O femeie credincioasă, care se ruga zilnic, s-a gândit într-o zi: ce-ar fi să-şi numere rugăciunile?
Şi pentru a ţine numărul rugăciunilor, a apelat la o metodă simplă. De fiecare dată când se aşeza în genunchi la rugăciune, punea într-un coş o nucă. Avea o livadă cu nuci, aşa că avea la îndemână multe asemenea fructe cu care să-şi ţină socoteala rugăciunilor.
Cu timpul, femeia a umplut mai multe coşuri în urma rugăciunilor sale. Era foarte mândră când le privea. Erau dovada credinţei ei arzătoare.
Într-o noapte a visat un înger care i-a spus să schimbe metoda. Când avea să spună o rugăciunea, să spargă o nucă din cele adunate, dar să înceapă cu coşul pe care l-a umplut cel mai de demult.
Femeia a luat cuvintele îngerului ca pe sfatul lui Dumnezeu şi a făcut întocmai. Numai că nucile pe care le spărgea erau toate seci.
Atunci şi-a dat seama că timpul lăsase fructele fără miez, şi a înţeles că acelaşi lucru se petrecuse şi cu rugăciunile ei spuse doar pentru a fi contabilizate.
Pericolul acesta îl paşte pe orice om care pune mai mare preţ pe formă decât pe fond.
