Pilde Crestin - Ortodoxe: 2026

luni, 17 august 2026

CÂND SE LOGODI FECIOARA

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

de Preot Sorin Croitoru.

După o pruncie sfântă
Petrecută-n rugăciune,
Prunca deveni fecioară
Plină de înțelepciune.

Învățase să citească
Prin cămări cu uși secrete;
Mintea Ei cea sclipitoare
Era plină de versete.

Când pe culmile Scripturii
Nu putea să se ridice,
Îi ruga pe marii preoți
Textul sfânt să i-l explice

Și așa creștea-n vîrtute
Progresând în cunoștință,
Iar cunoașterea Scripturii
Izvora în ea credință

Și la rândul ei credința
Întărită-n rugăciune
Devenea putere sfântă
Pentru multe fapte bune.

Și era de fel Maria
O fecioară cumpătată.
Nici un preot de la Templu
N-o vedea râzând vreodată,

Însă zâmbetul pe față

Nu putea să și-l ascundă
Când, primind vreo întrebare,
Era musai să răspundă.

Zâmbetul era dovada
Păcii și a bucuriei
Care odihneau într-Însa
Datorită fecioriei,

Căci avea preafericita
Conștiința nepătată
Și-o iubea Divinitatea
Pentru inima-i curată.

“Era mândră-n toate cele”,
Nu cu sensul de-ngâmfare,
Ci avea o demnitate
Și-o noblețe în purtare,

Un respect de sine însăși,
Care o făceau exemplu
Pentru toate celelalte
Fete ce trăiau la Templu.

Ani frumoși trăi Maria,
Devenind desăvârșită;
Slujitorii tineri însă
O vedeau ca pe-o ispită,

Sau mai bine zis bătrânii
Deseori vedeau leviții
Urmărind-o cu privirea
Și făcând pe fâstâciții.

De aceea hotărâră,
Chiar de regretau în sine,
Să-i găsească un logodnic,
Căci așa era mai bine,

Să devină o soție,
Să-și întemeieze casă,
Să îi dăruiască Yahve
O familie frumoasă..

Dar decizia aceasta
Ce-au luat-o fără veste,
Nimeni nu știa că vine
De la Însuși Cel Ce Este:

Planul mântuirii noastre
Se țesea precum o haină,
Ca o pânză de păianjen
Noaptea într-un colț de taină..

Când îi spuseră Mariei,
Ochii i se umeziră
Și din inimă deodată
Lungi suspine îi ieșiră,

Se simți cumva pierdută,
Căci ceva în ea se frânse..
Spuse: “Bine” și se duse
În chilia ei și plânse.

Poate nu o înțelegem,
Poate logica ne spune
Că o viață printre preoți
Nu era o opțiune,

Poate noi vedem plecarea-i
Ca pe-o mare izbăvire,
Dar Fecioara fu cuprinsă
De o sinceră mâhnire

Fiindcă toată viața dânsei
Ce-o trăise înainte
Se desfășurase, iată,
Între zidurile sfinte.

Nu-și mai amintea părinții
Ce-o născuseră trupește,
Știa însă fiecare
Preot, care, când slujește,

Știa orice calitate
Și defect la fiecare,
Și-i erau mai dragi aceia
Cu evlavie mai mare.

De la mulți în timp primise
Câte-o mică mângâiere,
Câte-o vorbă cu blândețe
Ce i se păruse miere,

Fiindcă trebuie să spunem,
Fără tată, fără mamă,
Cea mai mare bucurie
E să fii băgat în seamă.

Pentru un copil “acasă”
Este locul unde crește,
Unde doarme-n pace noaptea
Și în pace se trezește.

Pentru orice om “acasă”
Este oaza de iubire
Unde își primește zilnic
Porția de fericire.

Cât a fost Maria mică
Viața ei a fost senină
În lăcașurile sfinte,
Sub protecție divină.

Pacea nu a părăsit-o,
Tot la fel și bucuria,
A crescut în armonie
Ca un prunc iubit Maria.

Și acum i-au spus deodată,
Fără preînștiințare,
Că va trebui să-și piardă
Locul ei între fecioare,

Să se ducă nu știu unde
Însoțind pe nu știu cine,
Un bărbat ales de dânșii,
Pare-se un om de bine,

Să se logodească, cică,
Și apoi să se mărite,
Ca să intre-n rândul lumii,
A femeilor cinstite

Care au un soț acasă
Și copii făcuți cu dânsul..
Da, Maria spuse: “Bine”
Și-ncepu în taină plânsul..

Mai demult, când întrebase
De mai are vreun părinte,
I-au răspuns că e menită
Unei vieți cu totul sfinte,

Că logodnic și părinte
I-ar fi fost chiar Yahve Sfântul..
O, de lacrima Fecioarei
Se înduioșa pământul..

Îngeri luminoși văzuse,
Un arhanghel o hrănise,
Deseori cu serafimii
În Altar se sfătuise

Și iubea această viață
Monahală, pustnicească,
Nicidecum nu își dorise
În alt mod să viețuiască,

Da, iubea și ea copiii,
Încă foarte mult, s-ar spune,
Dar iubea mai mult Maria
Lacrima la rugăciune.

Se simțea din altă lume,
Lumea sfântă a luminii,
Unde-și scutură mireasma
Lăcrămioarele și crinii,

Unde câmpul verde este
Presărat cu praf de stele,
Unde fiecare codru
Este plin de păsărele,

Unde fiece petală
E făcută din mătase,
Unde poamele-s din aur
Și din pietre prețioase,

Unde cetele de îngeri
Nu se mai opresc din slave,
Unde nu există trupuri
Ostenite sau bolnave..

Da, Maria viețuise
Pe pământ și pământește,
Dar cu mintea ei trăise
Întru totul netrupește,

Bucurându-se de pacea
Obținută prin credință,
Ridicându-se la ceruri
Prin nespusa-i umilință..

Nu mai plânge-n van, Fecioară,
Nu mai fi așa mâhnită,
Nimeni nu te dă afară
Din chilia ta iubită,

Nu te necăji, Marie,
Pentru drumul tău de mâine,
Că a fost Ierusalimul
Un cuptor, iar tu o pâine,

Și Atoatevăzătorul
Știe că ești bine coaptă,
De aceea vrea să-Și pună
Planul minunat în faptă,

Și-are mare trebuință
Ca să poată să-l plinească
Până-n cel mai mic detaliu
De-a ta fire feciorească,

Căci fiind cu totul sfântă
De atata rugăciune,
Tu vei deveni cuptorul,
Iar Hristos va fi cărbune,

Întru pântecele tale
Se va plămădi trupește
Pâinea Vieții, Ce coboară
Să trăiască omenește.

Sânii tăi ca spuma mării
Vor hrăni cu lapte dulce
Pruncul “tânăr” rupt de foame
Înainte să Se culce.

Ale tale mâini micuțe
Și atât de delicate
Legăna-vor trupul fraged
Și-l vor mângâia pe spate.

