Viata noastra ...pe pămant

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." 

Se scurge clipă după clipă
Din viața noastră pe pământ,
Și pe a timpului aripă,
Suntem purtați ca frunza-n vânt!

Pornim pe-al vieții drum în zori,
Fără să știm cât de departe,
Căci suntem doar bieți călători,
Cu un rucsac de griji în spate!

Cu fiecare zi, scurtăm,
Din timpul care ne-a rămas,
Neștiind nicicând de ce-o să dăm,
Când facem următorul pas!

Plecăm purtând speranțe-n noi
Și-atâtea vise de urmat,
Însă vedem, privind 'napoi,
Că multe ni s-au spulberat!

Din ce trăim, o parte sunt,
Învăluite în mister,
Căci viața noastră pe pământ,
E doar examen pentru Cer!

Trec anii și îmbătrânim,
Se duce viața ca un gând,
Am vrea mereu tineri să fim,
Dar alții-n urmă vin la rând!

Viața-i un joc fenomenal
Și o primim cu împrumut,
Căci ne dăm seama la final,
Că-i doar un vis...și a trecut!

Și prinși în jocul efemer,
Ne pierdem prin al său decor,
Uitând să mai privim la Cer,
Spre care vom pleca în zbor!

Tot strângem lucruri de valoare,
Nu ne gândim măcar un pic,
Că viața este trecătoare,
Și când plecăm, nu luăm nimic!
--------------------------------------------------------
Dorel Mărgan

Copile, cât am plâns, vei ști,

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Copile, cât am plâns, vei ști,
Și cât am suferit de dor,
Când vei avea și tu copii
Și vor pleca pe drumul lor!

O să te uiți în jos și-n sus,
Pe scaun, cu mâinile în poală,
Plângând cu-amar că, toți s-au dus
Și ai rămas în casa goală!

Să simți în sufletul sărman,
Cum pietre grele stau să cadă,
Când vor veni o dată-n an,
Și-atunci, în treacăt, să te vadă!

Acum, ai altceva în gând
Și multe nu le bagi de seamă,
Să poți vedea cum, ani la rând,
Se chinuie o biată mamă!

Astăzi, ce-ți spun, să iei aminte,
Căci o să vezi cât e de rău,
Când o să fii și tu părinte
Și ai copii la rândul tău!

Să știi că, de când ai plecat,
Mă uit la poza ta mereu
Și mă tot rog neîncetat,
Să te păzească Dumnezeu!

Și-n vise, glasul meu te cheamă,
Strigându-ți numele cu dor,
Să vii, cât încă ai o mamă
Și te așteaptă...în pridvor!
--------------------------------------------------
Dorel Mărgan

Îmi e murdară mâna de la sapă...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Îmi e murdară mâna de la sapă
Și bătături am de la coarnele de plug,
Iar de pe buze ,,cea" și ,,hăis" îmi scapă,
Obișnuit de când aram cu boii în jug!

O viață am arat pământ în astă țară,
Încins peste mijloc de două ori c-un brâu...
Am știut doar, primăvara, cum se ară
Și toamna cum să leg snopii de grâu!

Îmi este palma, de pământ murdară
Și glasul răgușit cum am strigat la boi...
Din palma asta a crescut o țară,
Din palma asta ați crescut și voi!

Pe unde-ați fost acum cincizeci de ani,
Voi toți ce spuneți că bătrânii sunt,
Doar niște bieți neputincioși sărmani,
Ce azi încurcă lumea pe pământ?

Pe unde v-ați lăsat astăzi credința,
Cu care ați jurat pe Sfânta Carte?
Cu-aceeași mână ne semnați sentința,
Cu care ați jurat să împărțiți dreptate!

Îmi e murdară mâna de la sapă,
Dar niciodată nu mi-a fost rușine...
Cu mâna asta am săpat fântâni cu apă,
Din mâna asta ați mâncat voi pâine!

Ca să puteți să stăpâniți o țară,
Mergeți cu toții semănați ogoare...
Să învățați, întâi, pământul cum se ară
Și-apoi ne arătați cât de ușor se moare!
-----------------------------------------------------------------
Dorel Mărgan

O, cât de multe rugăciuni,

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

O, cât de multe rugăciuni,
Am înălțat, Doamne, la Tine,
Și-am așteptat să faci minuni,
Crezând că tot mi se cuvine!

Am tot cerut, și-am așteptat,
Să primesc totul din Cer,
Dar...înapoi nimic n-am dat,
Nu am știut decât să cer!

Și, Doamne, azi, Te rog, mă iartă,
Că uneori poate-am dorit,
Să le primesc toate deodată...
Dar văd acum că m-am grăbit!

Că, Tu, în marea-Ți îndurare,
Mi-ai arătat cum să primesc,
M-ai învățat să am răbdare,
S-aștept...și să nu mă grăbesc!

