Un copil ca pâinea caldă

În anul 1807 se pornise o foamete cumplită. N-aveau oamenii ce să bage în gură și mureau cu sutele de foame.
În târgul Hârlău, un om cu inimă și bogat, îi chemă pe copiii săraci și le spuse.
– Măi copii, în coșul acesta e câte o pâine pentru voi. Să veniți în fiecare zi să luați pâinișoara, până când s-o îndura Bunul Dumnezeu și o trimite zile mai bune.
Copiii dădură năvală la coș, întrecându-se fiecare să apuce pâinea ce i se părea mai mare și mai frumoasă și apoi plecară fără măcar să mulțumească binefăcătorului lor. Dintre toți, numai Irina, o fetiță îmbrăcată cu hăinuțe sărace, dar curate, stătu la o parte, luă pâinea cea mică ce rămase în coș, apoi sărută mâna avutului și plecă bucuroasă acasă.
A doua zi, copiii veniră iarăși și se purtară ca întâia oară. Biata Irina luă și de data aceasta o pâine abia pe jumătate decăt a celorlalți.
Când aduse pâinea acasă la maica sa, care era bolnavă, și când aceasta o frânse în două, căzu din ea o mulțime de bani de argint. Cei ai săi rămaseră uimiți.
– Du banii înapoi – îi spuse mama – căci desigur, din greșeală s-au strecurat în aluat.
Irina alergă repede și întinse banii binefăcătorului ei. Dar el o privi lung și-i zise.
– Ia-ți banii, fetițo! Nu e nicio greșeală. Dinadins am spus să se pună acești bani în pâinea cea mică, pentru a-ți răsplăti cumințenia ta. Fii și de aici înainte tot așa de bună, tot așa de blândă și de nelacomă, căci într-o bună zi, ca în pâinea aceasta, pe neașteptate, Dumnezeu îți va dărui o cunună neveștejită – un loc în rai, alături de El.

Sursa  facebook

FELUL DE A NE RUGA

Într-o mânăstire vieţuia un frate evlavios. El avea obiceiul să se trezească cu regularitate şi să se roage dis-de-dimineaţă, la un ceas anumit.

Într-o dimineaţă, după ce se trezi, îl fură somnul din nou şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă rânduiala sa cea obişnuită – ora de rugăciune.

Un străin întră în chilia lui şi îl trezi, grăindu-i:

- Frate, scoală-te, că întârzii la rugăciune!

- Dar cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă fratele speriat.

- Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.

- Nu-mi vine a crede... Cred că tu eşti un om cu gânduri ascunse... Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?

- Ba da, frate, eu sunt diavolul şi, iată, am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.

- Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele Dumnezeu celui viu, te jur şi te leg să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?

- Fiindcă m-ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Da, eu am venit aici cu un gând de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s-a făcut o datină goală, o obişnuinţă lipsită de esenţă. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: "Omul acesta va întârzia la rugăciune. Când se va trezi, îi va părea foarte rău. De douăzeci de ani nu i s-a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău... Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem". Astfel judecând noi - încheie diavolul - iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea ta obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.

Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar fratele înţelese că prin această ispitire, Dumnezeu i-a descoperit că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.