Ochii tăi mai clari ca cerul
Se vor umple de uimire,
Inima-ți va bate tare,
Încălzită de iubire,

Gura ta va fi fântână,
Izvorând preadulci cuvinte,
Vocea ta va fi duioasă,
Numai bună să alinte,

Mintea ta va fi uimită
De o taină-atât de mare,
Cum adică Cel Ce Este
Cere gângurind mâncare.

De mai multe stări opuse
Te vei umple deodată,
Vei muri de fericire
Și vei fi îngrijorată,

Vei îngenunchea sfiită,
Vei îmbrățișa cu milă,
Vei fi autoritară
Și-n același timp umilă.

Marele secret e-acesta:
Cel pe Care Îl vei naște,
Dumnezeu Atotputernic,
Din vecie te cunoaște.

Tu vei ști că ești urzită
De-ale Sale mâini divine,
De aceea o sfială
Va fi pururea în tine,

Însă pe de altă parte
El fiind copil, tu mamă,
Dragostea va fi în tine
Mai presus de orice teamă..

Greu ți-a fost să-ți lași în urmă
Toată viața liniștită,
Și prietenele tale
Și chilia ta iubită..

Ce-a urmat după aceea
E frumos ca o poveste,
O Fecioară ce-L primește
Pe Cuvântul CeL Ce Este,

Care-L simte întru dânsa
Și Îl va numi “Copilul”,
Candelă strălucitoare,
Pruncul - focul, ea – fitilul,

O Fecioară Preacurată
Care-L naște pe Mesia,
O Fecioară care naște
Nepierzându-și fecioria,

O Fecioară care-n viață
N-a dorit bărbat vreodată,
Alăptând un Prunc cu lapte
De la sânii ei de fată..

Te cinstim după putere,
Te slăvim după știință
Și îți oferim, Măicuță,
Bobul nostru de credință.

E puțin, dar e din suflet,
Și-i cu multă bucurie:
Pe pământ și-n ceruri sfinte
Preaslăvită fii, Marie!

Amin

(17 august 2026)

miercuri, 12 august 2026

Întinde-Ți mâna Doamne!

Întinde-Ți mâna Doamne!
Întinde-Ți mâna Doamne
Mi-e trupul obosit
Căci m-au bătut talazuri

Și vânturi m-au lovit
Povara mă-nconvoie
Puterile mă lasă
Și-aș vrea s-ajung la Tine

Aș vrea s-ajung acasă...
Întinde-Ți mâna Tată
Mi-e teamă și mă doare
Că rătăci-voi calea

Ce duce spre salvare
Și-mi va slăbi credința
De-atâtea valuri multe
Și nimeni nu va fi

Suspinul să-mi asculte...
Privesc spre cer... Te chem...
În zori și-n asințit
Și-Ți mulțumesc că veșnic

De Tine sunt iubit
Dar grea-i povara Tată
Mă seacă din picioare
Întinde mâna Doamne
Și dă-mi eliberare!

- Maria Luca

Pilda despre cum tatăl i-a arătat fiului ce înseamnă părerea oamenilor

Tatăl și fiul au încălecat amândoi pe un măgar și au pornit spre satele din apropiere. În primul sat, oamenii i-au dojenit pentru cruzimea de a călări amândoi bietul animal, fără milă. Atunci tatăl a coborât. În al doilea sat, fiul a fost mustrat pentru lipsa de respect față de părintele său, silit să meargă pe jos. Mai departe, doar tatăl s-a urcat pe măgar, iar în al treilea sat el a fost învinuit de nepăsare față de copilul său tânăr. După această întâmplare, au tăiat un băț din pădure, au legat măgarul și au început să-l poarte în spate. În următorul sat, au fost certați pentru că au distrus un copac și pentru nechibzuința lor — căci ar fi fost mai înțelept să lase măgarul acasă.

Apoi au mers alături de măgar, ținându-l de căpăstru, dar și așa au fost batjocoriți, fiind numiți proști, căci animalul mergea fără rost, fără să fie folosit.

În cele din urmă, tatăl i-a spus fiului: „Așa va fi întotdeauna — dacă nu gândești cu mintea ta și trăiești după părerea altora, nu vei reuși niciodată să-i mulțumești pe toți.”

duminică, 9 august 2026

CERȘETOAREA

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat."

Eliana Popa

Într-un parc fără culoare,
Lâng-un pom cu creanga frântă,
Stă o biată cerșetoare
Cu un chip de maică sfântă.

Oare ce greu o apasă?
N-are nume, n-are rost?
Fără pâine, fără casă
Cine este? Cine-a fost?

N-a primit un colț de pâine
Nici măcar de la copii
Au gonit-o ca pe-un câine
Și cu-n brânci...cât ai clipi.

Doar în brațe ține strâns
Un cățel de catifea
Ghemuit, cu botul plâns
Căci doar el o mai iubea.

Nimeni nu a vrut să știe
Unde calcă al ei pas
Numai el, făptură vie,
Este tot ce i-a rămas.

N-a plecat când toți s-au dus
Și când i-au închis pridvorul
Lângă trupul ei s-a pus
Așezat precum odorul.

Mâna-i linge, se-nfioară
Simte trupul ei cum moare
Vede luna cum coboară
Peste umbrele fugare.

Dacă mor să moară-n doi
Căci iubirea n-are teamă
El cu trupul ca un sloi
Ea cu inimă de mamă.

Iar în cer o ușă mică
S-a deschis încet, tăcut
Și din prag șopti o sfântă
,, Voi ați suferit prea mult!"

Și-a luat-o sus, pe-o rază,
Cu cățelul la picioare
În căsuță o așează
Într-o lume ce nu moare!

Acolo în Raiul Sfânt
Nu e nimeni să o certe
Nu-i necaz ca pe pământ
Numai Domnul să o ierte!

Iar cățelul umilit
Care n-a lasat-o-n drum
Este și el fericit
Și cu ea in Rai de-acum!

Și în clipa morții lor
Ninge alb peste păcate
Iar Hristos pășind pe-un nor
Calcă veacul ca să-i poarte.

Si-a-ngropat cu mâna Lui
Pe femeia necăjită.
Purtând urma de la cui

Și o lacrimă sfințită!

Doamne ajută!

joi, 6 august 2026

TABOR, IUBIRE INFINITĂ..

de Preot Sorin Croitoru
Tabor, Tabor, lumină lină,
Hristos în slava Sa divină,
Trei ucenici sorbindu-I harul,
Doi prooroci vestind Calvarul,

O Voce zguduind văzduhul,
Un nor în care este Duhul,
Tăcere care spune multe,
Descoperiri în vârf de munte,

O clipă cât o veșnicie,
Un colț de rai într-o pustie,
Icoana celor viitoare,
Iisus mai e puțin și moare,

Ca mielul merge la junghiere
Ca să ne ducă la-nviere,
Tabor, lumină nesfârșită,
Tabor, iubire infinită..

