Visul

Un om, prins în cumpenele cele mari ale vieţii, se gândea adânc: ,,Cine oare mă va mângâia pe mine, în ceasurile cele grele ale vieţii mele?”, şi cu acest gând a adormit.
În vis, i-a apărut un bărbat strălucitor şi mândru, care îi spuse:
- Eu te voi mângâia…
- Dar cine eşti tu?
- Eu sunt ştiinţa lumii acesteia.
Omul însă răspunse:
- Nu, nu mă poţi mângâia, căci adeseori te-am urmat şi mi-ai otrăvit cugetul şi sufletul.
Apoi, veni şi o femeia orgolioasă şi atrăgătoare care-i zise:
- Eu îţi voi putea aduce mângâiere.
- Dar tu, cine eşti?
- Eu sunt slava oamenilor…
Omul acoperindu-şi faţa să nu o mai vadă, îi spuse:
- O, te-am ascultat de multe ori, şi numai rău mi-ai pricinuit. Pleacă din faţa mea!
A mai venit apoi şi un bărbat voinic, strălucitor, cu haină aurită, având în mână un buzdugan cu pietre scumpe care i-a spus:
- Eu te voi putea mângâia…
- Dar tu, cine mai eşti?
- Eu sunt Banul – Averea – Puterea.
- Piei din faţa mea, căci tu mi-ai adus cele mai multe şi grele suferinţe…
După ce plecă şi aceasta, apăru şi o femeie umilă, îmbrăcată simplu şi cuviincios, dar care răspândea o lumină cerească şi o binecuvântată pace, care-i spuse cu glas cald şi blajin:
- Eu sunt Credinţa, şi glas bun îţi aduc de la Cel Ce m-a trimis: ,,Veniţi la Mine toţi cei necăjiţi şi împovăraţi, şi vă voi mângâia, căci jugul Meu e dulce şi sarcina Mea uşoară…”
Omul se deşteptă, şi după câteva clipe de gândire îşi zise: Da, tu singură grăieşti adevărul, pe tine te voi urma.
Şi într-adevăr, Credinţa i-a adus omului mângâiere în întreaga sa viaţă şi l-a însoţit până la mormânt.

S-a făcut singur

Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna, pământul şi lumea întreagă s-au făcut ele singure.

Într-o zi, acesta s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu. Necredinciosul a văzut pe unul din pereţii casei un covor deosebit de frumos.

A întrebat atunci pe vecin:

- Cine a făcut covorul acesta?

Gazda îi răspunse liniştit:

- Nimeni.

- Cum aşa nimeni?

Omul îi răspunse liniştit:

- Uite-aşa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el singur.

Necredinciosul s-a supărat:

- Văd eu că mă iei peste picior. Vorbeşti într-aiurea, vecine!

- Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui mereu că nu-i Dumnezeu şi că soarele, pământul şi celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e aşa, atunci şi dumneata trebuie să mă crezi pe mine. De ce te-aş crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?

Necredinciosul a plecat nasul în pământ şi din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu vremea a -nceput şi el a crede.