Un oarecare înţelept povestea că un om purta două traiste pe umăr: una în faţă, iar cealaltă atârna în spate. În traista din faţă, el aduna păcatele străine de care îşi bătea joc, iar în traista din spate arunca la grămadă păcatele proprii, pe care nu le vedea. În orbirea lui sufletească, el obişnuia să se ocupe numai cu păcatele străine, iar traista cu păcate proprii nu o băga în seamă. Ocupându-se doar cu păcatele străine şi scoţându-le din traista care atârna înainte, ca să le mustre, el nu lua seamă la sine şi le transforma în ale sale, azvârlindu-le în traista din spate. În acest fel, încărcătura traistei cu păcatele proprii, în loc să devină mai uşoară, cu timpul, s-a făcut din ce în ce mai grea. Astfel suntem, poate, şi noi cu ale noastre. Nu ne ocupăm şi noi cel mai mult de păcatele străine? Nu iubim să osândim cea mai mică neputinţă a altora, fără să băgăm de seamă neputinţele noastre? Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă, pe mama sa, va lăsa groapa lui şi va pleca să plângă la morminte străine? Iată că noi facem în viaţa duhovnicească tocmai acest lucru - părăsim mormântul nostru, unde păcatele ne-au îngropat nevinovăţia, şi mergem să „plângem“ la morminte străine. Sau altfel spus: poate un om să privească în acelaşi timp şi în faţă şi în spate? Bineînţeles că nu! Tot astfel, nu poate osândi cu vrăjmăşie pe aproapele său pentru neputinţele lui şi, în acelaşi timp, să se căiască şi să se îndurereze adânc pentru păcatele sale. Când examinăm neputinţele străine, noi ne abatem atenţia de la ale noastre. Îndată ce scormonim în traista dinainte, o uităm pe cea pe care o purtăm în spate. Judecarea aproapelui pune capăt vieţii duhovniceşti şi îndepărtează harul lui Dumnezeu. Atâta timp cât noi purtăm în faţă traista cu păcatele altora, iar pe cea cu păcatele proprii o ţinem la spate, nu vom înainta în viaţa duhovnicească. Virtuos este acela care schimbă traistele între ele, care încetează să se mai ocupe de păcatele străine.
Faceți căutări pe acest blog
Faceți căutări pe acest blog
Translate
vineri, 27 februarie 2015
Omul cu două traiste
Un oarecare înţelept povestea că un om purta două traiste pe umăr: una în faţă, iar cealaltă atârna în spate. În traista din faţă, el aduna păcatele străine de care îşi bătea joc, iar în traista din spate arunca la grămadă păcatele proprii, pe care nu le vedea. În orbirea lui sufletească, el obişnuia să se ocupe numai cu păcatele străine, iar traista cu păcate proprii nu o băga în seamă. Ocupându-se doar cu păcatele străine şi scoţându-le din traista care atârna înainte, ca să le mustre, el nu lua seamă la sine şi le transforma în ale sale, azvârlindu-le în traista din spate. În acest fel, încărcătura traistei cu păcatele proprii, în loc să devină mai uşoară, cu timpul, s-a făcut din ce în ce mai grea. Astfel suntem, poate, şi noi cu ale noastre. Nu ne ocupăm şi noi cel mai mult de păcatele străine? Nu iubim să osândim cea mai mică neputinţă a altora, fără să băgăm de seamă neputinţele noastre? Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă, pe mama sa, va lăsa groapa lui şi va pleca să plângă la morminte străine? Iată că noi facem în viaţa duhovnicească tocmai acest lucru - părăsim mormântul nostru, unde păcatele ne-au îngropat nevinovăţia, şi mergem să „plângem“ la morminte străine. Sau altfel spus: poate un om să privească în acelaşi timp şi în faţă şi în spate? Bineînţeles că nu! Tot astfel, nu poate osândi cu vrăjmăşie pe aproapele său pentru neputinţele lui şi, în acelaşi timp, să se căiască şi să se îndurereze adânc pentru păcatele sale. Când examinăm neputinţele străine, noi ne abatem atenţia de la ale noastre. Îndată ce scormonim în traista dinainte, o uităm pe cea pe care o purtăm în spate. Judecarea aproapelui pune capăt vieţii duhovniceşti şi îndepărtează harul lui Dumnezeu. Atâta timp cât noi purtăm în faţă traista cu păcatele altora, iar pe cea cu păcatele proprii o ţinem la spate, nu vom înainta în viaţa duhovnicească. Virtuos este acela care schimbă traistele între ele, care încetează să se mai ocupe de păcatele străine.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Sfintii Zilei
Arhivă blog
-
►
2024
(115)
- ► septembrie (11)
-
►
2023
(125)
- ► septembrie (9)
-
►
2022
(142)
- ► septembrie (9)
-
►
2021
(166)
- ► septembrie (4)
-
►
2020
(166)
- ► septembrie (11)
-
►
2019
(116)
- ► septembrie (6)
-
►
2018
(165)
- ► septembrie (27)
-
►
2017
(125)
- ► septembrie (18)
-
►
2016
(95)
- ► septembrie (3)
-
▼
2015
(85)
- ► septembrie (10)
Etichete
Adormirea Maicii Domnului
(1)
COLAJE ORTODOXE
(32)
Despre Post
(6)
PILDE
(86)
PILDE CRESTIN ORTODOXE
(280)
Pilde de la Pr. Ioan Istrati
(6)
Pilde din Pateric
(4)
Pilde din Sfanta Scriptură
(7)
PILDE PENTRU MANTUIREA TA
(154)
Pilde pentru suflet
(86)
Pilde primite de la Preot Ioan
(24)
Pildele împăratului Solomon
(1)
Poezi cu Iurie Hamei
(1)
POEZII
(45)
Poezii cu Dorin Dumitru
(2)
Poezii cu Mihaela - Stoica - Cucoanes
(3)
Poezii cu Preot Sorin Croitoru
(56)
Poezii de Constantin Ursu
(1)
Poezii de Eliana Popa
(27)
Poezii de Maria Luca
(1)
Poezii de Maria Pintecan
(6)
Poezii de Traian Dorz
(4)
Poezii Preot Laur Turcu
(1)
Popas duhovnicesc
(7)
Povestioare cu tâlc
(110)
Povestire Din Pateric
(23)
Povestiri Ortodoxe
(144)
Rugăciuni
(4)
Sfaturi de la preot Ioan
(5)
Sfaturi Ortodoxe
(29)
sfaturi utile
(1)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.