(6 august 2026)

miercuri, 5 august 2026

UN SUSPIN E DE AJUNS!

de Preot Sorin Croitoru

Un suspin, nici nu-i nevoie
De mai mult de-atât, să știți,
Dacă voi de bunăvoie
De păcate vă căiți.

Căci un “Doamne miluiește!”
Rupe lacătul la cer:
Cel ce-n ceruri locuiește
N-are-o inimă de fier..

Oare ani de pocăință
Am văzut noi la tâlhar?..
Un suspin de umilință,
Și-a fost mântuit prin har!

Căci de stăm la urma urmei
O secundă să gândim,
Domnul e Păstorul turmei,
Doar prin El ne mântuim!

Slavă Domnului că Domnul
E atât de generos..
El îndată iartă omul,
Cât o fi de păcătos.

Ai păcătuit? Minune:
Un suspin îți e de-ajuns!
Un oftat la rugăciune
Grabnic va primi răspuns.

Nu v-aș spune-aceste lucruri,
De n-aș ști pe pielea mea
Cât de bun e Domnul nostru
Și cât poate El poate ierta,

Căci am mers pe căi greșite
Și mustrări nu mi-a făcut,
Ci din marile ispite
El m-a scos când I-am cerut.

Omul cât e viu, se zice,
Când e sus și când e jos;
Important să se ridice
Prin puterea lui Hristos.

Să Îi ceară ajutorul
Domnului, și-l va primi,
El este Mântuitorul,
Domnul ne va izbăvi.

Pentru asta deci, creștine,
Amintește-ți sfatul meu:
Roagă-te cât poți de bine,
Și te iartă Dumnezeu!

(31 iulie 2026)

LUMEA FĂRĂ DUMNEZEU

Lumea fără Dumnezeu
E o mare deșertăciune
Nicăieri nu mai găsești
Milă și compasiune.

Bogații trăiesc în case
Frumoase ca niște palate
Iar săracii își cresc copiii
În bordeie dărâmate.

Unii stau la mese întinse
Și se fălesc cu luxul lor
Iar alții se chinuiesc
Muncind cu trudă pe ogor.

Lacomul strânge în hambare
Zece vieți ca să-i ajungă
Iar săracul abia are
Un bănuț în a lui pungă.

Omul cel necredincios
Sporește uimitor în toate
Iar cel ce își duce crucea
Se chinuiește de moarte.

Niciodată n-a mai fost
Atâta nelegiuire
Lumea fără Dumnezeu
Se îndreaptă spre pieire.

Nu mai este deloc cinste
Nici dreptate, nici onoare
Tot ce e curat și sfânt
Este călcat în picioare.

Dacă spui că ai credință
Ești socotit demodat
Cu cât trăiești în necinste
Pe atât ești de lăudat.

Unde se îndreaptă lumea
Știe numai Dumnezeu
Însă în ziua Judecății
Toți vom da un răspuns greu.

Să ne depărtăm cu totul
De lumea asta deșartă
De ne pocăim din suflet
Mântuitorul ne iartă!

Să spălăm cu lacrimi grele
Inimile de noroi
Să nu fim de -a dreapta capre
La judecata de Apoi!

AUTOR: DANIELA IBRIȘIN

Preot Ioan-Florin Florescu

1. Am ajuns odată la starețul Clement într-o zi de post. Hai să te pun la masă, zice el. Mulțumesc, zic, nu mi-e foame, am mâncat acasă. Da’ nu postești? s-a mirat el. Ba da, dar v-am spus, tocmai am mâncat acasă, nu mi-e foame. Păi cum postești, dacă zici că nu ți-e foame? a zâmbit avva.
2. Starețul spunea: a posti înseamnă a flămânzi. O zi de post la sfârșitul căreia nu suntem flămânzi e o zi de post ratată, chiar dacă am mâncat de sec. Postul înseamnă foame și înfometare de bună voie, ca să ne amintim că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).
3. Starețul avea la masă un obicei: își turna ciorba într-o farfurie, nu în castron. Încercați să puneți un polonic de ciorbă într-o farfurie și să o mâncați cu lingura. Așa o mânca el. Nouă însă ne umplea castroanele până sus și chiar de mai multe ori. Și asta am învățat tot de la el, mai înainte de a o fi citit în cărți: ai dreptul să pui foamea doar asupra ta, nu și asupra aproapelui tău. Postul care Îmi place, zice Domnul, „este să dai pâinea ta celui flămând și să saturi sufletul amărât” (Isaia 58,10).
4. Mâncarea de post nu înseamnă nimic, spunea starețul. Când aducem la biserică ulei, prescuri, vin, tămâie etc., ele sunt doar simple materii până la rugăciunea de sfințire a lor. Abia atunci ele devin: untdelemnul bucuriei, trupul și sângele Domnului, mireasma sfinților etc. Așa și mâncarea de post, nu înseamnă nimic până nu o sfințim prin rugăciune.
5. Mai zicea: cine vrea să mănânce în post brânză vegetală și cârnați de soia e ca un bețiv care bea bere fără alcool. El nu caută să taie patima lui, ci doar să o amăgească.
6. Dar tot el a făcut odată următorul lucru. Eram la el în chilie, într-o zi de post. Tocmai primise de la Sfântul Munte o sticlă de ouzo. Eu o făceam pe sfântulețul, dar tot trăgeam cu coada ochiului: ce-aș mai bea un uzache! Apoi mă rușinam de gândul meu păcătos: e post, nu te gândești?, plus că-i dimineață și n-ar fi bine să bei pe stomacul gol. Și tot așa, pătimind de gânduri, până când starețul Clement a luat sticla, a desfăcut-o și mi-a turnat un păhărel fără să spună un cuvânt. Cea mai înaltă formă de asceză este dragostea care se coboară la neputințele aproapelui.
7. Cei care nu pot ține tot postul ar trebui să țină măcar câteva zile. Iar dacă nu pot nici atât, măcar o zi. Și dacă nu pot nici o zi întreagă, să postească măcar o seară. Așa se spune în Scriptură despre lucrătorii tocmiți la vie (Matei 20,1-16): unii au ieșit la lucru de dimineață, alții pe la prânz, alții după-amiază, iar alții abia spre seară. Dar și aceștia din urmă au fost primiți de Stăpânul viei, pentru că măcar au ieșit în drumul lui. Așa e și cu postul. Dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă în drum măcar spre seară.
8. Când eram preot la țară, aveam în parohie niște oameni amărâți care munceau la oraș, în construcții. Plecau vară-iarnă cu noaptea-n cap și se întorceau pe întuneric. Voi cum postiți? i-am întrebat odată, la spovedanie. Postim și noi cum putem, mi-au răspuns. La muncă ne luăm pâine cu slănină, dar seara, când ajungem acasă, mâncăm borș de post. Când i-am povestit asta starețului Clement, mi-a răspuns: „Postul lor e mai greu decât al tău, care mănânci toată ziua sărmăluțe de post și nici nu te rupi cu munca.” De aceea, zic încă o dată: dacă cineva nu poate să lucreze de dimineață, să iasă măcar spre seară, că s-ar putea să primească plata celor dintâi.
9. L-am întrebat pe starețul Clement: de ce postim? Mi-a răspuns: întrebarea nu este de ce postim, ci pentru cine postim. Orice facem în Biserică trebuie să facem pentru Hristos și ca să ajungem la Hristos.
Preot Ioan-Florin Florescu

