căci parcă era aievea.
Se făcea că Petrică ajunsese cu familia lui la poarta raiului și toți erau fericiți de frumusețile de nedescris care se întrezăreau acolo. Un înger înfricoșător de frumos i-a invitat în rai unul câte unul. Bucuria era de nedescris, numai că atunci când ajunse Petrică să intre, îngerul îi făcu semn cu asprime să iasă afară. Atunci el întristat până la lacrimi strigă îngerului cu glas mare:
- „De ce nu mă lași îngere să intru și eu cu soția mea?”
Iar îngerul cu voce gravă îi spuse:
- „Lasă că intră ea și în locul tău! Toată viața s-a rugat în locul tău, a mers la biserică în locul tău, a avut grijă de copii în locul tău, a muncit în locul tău, s-a spovedit în locul tău, s-a îndreptat în locul tău! Deci acum fără tăgadă, se cuvine să intre în rai și în locul tău!”
Și de îndată ce se închiseră porțile raiului, lângă el apărură rânjind niște făpturi hidoase și înspăimântătoare care deja începuseră să-l chinuie și să-i spună:
- „Al nostru ești, că nouă ne-ai slujit toată viațaaaaaa….!”
Și se zbătea în acel coșmar când soșia și copii ajunseră acasă și-l auzeau cum țipa și se tânguia și cerea iertare și striga la Dumnezeu să nu-l lase. Soția puse mâna pe el și-l trezi. Când a văzut el că totul a fost un vis urât, înfricoșat a spus soției:
- „Draga mea nevastă începând de astăzi voi fi credincios lui Dumnezeu, căci eu am fost acum câteva clipe până la porțile raiului și nu m-au lăsat să intru cu voi acolo, aţi intrat doar voi şi pentru mine„.

FELUL DE A NE RUGA

Într-o mânăstire vieţuia un frate evlavios. El avea obiceiul să se trezească cu regularitate şi să se roage dis-de-dimineaţă, la un ceas anumit.

Într-o dimineaţă, după ce se trezi, îl fură somnul din nou şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă rânduiala sa cea obişnuită – ora de rugăciune.

Un străin întră în chilia lui şi îl trezi, grăindu-i:

- Frate, scoală-te, că întârzii la rugăciune!

- Dar cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă fratele speriat.

- Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.

- Nu-mi vine a crede... Cred că tu eşti un om cu gânduri ascunse... Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?

- Ba da, frate, eu sunt diavolul şi, iată, am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.

- Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele Dumnezeu celui viu, te jur şi te leg să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?

- Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Da, eu am venit aici cu un gând de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală, o obişnuinţă lipsită de esenţă. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: "Omul acesta va întârzia la rugăciune. Când se va trezi, îi va părea foarte rău. De douăzeci de ani nu i s-a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău... Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem". Astfel judecând noi - încheie diavolul - iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea ta obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.

Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar fratele înţelese că prin această ispitire, Dumnezeu i-a descoperit că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga. 

"Care dintre ele esti tu?"

O tanara a mers la mama ei si i-a povestit despre viata sa si despre lucrurile grele pe care le are de infruntat. Nu mai putea, vroia sa se dea batuta. Se saturase sa se tot lupte si sa se chinuie. Se parea ca ori de cate ori reusea sa rezolve o problema, alta noua isi facea aparitia.

Mama ei o duse in bucatarie. A umplut 3 vase cu apa si le-a pus pe fiecare la foc. In scurt timp apa din ele a inceput sa fiarba. In primul vas a pus morcovi, in al doilea oua, iar in ultimul vas cafea macinata. Le-a lasat sa fiarba fara sa scoata nicio vorba.

Dupa 20 minute a oprit focurile. A pescuit morcovii si i-a pus intr-un bol. A scos afara ouale si le-a pus intr-un bol. Apoi a scos cu un polonic si cafeaua si a pus-o in al treilea bol.

Intorcandu-se spre fata ei a intrebat-o:

"Spune-mi ce vezi?"

"Morcovi, oua si cafea", a raspuns ea.

