ISPITA

        

   Intr-o iarna grea, un calugar a plecat din manastire spre satul de la poalele muntelui, sa vada de sanatatea unui copil pe care boala il tintuise la pat. La marginea padurii, a gasit, cazut in zapada, un cerb mort de foame si frig, dar si-a continuat drumul. Ajuns in casa baiatului, l-a chemat pe tatal acestuia si i-a spus:

 - Am gasit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul si foamea l-au rapus. Haide sa il iei si veti avea hrana pentru o vreme!

 Bucuros, omul i-a multumit calugarului si l-a urmat la locul cu pricina. Langa cerbul mort, insa, zacea acum un lup, care, gasind intre timp animalul, il devorase. Nestiind sa se opreasca la timp, manat doar de o lacomie exagerata, lupul mancase mult mai mult decat i-ar fi trebuit si decat ar fi avut nevoie. Acum zacea mort, ucis de propria lui lacomie.

 Vazand toate acestea, calugarul ii spuse taranului:

 - Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, rapusi de griji si nevoi, de lipsuri si greutati. Sufletul lor se intuneca si "ingheata" in atatea necazuri. Acestia uita de Dumnezeu si de cele sfinte, furati de viata grea pe care o traiesc, cand doar credinta le-ar mai putea incalzi sufletul. Numai dragostea si mila lui Dumnezeuii pot intari; nu trebuie decat sa le caute. Insa, altii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decat le-ar trebui si, cu toate acestea, sunt si ei morti sufleteste. Traiesc doar pentru ei, cand ar putea sa dea si altora. Sufletul lor este "inghetat" de egoism, intunecat de lacomie. Vai de ei, caci pacatul lor este cu atat mai mare! Sa fii coplesit de greutati este o neputinta, insa sa fii doborat de placeri este o rusine! La Judecata ce va veni curand, va fi rau de sufletul ingenunchiat de greutati, dar va fi vai si amar de sufletul ingenunchiat de placeri.

"Ispitele sunt de doua feluri: sau stramtorile vietii incearca inimile, vadind rabdarea lor, sau belsugul vietii devine iarasi chip de ispita. E la fel de greu, atat sa-ti pastrezi sufletul neinjosit de greutati, cat si sa nu ti-l jignesti in situatii inalte."

UNEORI, DUMNEZEU INTARZIE... FIINDCĂ VREA SĂ NE UMPLE COSUL CU BUNĂTĂTI

   "O femeie saraca, trecea odata pe langa o vie plina de struguri.
– Cat mi-as dori, a zis femeia, sa am un ciorchine din acestia! In acea clipa, stapanul viei a trecut pe acolo. Dupa ce a salutat-o, i-a spus:
 – Doamna, doresti cumva un ciorchine? Si la raspunsul ei afirmativ, s-a afundat in vie ca sa taie ciorchini. Si femeia a asteptat cinci minute, zece; un sfert de ceas a trecut, fara ca stapanul viei să se intoarca. In cele din urma, i-a fost greu sa mai astepte, gandindu-se ca acela o uitase si, a dat sa plece. Dar, iata, ca in aceeasi clipa, incarcat cu un paner plin cu struguri alesi, i-a iesit inainte stapanul si i-a spus zambind:
– Iarta-ma ca am intarziat! Dar am vrut sa iti aleg niste struguri buni.
   De multe ori, in rugaciunea noastra, cerem ceva de la Dumnezeu. Dar neprimind raspuns imediat, credem ca Dumnezeu ne-a uitat sau nu ne asculta. Insa, dupa putin timp, raspunsul vine, plin de imbesugare si binecuvantare, cum nici nu ne-am fi putut inchipui. Si ne cuprinde atunci o rusine pentru imputinarea credintei noastre!
   Dumnezeu intarzie, fiindca vrea sa ne umple cosul cu bunatatile Sale, inainte de a-l oferi sufletului nostru, care a cerut doar un ciorchine".