marți, 4 august 2026

Nevointa duhovniceasca

Unii oameni îmi spun că sunt indignați de faptul că există multe lucruri greșite în biserică. Atunci eu le spun să întrebe o muscă:
„Sunt flori în apropiere?”, iar ea le va răspunde:
„Nu ştiu dacă sunt flori, dar acolo în mormanul acela de gunoi poţi găsi toată mizeria pe care o vrei”. Şi va începe să îţi înşiruiască toate locurile murdare pe unde a fost.
Dar dacă întrebi o albină:
„Ai văzut vreun coș de gunoi prin zonă?”, ea îţi va răspunde:
„Coş de gunoi? Nu, n-am văzut nici unul, pe aici e plin de flori parfumate”.
Şi va începe să îţi înșiruiască toate florile din grădină sau de pe pajişte. Vedeţi voi, musca nu ştie decât unde este mizeria, în timp ce albina ştie unde se găsesc irişii sau zambilele.

Cuviosul Paisie Aghioritul ,, Nevointa duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Teodor Ciurariu

Un fiu se întoarce acasă din străinătate ...

Un fiu se întoarce acasă din străinătate... Este tare bucuros să își revadă mama.
A ajuns ,, om mare " cu carte multă...
Petrec împreună zile întregi și frumoase.
Însă tot ceea ce este frumos se termină repede...
Este vremea despărțirii...
Mama scoate 100 lei din pensia ei infimă.
- Uite, de la mama să îți cumperi ceva frumos din partea mea.
- Mamă, te rog. Sunt profesor universitar la o facultate de prestigiu. Am o mulțime de bani.
- Vei fi având, dragul meu, dar nu sunt de la mama ta. Aceștia sunt de la mama ta. Nu vei fi niciodată suficient de bogat încât să refuzi darul mamei tale.
Fiul cutremurat ia banii cu emoție.
O îmbrățișare plină de dragoste de mamă întregește dăruirea cea mare.
________
Ce lucru frumos să își cumpere cu banii de la mama?
Își cumpără o icoană cu Maica Domnului ținând Pruncul Preasfânt în brațe.
p. s.
Aceasta icoană îmi va aminti mereu că mama nu m-a dat niciodată jos din brațele ei, își zise fiul

Teodor Ciurariu

duminică, 2 august 2026

ADEVĂRUL SI MINCIUNA

( Versuri : Eliana Popa)

Patru călători plecat-au pe același drum prin lume
Și-au ajuns la sfadă multă...ne spun cărțile bătrâne !
FOCUL se sfădea cu APA, ADEVĂRUL cu MINCIUNA,
Între ei trona semeață și rânjind hidos, ranchiuna !

Dar sătui de-atatâta vorbă și scârbiti de-atâta ceartă
S-au oprit la o răscruce, hotărând să se despartă !
Unul mai fălos le zice : ,, - Eeei,ce v-a găsit ..poftim !
Dar de-om vrea a-ne-ntâlni , cum o sa ne regăsim ?

,, - Pe mine mă veți afla in tot timpul și-n tot locul
Unde fumul se înalță " așa le grăiește FOCUL
,,- În bordeie și în case unde veți vedea lumină
În amnare și în piatră și în orice zi senină !"

,, - Eu voi fi în orice susur de izvoare și de râuri
În cascade și în ploaia ce involbură pârâuri,
Dimineata-n firul ierbii...eu voi roura și pleoapa! "
Așa a grăit semeată, susurându-si vorba, APA !

,, - Eu voi fi pe tot pământul , cât e soarele și luna
Mă găsiți oricum, oriunde ! " a grăit râzând, MINCIUNA.
,, Și pe uliti, și-n bordeie , și-n palate și în piețe
Si in sufletele celor învățați să mă răsfețe!

Stau in vorbe și în fapte, stau in cugete și-n cărți
Stau în știința unor ,,genii", mă-nsotesc cu regi și hoți
Ba, mă mai strecor voioasă și în suflet de ateu
Îi șoptesc că nu există nici Hristos, nici Dumnezeu !

Mă desfăt chiar și-n Biserici, stau pe limbă la doi, trei
Care intră să se-nchine, doară așa, din obicei !
Mă strecor chiar și-n Altare, prin politici și arginți
Dar mai greu, căci slujitorii nu-s cu toții adormiți !

La tot omul mic sau mare, dacă-s tineri sau sunt mosi
Mai ales în guvernare, unde-s marii mincinoși !
Îi slujesc pe toți cu râvnă și îi duc la tatăl meu,
Cel ce e amăgitorul și dușman lui Dumnezeu !"

,, - Pe voi vă găsesc mai lesne!" se-ntristează ADEVĂRUL,
,, - Ca să mă aflați pe mine trebuie-a grăbi piciorul !
Eu ades sunt alungat cu batjocuri și rușine
Tot la fel ca pe Golgota, când scuipau cu toți pe Mine !

Oamenii acestei lumi, nu știu cine-i Adevărul
Și lovesc cu toți tepușa ce le vatămă piciorul
Toți simt lipsa Mea în case și în suflete și-n minte
Nu mă văd nici în durere, nici în lacrima fierbinte !

Și deși le sunt aproape...stau și plâng pe-un lăicer
Nu mă văd sau mă alunga! Însă mă găsiți în Cer !
Sus in ceruri lângă Domnul, locuiesc.... iar pe Pământ,
Mai cobor să stau cu omul cercetat de Duhul Sfânt !

TOTUL E DEȘERTĂCIUNE...

Mult se mai grăbește omul
Să facă cele pământești
Și nu ia deloc în seamă
Cele sfinte și cerești.

De când soarele răsare
Până în apusul său
El își vede de ale sale
Și uită de Dumnezeu...

Strânge bani și bogății
Ca să aibă viață aleasă
Nu se teme că într-o zi
Va pleca din a lui casă.

Toată slava cea lumească
Îndată se va spulbera
Și de a sa agoniseală
Altul se va bucura.

Rudele și ai lui prieteni
Îl vor plânge cu mult dor
Însă după o scurtă vreme
Își vor vedea de viața lor .

Zadarnic va întinde mâna
Și își va cere iertare
Că-n Fața Dreptului Judecător
Nu va găsi îndurare.

O ce zbucium îl va cuprinde
Și ce multă remușcare
Când va vedea că a pierdut
A raiului desfătare ...