Mi-ai încercat întâi credința,
Ca pentru tot ce m-am rugat,
Să vezi de cred cu toată ființa
C-o să primesc cu-adevărat!

Acum știu, Doamne, cum e bine,
Și dacă-ar fi să stau în foc,
Mă rog...și-aștept...că am în mine,
Credință...să mut munți din loc!

--------------------------------------------------------
Dorel Mărgan 

Nu mi-e de-ajuns înțelepciunea,

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Nu mi-e de-ajuns înțelepciunea,
să pot să înțeleg minunea...
Oricât încerc să le dezleg,
sunt multe ce nu le-nțeleg!

De pildă...cum Pământul șade,
prins de nimica...și nu cade!
Fiindcă se-nvârte, zice știința...
Dar ce...sau cine-i dă voința?
Sau cum stau stelele pe cer,
e pentru mine un mister!
Ne-nțelegând mă-ntreb mereu,
când văd culori în curcubeu
cât de frumos sunt desenate,
ce mână le-a creat pe toate?!
Cine-a putut așa măiastru,
să facă Cerul tot albastru
și cu atâta măiestrie,
să pună verdele-n câmpie...
Lumină în atâtea stele!
Sunt multe-n gândurile mele...
Atâta artă și splendoare,
miros în fiecare floare
și tot ce ochiul mi-l încântă,
atâtea păsări care cântă...


La câte-s pe Pământ și-n Cer,
ca să dezleg orice mister,
m-ai înzestrat cu rațiune,
să înțeleg orice minune!
La tot ce este nepătruns,
mi-ai dat, Tu, Tată, un răspuns:

,,La început a fost Cuvântul,
iar apoi Cerul și Pământul
și tot ce ochiul tău azi vede...
Eu am creat câmpia verde
și Cerul l-am făcut albastru
și țin în mână orice astru!
Am pus parfum în orice floare,
lumină-n Lună și în Soare
și-n miliardele de stele!
Eu am pus cânt în păsărele...
Și tot ce vezi, sunt de la Mine,
create numai pentru tine!
Să poți să fii tu fericit...
Și știi de ce?...Că te-am iubit!
Tot ce-am creat nu mi-a fost greu,
dar L-am trimis pe Fiul Meu
să scoată lumea din păcat...
Dar L-au bătut și L-au scuipat!
Pe care tată nu îl doare,
să-și vadă fiul cum îi moare,
în mâini cu cuie pironit
și pe o cruce răstignit!
Și ca să afli adevărul,
nu mi-a fost greu ca să fac Cerul...
Să fac Pământul n-a fost greu,
dar să îl văd pe Fiul Meu,
scuipat pe cruce și bătut,
sunt Dumnezeu...dar M-a durut!

Durerea câtă este...toată,
s-a strâns în sufletul de tată!"
Acuma, Doamne,-am înțeles,
mai sunt atâtea-n Univers...
Mistere-adânci de nepătruns,
ce-așteaptă, încă, un răspuns!
Sunt multe răni care mai dor
și toate vin la timpul lor...
Necazuri multe, supărări...
E plin Pământul de-ntrebări!
-------------------------------------------------
Dorel Mărgan

Argatul...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Cândva, un om, un biet argat,
Creștin, cu inima curată,
Lucra la un stăpân bogat,
Aproape pe nimica toată!


N-avea nimic, sărac lipit,
Trăia așa de azi pe mâine,
Muncind la omul înstărit,
Pentru un pat și-un colț de pâine!


Dar, într-o zi, și-au luat bucate
Și au pornit la drum, călare,
Bogatul vrând să îi arate,
Argatului său, tot ce are!


Șezând în șa, mândru, pe cal,
Fiind timp frumos, ziua senină,
Îl duse pe argat pe-un deal
Și-i spuse, întinzând o mână:


-Privește-n zare...tot ce vezi,
Păduri, câmpii...tot ce-i mai bun...
Nu poți nici să-ți imaginezi,
Ce am...cât am putut s-adun...


..........
De-acolo, de pe deal, săracul,
Privind în jos, în depărtare,
Printre copaci, văzu conacul,
În toată marea lui splendoare!


Uitându-se în jur, apoi,
La umbră, pe lângă copaci,
Pășteau turme întregi de oi,
Sute de cai...și mii de vaci...


-Pământu-l vezi cât se întinde?
Nici nu mai știu să mai socot...
Tot ce cu ochii poți cuprinde,
Chiar și mai mult...al meu e tot...


..........
Era o zi caldă de vară,
Fără un nor, s-aducă ploi,
Și se făcuse deja seară,
Cât au vorbit pe deal cei doi...


..........
La-ntoarcere, pe-același drum,
Argatul, plin de Dumnezeu,
Șopti: -Aș vrea să-ți spun acum,
Ce bogăție am și eu...


stăpâne...uită-te în sus,
Vezi tu, cât sunt de multe stele?
Eu până astăzi nu ți-am spus...
Să știi că...toate-s ale mele!