Mama ei a adus-o mai aproape si a rugat-o sa ia morcovii in mana si sa-i spuna ce simte. Fata a facut ce i se ceruse, si a remarcat ca acestia sunt moi. Apoi mama ei a rugat-o sa ia un ou si sa-l curete de coaja. Facand aceasta, fata a observat ca oul este acum tare. In final, mama a rugat-o sa sorbeasca din cafea. Fata zambind a savurat o inghititura din cafeaua cu o aroma imbietoare.

Curioasa, a intrebat-o pe mama ei: "Ce inseamna toate acestea, mama?"

Mama ei i-a explicat ca toate cele 3 lucruri au avut parte de aceeasi adversitate, apa fiarta. Fiecare dintre ele a reactionat insa diferit.

Morcovii au fost la inceput tari, puternici si neinduplecati. Dar apa fiarta i-a inmuiat si au devenit slabi.

Oul a fost fragil. Coaja lui subtire i-a protejat lichidul interior, dar dupa ce a fiert continutul sau s-a intarit.

Boabele de cafea macinate au fost unice. Dupa ce au fost fierte, ele au schimbat apa.

"Care dintre ele esti tu?" si-a intrebat fiica. "Cand adversitatea bate la usa ta, tu cum raspunzi? Esti un morcov, un ou sau un bob de cafea?"

Gandeste-te si tu: Care sunt eu?

Sunt morcovul care pare puternic, dar durerea si adversitatea ma fac sa imi pierd puterile, sa devin fragil.

Sunt oul care porneste la drum cu o inima maleabila, care se schimba cu caldura? Am un spirit fluid care dupa o moarte, o despartire, probleme financiare sau alte greutati se aspreste? Exteriorul meu e mereu acelasi, dar in interior zace o inima impietrita?

Sau sunt precum boabele de cafea? Atunci cand apele devin fierbinti reusesc sa schimb situatiile din jurul meu si sa dau tot ce am mai bun din mine?

In timpurile in care intunericul si esecurile primeaza, te poti ridica la un alt nivel? Cum faci fata adversitatii? Esti un morcov, un ou sau o boaba de cafea?

Poate ca ai parte de destula bucurie care sa te faca dulce, de suficiente incercari care sa te faca puternic, de suficienta tristete care sa te faca uman si de suficienta speranta ca sa te faca fericit.

Cei mai fericiti oameni nu au neaparat cel mai bun sau cel mai mult din toate; dar ei stiu sa beneficieze din plin de tot ceea ce le apare in cale. Cel mai luminos viitor va avea intotdeauna la baza un trecut uitat, nu poti inainta in viata pana cand nu lasi la o parte esecurile si suferintele din trecut.

Atunci cand te-ai nascut, tu plangeai si toti cei din jurul tau radeau. Traieste-ti viata astfel incat la finalul ei tu sa fii cel care rade si toti cei din jurul tau sa planga.

Căinţa păcătosului

    La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele său, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a promis să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.

    “Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat” (Sfântul Atanasie cel Mare)

Un pustnic bătrân

Un pustnic bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele pe care le făcea singur şi din întâmplare s-a aşezat la poarta unui om bogat care trăgea să moară. Şezând el acolo a avut o vedenie. Vedea nişte bărbaţi negri, foarte îngrozitori la vedere, călări pe cai negri. Aveau în mâinile lor nişte scuturi şi săbii de foc. Când au ajuns la poartă au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi când i-a văzut bolnavul a strigat cu glas mare: „Doamne miluieşte-mă şi-mi ajută!”. Ei i-au zis lui: „Acum când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu! Pentru ce când strălucea ziua nu L-ai căutat pe El? Acum nu mai ai nicio mângâiere şi nici o nădejde de mântuire”. Aşa zicând ei, i-au smuls sufletul cu sila şi s-au dus.
Vai de sufletul pe care-l apucă moartea nepregătit şi fără Dumnezeu! Vai de cei ce trăiesc necununaţi, de cei ce înjură, de cei ce dau diavolului, de toţi cei ce fug de biserică, de credinţă şi de rugăciune. Vai de ce pe care-i apucă ceasul morţii gârboviţi de păcate, căci se vor pierde pe veci. Singura scăpare a păcătoşilor este Iisus Mântuitorul, învăţătura Lui şi morala Lui creştină .

                                         Parintele Visarion Iugulescu