Își va blestema viața
Și toate cele ce-a trăit
Că a hulit pe Dumnezeu
Și că nu s-au pocăit.

Nu mai amâna pe mâine
Pocăiește-te om drag
De la viață până la moarte
Nu este decât un prag.

Nu merge cu noi averea
Nici slava cea pământească
Ci numai fapta cea bună
Și mila cea creștinească.

Să ținem minte întotdeauna
Ceea ce proroocul spune
Că -n zadar ne tulburăm
Că totul e deșertăciune!

AUTOR: DANIELA IBRIȘIN

Șarpele nu voia să mă muște…

Șarpele nu voia să mă muște… Voia să-mi închidă Psaltirea.

În anii în care viețuiam la pustie, aproape în fiecare Post al Adormirii Maicii Domnului, în timp ce citeam Psaltirea, o viperă îmi dădea târcoale.
Nu știu dacă era o simplă întâmplare sau o încercare îngăduită de Dumnezeu.
Știu doar că, de fiecare dată, lupta nu era atât cu șarpele, cât cu frica ce încerca să-mi oprească rugăciunea.
Era în Postul Adormirii Maicii Domnului.
În fața căsuței mele de lemn, așezată între brazi și stânci, citeam Psaltirea.
Nu era nimeni în jur.
Doar cerul, pădurea și Dumnezeu.
Psalmii curgeau încet, ca o apă limpede peste sufletul meu.
Și tocmai atunci, când inima începea să se încălzească de rugăciune, am simțit că ceva se mișcă la picioarele mele.
Am coborât privirea...
O viperă.
Mare.
Neagră.
Nu s-a repezit asupra mea.
Nici măcar nu șuiera.
Se târa încet, când pe o parte, când pe alta, apropiindu-se tot mai mult.
Parcă nu trupul meu o interesa.
Parcă voia doar să-mi fure liniștea.
Să-mi oprească rugăciunea.
Să-mi închidă Psaltirea.
Mâinile au început să-mi tremure.
Glasul mi s-a stins.
Ochii îmi rămăseseră pironiți la șarpe, iar psalmii pe care îi rosteam cu o clipă înainte nu mai puteau ieși din pieptul meu.
Nu-mi mai găseam cuvintele.
Numai lacrimile.
Și atunci, din toată neputința mea, am strigat:
„ *Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, pentru _rugăciunile duhovnicului meu_ , nu mă lăsa! Alungă șarpele din calea mea! Tu vezi că nu mai pot citi* *Psaltirea* ...”
Nici nu am sfârșit bine rugăciunea.
Și s-a făcut o liniște pe care n-am mai trăit-o niciodată.
Vipera s-a oprit.
A rămas nemișcată o clipă.
Apoi, încet, foarte încet, s-a întors și a plecat printre ierburi, pierzându-se în tăcerea muntelui.
Atunci Psaltirea mi-a căzut din mâini.
Nu de frică.
Ci de cutremur.
Am căzut în genunchi și am plâns.
Nu pentru că scăpasem de șarpe.
Ci pentru că am simțit cât de aproape este Maica Domnului de omul care, în neputința lui, nu mai știe decât să strige după ajutor.
Au trecut mulți ani.
Dar ori de câte ori deschid Psaltirea, îmi aduc aminte de acea ispită.
Astăzi nu mă mai cutremură atât de mult șarpele pe care l-am văzut atunci.
Mă cutremură altceva.
Cel mai primejdios șarpe nu este cel care se târăște prin iarbă.
Ci cel care se strecoară nevăzut în inimă și ne șoptește:
„Lasă rugăciunea pe mai târziu...”
Și dacă îl ascultăm destulă vreme...
ajungem să nu mai deschidem Psaltirea deloc.
Iar când Psaltirea rămâne închisă,
inima începe, încet, să se închidă și ea. (monahia Ierusalima)
__________________________
Si un sf.pr.ne invàta ca atunci cand avem o ispita sa cerem in rugaciune si :" pt rugaciunile pr nostru duhovnic..." Pt ca el ne poarta in rugaciuni pe fiii lui duh.si are mare trecere Sus!
De asemenea sa strigam si la sfintii pustnci purtatori de Duh caci ne aud prin Duhul Sfant !

sâmbătă, 1 august 2026

NE-AI FOST DATĂ DE PE CRUCE!

de Preot Sorin Croitoru

O, Măicuță, ne-ai fost dată de pe Cruce de Iisus,
Căci știa ce multă slavă te-aștepta în ceruri, sus,
Și știa ce multă milă, Mamă, vei avea de noi,
Când te vom chema pe tine în tot felul de nevoi!..

Peste douăzeci de veacuri de atunci au mai trecut,
Și așa cum zis-a Domnul, tu tăcută ai făcut:
Te-au strigat la greu creștinii și pe loc i-ai ajutat,
Ți s-au plâns mereu orfanii și i-ai binecuvântat,

Văduva și cea bolnavă te-au chemat și ai venit,
Păcătoșii plini de patimi cu-al tău har s-au izbăvit..
Voievozilor în lupte inimi dârze le dădeai,
Scriitorilor de carte mintea tu le-o luminai..

N-a fost lacrimă să cadă către chipul tău cel sfânt,
N-a fost om să ți se-nchine, Maică, până la pământ,
Și să nu primească grabnic ajutorul cel cerut..
A avut dreptate Domnul? Da, Măicuță, a avut!

Ne-ai fost dată de pe Cruce cu iubire tuturor
Și ne ești spre mângâiere și spre mare ajutor..
Fericit acel ce-n viață se gândește-a te chema,
Căci aceluia, din ceruri mila i-o vei arăta!

amin

vineri, 24 iulie 2026

Pilda Omului în Negru care aprindea suflete

Într-un sat departe de orașe, trăia un om îmbrăcat mereu în negru. Toată lumea îl cunoștea. Unii îl iubeau, alții îl judecau. Îi spuneau „Popa”, „Părintele”, dar și „Cel cu banii de la stat”. Unii râdeau de el, alții treceau nepăsători.

El însă mergea tăcut pe uliță, cu o traistă veche și mâinile bătătorite. Se oprea la fiecare poartă: aprindea lumânări, boteza copii, îngropa morți, ungea bolnavi, asculta dureri, plângea cu cei ce plângeau. Nu primea leafă de director, dar primea mulțumiri tăcute, lacrimi, uneori o pâine caldă sau un măr din grădină.

Într-o zi, un tânăr din sat l-a întrebat:
— Părinte, tot aud că luați salariu mare. Ce faceți cu toți banii?

Omul în negru i-a zâmbit și i-a întins o cheie veche:
— Hai cu mine.

Au intrat în biserică. Era frig și zidurile erau crăpate.
— Cu „banii mei”, reparăm aici. Cu restul, aprindem focul pentru slujbe iarna. Cu ce rămâne, cumpărăm prescuri, ulei și lumânări pentru cei care nu au.

Tânărul a tăcut.