Tu nu poți să-nțelegi misterul,
Ce multe bogății am eu...
Privește și mai sus...e Cerul,
Și cât Îl vezi, e tot al meu!


Chiar dacă, astăzi, pe pământ,
N-am decât țoala de pe mine,
Am încheiat un Legământ,
Care, de Cer, legat mă ține!


E greu ca să poți înțelege,
Dar va veni o zi în care,
Acolo sus, în Cer, voi merge,
Unde e veșnic sărbătoare!


Azi, toate ale tale sunt,
Dar vei pleca de-aici, stăpâne,
Că viața este frunză-n vânt,
Și nu vei lua nimic cu tine!


............
De-a înțeles ce-a spus argatul,
Nu aș putea să vă mai zic,
Dar la întoarcere, bogatul,
Tot drumul, n-a mai zis nimic!


.............
Bogat, nu e acela care,
Adună saci cu bani, mereu...
Bogat, e omul care-L are,
În inimă, pe DUMNEZEU!

--------------------------------------------

Dorel Mărgan

Argatul...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                        

Cândva, un om, un biet argat,
Creștin, cu inima curată,
Lucra la un stăpân bogat,
Aproape pe nimica toată!

N-avea nimic, sărac lipit,
Trăia așa de azi pe mâine,
Muncind la omul înstărit,
Pentru un pat și-un colț de pâine!

Dar, într-o zi, și-au luat bucate
Și au pornit la drum, călare,
Bogatul vrând să îi arate,
Argatului său, tot ce are!

Șezând în șa, mândru, pe cal,
Fiind timp frumos, ziua senină,
Îl duse pe argat pe-un deal
Și-i spuse, întinzând o mână:

-Privește-n zare...tot ce vezi,
Păduri, câmpii...tot ce-i mai bun...
Nu poți nici să-ți imaginezi
Ce am...cât am putut s-adun...
..........
De-acolo, de pe deal, săracul,
Privind în jos, în depărtare,
Printre copaci, văzu conacul,
În toată marea lui splendoare!

Uitându-se în jur, apoi,
La umbră, pe lângă copaci,
Pășteau turme întregi de oi,
Sute de cai...și mii de vaci...

-Pământu-l vezi cât se întinde?
Nici nu mai știu să mai socot...
Tot ce cu ochii poți cuprinde,
Chiar și mai mult...al meu e tot...
..........
Era o zi caldă de vară,
Fără un nor, s-aducă ploi,
Și se făcuse deja seară,
Cât au vorbit pe deal cei doi...
..........
La-ntoarcere, pe-același drum,
Argatul, plin de Dumnezeu,
Șopti: -Aș vrea să-ți spun acum,
Ce bogăție am și eu...

stăpâne...uită-te în sus,
Vezi tu, cât sunt de multe stele?!
Eu până astăzi nu ți-am spus...
Să știi că...toate-s ale mele!

Tu nu poți să-nțelegi misterul,
Ce multe bogății am eu...
Privește și mai sus...e Cerul
Și cât Îl vezi, e tot al meu!

Chiar dacă, astăzi, pe pământ,
N-am decât țoala de pe mine,
Am încheiat un Legământ,
Care, de Cer, legat mă ține!

E greu ca să poți înțelege,
Dar va veni o zi în care,
Acolo sus, în Cer, voi merge,
Unde e veșnic sărbătoare!

Azi, toate ale tale sunt,
Dar vei pleca de-aici, stăpâne,
Că viața este frunză-n vânt,
Și nu vei lua nimic cu tine!
............
De-a înțeles ce-a spus argatul,
Nu aș putea ca să vă zic,
Dar la întoarcere, bogatul,
Tot drumul, n-a mai zis nimic!
.............
Bogat, nu e acela care,
Adună saci cu bani, mereu...
Bogat, e omul, care-L are,
În inimă, pe DUMNEZEU!
------------------------------------------------
Dorel Mărgan✍️

Zăpezile de altădată!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Mă poartă gândul, călător,
Înspre o vreme minunată,
Și văd cu ochii plini de dor,
Zăpezile de altădată!

În vremi, când încă nu știam,
Cât cântărește un suspin,
Și-n toată inima simțeam,
Că Sărbători de iarnă vin!

☆ ☆ ☆
Întorc privirea îndărăt
Și văd zbughind afar' pe ușă,
Un țânc...oprindu-se-n omăt,
Sugând un deget la mănușă!

Apoi se-apleacă, luând în mână,
Din neaua albă din ogradă,
Între mănușile de lână,
Un bulgăr mare de zăpadă!

☆ ☆ ☆
Așa mă poartă uneori,
Gândul, în zbor, cu bucurie,
Mereu în prag de Sărbători,
Prin iarna din copilărie!

Dar nu mă lasă...căci apoi,
Mă poartă iar pe-același drum,
Și mă aduce înapoi,
În vremurile de acum!

Dorel Mărgan