CRUCEA VIETII OMENESTI

Un crestin odinioara
Tot se caina mereu:
Grea mai este Crucea asta
Ce mi-a dat-o Dumnezeu!
Cum o dau nu-mi merge bine,
DE NECAZURI NU MAI SCAP,
Si muncesc din greu ca boul,
Pana cad langa “protap”!
Iaca, altii sunt mai lenesi
Si traiesc mai in belsug,
Numai mie (vorba ceea)
“Boii nu-mi mai trag la jug”!
Si ofta crestinul nostru
Si mereu era cartind:
Nimeni nu putea odata
Sa-l auda multumind.
Insa cel de sus Parinte
Care ajuta pe “misel”
Cautand din cele sfinte
Cercetatu-l-a pe el
Noaptea cand dormea trudit
Si, luand pe om de mana,
L-a urcat pe deal la Schit.
Se facea ca este ziua
Si erau numai ei doi
Intre niste cruci frumoase,
Felurite dupa soi.
Unele erau de aur,
Altele de fier si lemn,
De argint si de arama,
Fiecare cu un semn.
Zice Ingerul atuncea:
“Ia-ti o cruce care vrei!
Numai potriveste-o bine
Si te intoarce la bordei!”
Lacom el apuca in graba
Cea de aur mai intai,
Incepand s-o tabarceasca
Pe voinicii umerii sai.
De prea multa stralucire
Nu te poti uita la ea.
Dar voind ca sa o ridice,
Vede ca-i nespus de grea.
Se mai uita dar, incearca,
Pana ce isi ia de seama
Sa-si aleaga alta cruce-
Tot frumoasa de arama.
Dar in ciuda lui si aceea-
Pentru dansul- este grea,
Cea de marmura mai tare
Cea de fier cam tot asa.
Langa ele mai la vale
Vede sub un copacel
Cruce de stejar usoara,
Numai buna pentru el.
O ridica deci si pleaca,
Iara ingerul pe drum
Il intraba pentru cruce,
Daca-i multumit acum.
“ Slava Domnului raspunde,
Tare-s multumit de ea,
Ca din toate numai asta
Este dupa vlaga mea!”
Ingerul atunci ii zice:
“Omule nemultumit!
Pentru crucea vietii tale
Totdeauna ai cartit!
Astazi te-am adus anume
Ca sa-ti fie tie semn
Ca nici una nu poti duce,
decat crucea cea de lemn.
Asta este “Crucea Vietii”
Data tie de cand esti,
Deci lui Dumnezeu da slava
Si de-acum sa nu cartesti.
Cele de metaluri scumpe
Sunt a oamenilor sfinti
Care sufar pana la sange
Intre grele nevointi.
Iara tu cu saracia
Lesne te vei mantui
Daca vei pazi credinta
Si rabdand, vei multumi!”

Sfantul Ioan Hozevitul de la Neamt

N-am timp

Consăteanul meu, nea Ionel, era un creştin nelipsit de la biserică, atât de la slujbe cât şi de la diverse lucrări de întreţinere şi reparaţii de care avea nevoie sfântul lăcaş. Ieşise de câţiva ani la pensie şi se gândea serios la ce va urma după pensie.

În perioada aceea eram tânăr, la cca. 25 de ani. De câte ori mă întâlneam pe cale cu dânsul, mă întreba, fără să mă certe, de ce nu vin duminica la biserică, la slujbă. Răspunsul era cel pe care îl auzi la marea majoritate a creştinilor care lipsesc de la biserică: „n-am timp”. Şi încercam să-i demonstrez cât de ocupat sunt. Însă, odată, mi-a dat o replică pe care n-am uitat-o nici în ziua de astăzi: „Bine, nu ai timp, dar dacă te îmbolnăveşti şi trebuie să stai în spital două luni, ai timp?”.

Cât de adevărat este! Pentru suflet nu avem timp două ore ca să stăm la slujbă, dar pentru trupul trecător avem timp două luni pentru a-l vindeca.

După câţiva ani, nea Ionel n-a mai venit la biserică. S-a îmbolnăvit, a stat în spital vreo două luni, timp în care s-a pregătit creştineşte pentru întâlnirea cu Domnul, după care a plecat liniştit la Cel pe care L-a iubit, Hristos Domnul, lăsând în urmă această replică înţeleaptă, de care eu m-am folosit.

Dacă aveţi timp să o mai spuneţi şi altora!