— Știi ce primesc în schimb? a continuat omul în negru. Un mulțumesc murmur, o mână întinsă în spovedanie, o privire senină de copil. Nu port negru pentru că-s trist, ci pentru că lumina dinăuntru se vede mai clar pe întuneric.

Și a mai spus, coborând ochii:
— Când slujești cu toată inima, nu întrebi cât, ci „pentru cine?”. Și atunci când nu mai rămâne nimic, rămâne harul. Iar harul nu vine cu salariu, dar ține sufletul viu.

♡Nu orice om în negru e întunecat. Unii poartă negrul ca pe o armură de smerenie. Nu toți sfinții sunt pictați. Unii se roagă pentru tine chiar când îi vorbești de rău. Adevărata măsură a slujirii nu e câți bani câștigi, ci câte suflete ridici fără să aștepți nimic.
Text preluat

Pilda firimiturilor care ajung la cer

Într-o bisericuță mică, departe de lume, trăia un bătrân preot cu părul alb ca zăpada și ochii calzi ca mierea. În fiecare dimineață, înainte ca oamenii să sosească, el se apropia încet de masa din altar cu o pâinică rotundă, numită prescură. Cu un cuțit special, ca o suliță mică, scotea din ea firimituri. Una pentru mama lui plecată la cer, alta pentru bătrâna din sat care nu mai putea merge, una pentru copilul bolnav din colțul satului, alta pentru un om trist pe care-l văzuse într-o zi pe drum.

Un copil l-a întrebat într-o zi: — Părinte, dar firimiturile astea ajung la Dumnezeu? Preotul a zâmbit: — Ajung mai repede decât cuvintele. Pentru că fiecare firimitură e o rugăciune din inimă, e o dragoste care zboară în sus.

Și copilul a întrebat: — Și dacă uităm pe cineva? — Dumnezeu nu uită niciodată. El le adună pe toate, și le face una singură, mare și rotundă: o pâine a iubirii pentru toți.

♡Dumnezeu nu ne iubește pe rând, ci pe toți odată. Nu după cât de buni sau importanți suntem, ci pentru că suntem copiii Lui. Iar rugăciunile, chiar și cele mai mici, chiar și firimituri, devin daruri mari atunci când sunt spuse cu inimă curată.

Text preluat

luni, 20 iulie 2026

ÎN PEȘTERA CU FOCU-N VATRĂ

de Eliana Popa

Trăia odată, într-o pădure, un pustnic tare cuvios,
Se nevoia în rugăciune și mult îl îndrăgea Hristos,
Și a primit un mare dar( dorit de orice muritor)
Adeseori să i se-arate chiar îngerul său păzitor!
Stăteau de vorbă față-n față, ca doi prieteni minunați,
Un înger lângă un sihastru, cu dragostea de sus legați!

Dar într-o zi, în care moșul porni să caute bureți,
Văzu în fața lui o ceată cu câțiva vajnici călăreți.
Și după ei, legat în lanțuri, mergea un hoț ce-a tâlhărit,
Târât spre locul de pedeapsă, fiind la moarte osândit.
Îşi zise cuviosu-n barbă, oftând, aceste cuvințele:
,, - Aşa! Așa! Să-şi ia pedeapsa pentru purtările lui rele! "

Şi începând din ziua aceea, când pe tâlhar l-a judecat,
Prietenul său cel din ceruri, defel, nu s-a mai arătat!
Și s-a mâhnit atunci sihastrul, și s-a-ntrebat ce a greșit?
N-a mai băut nici strop de apă, trei zile nu s-a mai hrănit.
Plângea și se ruga fierbinte, nu-și amintea păcatul greu
Ce l-a gonit pe sfântul înger și L-a mâhnit pe Dumnezeu!

Văzându-i plânsul și durerea, a treia zi, la ceas de seară,
Când pleoapa zilei se închide și astrul spre apus coboară,
Prietenul său cel de taină, divinul înger păzitor,
A coborât iar în chilie și i-a grăit dojenitor:
,, - Așa te-ai bucurat, tu, frate, și-n mintea ta ai judecat
Pe-acel nefericit tâlhar, pe care ei l-au condamnat!
De ce te faci judecător? Te-au pus a-l judeca pe el?
Nu știi că toată judecata o are Dumnezeu din cer?
Însă nu plânge, doar m-ascultă, căci mila Domnului e mare,
Eu îți voi spune ce sa faci, de vrei să dobândești iertare.

Îți dau această rămurică! E vestejită și uscată,
Va trebui s-o porți cu tine, să nu o lepezi niciodată!
Și când vei merge la culcare, să-ți fie pernă, rămurica
Să părăsești acest pustiu, să nu-ți iei traista, nici sarica.
Să mergi în lume printre oameni și să cerşeşti bătând la porți,
Să pribegești și zi şi noapte, să întâlnești tâlhari și hoți,
Iar cineva de te-o opri, în a lor casă peste noapte,
Te odihnești, apoi în zori, să-ți vezi de drumu-ți mai departe!

Să pribegești de dimineață și până astrul o s-apună,
Zi după zi, cu plânsu-n geană, pân' ai să faci o faptă bună.
Așa a hotărât Acela, ce ne-a zidit și ne-a creat,
Fiindcă tu, pe al tău frate, l-ai osândit și judecat.
Când vei vedea cum rămurica a înverzit și are floare
Să știi, iubitul meu prieten, c-atunci ai căpătat iertare! "

Bătrânul auzind acestea primește ramura uscată,
Și se întoarce iar în lume, rătăcitor din poartă-n poartă.
Cerșea un colțișor de pâine și-un adăpost pe timp de noapte,
De multe ori, lipsit de ele, mergea cu Domnul mai departe!
Și ostenit fiind odată, intră să doarmă-ntr-o pădure,
Nădăjduind că-n luminişuri o să găsească rugi cu mure!
Nu mai mâncase de trei zile și parcă nu avea putere
Era slăbit de-atâta umblet...și trist, de marea lui cădere!

,, O, Doamne, trupu-mi e povară și sufletul a obosit,
Și firul din suveica vieții, s-a subțiat și s-a slăbit!
Ce faptă bună mai pot face, eu putregaiul, încă viu...
Mai ai răbdare cu moșneagul? Sau poate, Doamne, e târziu? "
Așa a cugetat bătrânul, când iată, chiar în fața sa
O peșteră cu boltă-naltă, și cu un foc care ardea,
În fața vetrei sta de veghe, privind afară, o bătrână...
Păși sfios, spre ea, sihastrul:,, - Măicuță dragă, sara bună!
Te rog, îndură-te de mine, că-s ostenit...și mă dor toate!
Şi lasă-mă să dorm aici! În zori pleca-voi mai departe."

Cu milă îl privi bătrâna, făcându-și nodul la năframă:
,, - Nu pot să te primesc, părinte, chiar dacă vreau, fiindcă mi-e teamă..
În frica Domnului îți spun, că am trei fii tâlhari și hoți!
De-aceea se feresc de oameni și locuim aici, cu toți.
De te-oi primi chiar și o noapte, cum ar fi drept și creștinește,
S-ar supăra sau și mai rău... te-or omorî, Doamne ferește! "
,, - Bătrâno, eu sunt om de treabă, nu sunt slujbaș al stăpânirii!
Te rog să nu te îndoiești! Te rog, în numele iubirii!
Flăcăii tăi, chiar de sunt aprigi, azi nu te vor lua la rost
C-ai miluit un călător, flămând și fără adăpost!"

Bătrâna l-a poftit să intre, căci parcă-i risipise frica,
El s-a culcat într-un ungher, având drept pernă rămurica!
Mirată fiind, de-așa pribeag, și neștiind cum să-nțeleagă
De ce bătrânul musafir, drept căpătâi și-a pus o creangă,
L-a întrebat de unde vine și unde merge călător,
Iar el i-a povestit cu lacrimi, greșeala lui de-a fir-a-păr!
Și când a auzit bătrâna, cum pentru-o faptă așa mică,
E nevoit să rătăcească... vaai... s-a cutremurat de frică!

Dacă acest bătrân beteag e nevoit să rătăcească
Până va face-o faptă bună și creanga o să-nmugurească,
Apoi feciorii ei tâlhari, amar, amar ce vor primi:
,, - Of, Doamne, Iisuse Hristoase, pe ei cum îi vei osândi?
Dacă acest sihastru blând, doar pentr-un gând e pedepsit,
Flăcăii mei ce vor răspunde că au furat și tâlhărit? "
Nici bine nu-și termină gândul și iată, fiii au venit
Și mânioși se-ntorc spre ea, văzând străinul adormit:
,, - Ce ai făcut? Și cine-i omul? De câte ori ți-am spus noi, mamă,
Să nu primești niciun străin!" grăiră cei trei hoți cu teamă.

,, - N-aș fi putut să nu-l primesc, fiind și el, greu pedepsit.
Pe Dumnezeu l-a supărat, pentru un gând nesocotit
Și pribegește zi de zi, prin arsiță, prin vânt și ploi
Nu are loc de înnoptat, de milă l-am primit la noi! "
Priviră cu mirare toți spre cuviosul adormit
Ne-nțelegând, privindu-i chipul, ce faptă rea a săvârșit.
Dar unul dintre cei trei frați, răutăcios fiind din fire,
Strigă la el, stricându-i somnul:,, - Hei, moșule! Măi, musafire!
Ia să ne spui povestea ta.. Ce ai făcut? Și cine ești?
Cum ai ajuns în grota noastră? Ridică-te să ne vorbești! "

S-a ridicat atunci bătrânul și a-nceput a-și spune viața
Cu glasul blând, cu lacrimi grele, aproape până dimineața.
Și-n tot acest răstimp în care și-a spus întreaga lui poveste,
Cei trei tâlhari simțeau în suflet, căința cum îi năpădește
Au început atunci a plânge, știind ce mult au stat în rău,
Și uite cum, în acea noapte, toți s-au întors la Dumnezeu!
Toți se rugau, și fii și mamă, cu lacrimi multe și căință
Făcând din peștera cea rece, chilia lor de pocăință!

Spre dimineață au adormit și ei, alături cu sihastrul
Și s-au trezit în miezul zilei, când lumina puternic astrul.
Au vrut să-l scoale pe bătrân, dar ființa lui era-mpietrită
Iar ramura, sub capul său, era frumos înmugurită!
Trecuse-n viața de apoi, acolo unde mergem toți,
Având alături sfântul înger, o bătrânică și trei hoți!

În peștera cu focu-n vatră, în mâini cu șirul de metanii,
Trei cuvioși, la ceas de seară, cântau tropare și litanii.

DE-ATÂTEA ORI..

de Preot Sorin Croitoru

De-atâtea ori, Iisuse,
În viață Te-am jignit..
Tu mi-ai purtat de grijă
Și blând m-ai ocrotit.

Eu Ți-am călcat porunca
De a iubi mereu,
Tu m-ai iubit, Iisuse,
Cu tot păcatul meu..

Adesea mă cuprinde
Un nesfârșit regret
Că ai bătut o viață
La ușa mea încet,

Iar eu știam, Iisuse,
Că mâna ce bătea
Cu-atâta insistență
Era chiar mâna Ta..

Te-am amânat, Hristoase,
Pe-a doua zi mereu,
Deși știam prea bine
Că „mâine” nu-i al meu,

Dar adevărul este
Că am rămas lumesc,
Cu toate că în suflet
Eu simt că Te iubesc.

Îmi pare rău, Iisuse,
De timpul irosit,
Căci Te-am avut o viață,
Dar nu Te-am prețuit,

Și-acum, când văd cum viața
Se-ndreaptă spre apus,
Îmi pare rău de anii
Trăiți fără Iisus

Și mă cuprind suspine
Și lacrimi uneori,
Când mă smeresc în sine
Și-n suflet îmi cobori..

(17 iulie 2026)

duminică, 19 iulie 2026

NE IA DE MÂNĂ DUMNEZEU

de Preot Sorin Croitoru

Pe fiecare-l ia de mână Dumnezeu
Și îi arată adevărul cu blândețe,
Deci dacă încă nu-l cunoști, zic eu
Că tu nu vrei să-L lași să te învețe.

Când un creștin îți sugerează blând
Să-încerci să te apropii de credință
Tu te opui și îi răspunzi râzând
Că ești prea tânăr pentru “pocăință”.

Când mama, tata, poate vreun bunic
Te sfătuiesc să mai citești Scriptura,
Din sfatul lor tu nu primești nimic
Și iritat le-închizi îndată gura.

Când un coleg de muncă credincios
Încearcă să te-învețe doar de bine
Vorbindu-ți despre Iisus Hristos,
Tu îl repezi cu vorbe de rușine.

De câte ori, te-întreb, s-a întâmplat
Să intre “popa” satului în slujbă,
Iar tu, deși știai că e păcat,
Te-ai apucat să tai butuci la drujbă?..

Tu nu te duci la slujbe, ce, ești prost?
Credința este o “mistificare”
Și nu-i găsești Bisericii alt rost
Decât că cere bani la fiecare,

Dar de ai merge, multe s-ar schimba,
Căci ai descoperi o altă lume,
Lumina ar pătrunde-n mintea ta
Și ți-ar vorbi, chemându-te pe nume..

N-a fost vreodată-n lume vreun creștin,
Oricât de slabă i-ar fi fost credința,
Să intre gol și să nu iasă plin,
Apoi să nu iubească pocăința.

Prin glasul Sfintei noastre Liturghii
Vorbește Duhul Sfânt cu voce blândă,
Grăiește Tatăl cu ai Săi copii,
Se vindecă mioara cea plăpândă.

Cu fluieraș de soc Iisus Hristos
Își păstorește turma cea smerită;
El vede în creștinul păcătos
O biată oaie slabă și rănită.

Adesea am văzut de la Altar
Cum vine omul plin de slăbiciune
Și cum apoi se vindecă prin Har
Prin Sfinte Liturghii și rugăciune.

Ne ia de mână Bunul Dumnezeu,
Ne dă nădejde, dragoste, credință,
Și-atâta cere de la noi mereu:
Să nu ne pierdem sfânta pocăință.

Iar pocăința nu e altceva
Decât o minunată transformare
Din omul vechi, cu îngâmfarea sa,
În omul ce trăiește-n ascultare.

A VENIT UN OM LA MINE..

de Preot Sorin Croitoru

A venit un om la mine
Ca să-mi ceară un bănuț.
M-am uitat la el mai bine,
Nu părea un sărăcuț..

“Dă-mi ceva, te rog din suflet,
Ca să-mi iau un dumicat..”
“Pleacă, omule, dă-mi pace!”
I-am răspuns.. și a plecat.

După două-trei minute
S-a aprins în mine foc.
Dintr-o dată conștiința
Nu mă mai lăsa deloc.

“Păi sărmanul om, să-ajungă
Să cerșească, nu-i ușor..
Cred că S-a scârbit de mine
Bunul meu Mântuitor..”

Și-am pornit, sperând din suflet
Să-l ajung din urmă eu,
Căci simțeam că-n ziua aia
L-am mâhnit pe Dumnezeu.

Nu erau, s-au dus deodată
Cerșetorul și Hristos,
Iar eu am rămas cu gândul
La un gest nu prea frumos

Și-am luat o hotărîre:
De mi-o cere cineva,
N-o să mai privesc de astăzi
La înfățișarea sa,

Căci de cere, cere omul
De nevoie, nu de bine,
Și în marea Lui iubire
L-a trimis Hristos la mine,

Deci Stăpânului Îi pasă
În milostivirea Sa
Și de omul în nevoie,
Și de mântuirea mea.

Marii sfinți din alte vremuri
Prin aceasta se sfințeau,
Nu atât prin osteneală
Cât prin faptul că iubeau.

Numai dragostea e semnul
Unei vieți în Duhul Sfânt;
A trăi în bunătate
Este Raiul pe pământ!

NEMURIRE FARA DE SFARSIT

Bucuria mea, Sfantul Parinte, Iosif Isihastul ne indeamna asa: "Toate sa le faci cu intelepciune si cu sfat bun. SA IUBESTI SPOVEDANIA si SA TE IMPARTASESTI DES. Nu cauta sa vezi lumea, pentru ca sa te vada pe tine Dumnezeu”. Iar Sfantul Parinte, Efrem Filotheiul, zice: “Va veni vremea, ziua, clipa, cand se vor inchide acesti ochi si se vor deschide cei ai sufletului. Atunci vom vedea o lume noua, o noua existenta, o creatie noua, o viata noua ce nu are sfarsit.

Numele ei este „NEMURIRE FARA DE SFARSIT”. Marea noastra Patrie este acolo sus, nestricacioasa, vesnica, Ierusalimul cel de sus, maica celor intai-nascuti, acolo se vor salaslui sufletele celor mantuiti, care au fost curatite de intinaciune, de Sangele Mielului Cel fara de rautate”.

Sfantul Parinte, Vasile al Kinesmei, spune: “Paziti-va de imprastierea gandurilor si de lipsa atentiei la rugaciune, fiindca, aceasta il jigneste pe Dumnezeu. Sfanta Biserica Crestin Ortodoxa, este un loc de comuniune intre cei ceresti si cei pamantesti.

Totodata, ea este o scoala a credintei si a evlaviei, fiindca in ea, din sfintele cantari, din versetele care se citesc din Dumnezeiasca Scriptura, din predici, putem invata din plin cum sa ne organizam duhovniceste viata si sufletul”.

Minunata si singura adevarata este credinta crestin ortodoxa. Exemplele pot fi nenumarate, dar, sa dam doar unul: “Atunci cand Cuviosul Serghie din Radonej, savarsea Sfanta Liturghie, au fost oameni care au vazut cum ingerii slujeau impreuna cu el si cum el se impartasea cu foc, din Sfantul Potir.”

Dumnezeu si Maica Domnului sa te binecuvanteze, in toata ziua de astazi si in tot lucrul tau!

Amin si Aliluia!
Preot Ioan

BĂNUTUL

Într-o zi îngerul lui Dumnezeu întrebă bănuțul milei:

-Cine ești tu, bănuțule, că te văd așezat între lucrurile cele iubite de Dumnezeu?

-Eu sunt bănuțul pe care Bunul Dumnezeu l-a făcut pentru a fi dat de pomană, zise smerit, micul bănuț.
-Dar de unde vii tu, bănuțule?

-Vin din pușculița copiilor buni, din mâna albă a domnișoarelor smerite, din mâna muncită și plânsă a văduvelor, din portmoneul vechi și subțire al bătrânilor, din mâna binecuvântată a preoților.
-Și unde te duci acum, bănuțule?

-Mă duc să cumpăr suflete pentru Dumnezeu, ulei pentru candelele fecioarelor înțelepte, să aprind candela credinței ce se stinge la unii, să zidesc biserica cea vie a lui Dumnezeu, căci, pe cât mă vezi de mic eu stau totdeauna la temelia bisericii.

-Spune-mi bănuțule, care-i taina ta: de ce ești așa iubit de Dumnezeu?

-Îngerașule, eu deschid porțile raiului, celui ce mă dăruiește în numele lui Hristos cu dragoste și cu inimă senină.

-Drum bun, bănuțule, și să cumperi, cu spor, cât mai multe suflete lui Dumnezeu!

„Pilde și povestiri” – Ed. Credința Strămoșească

Jurnal Spiritual

"PĂCATUL, URA ȘI SACUL CU CARTOFI"...(o pilda bună de urmat pentru tot creștinul )

Într-o zi, un bătrân călugăr îi dădu unui nou ucenic de-al său care a venit în mănăstire, un sac gol și un coș cu cartofi, zicându-i:
- Gândește-te la toate persoanele care ți-au făcut rău, ori cu care te-ai certat, ori care au zis ceva împotriva ta în ultimul timp și tu ai ură față de ele, și în special pe acelea pe care nu reușești să le ierți, pentru fiecare, scrie numele pe câte un cartof și îl puni în sac.
Ucenicul, a stat un pic pe gânduri și stărui la câteva persoane, și una după alta și tot așa, în scurt timp, nume după nume, cartof după cartof, termină tot coșul de cartofi și toți cartofii i-a mutat sac.
- Acum, cară cu tine sacul, oriunde te duci, timp de o săptămână, îi spuse bătrânul. Și mai vorbim după aceea.
La început, problema nu-l preocupă prea tare pe ucenic, căci căratul acelui sac nu reprezenta o mare dificultate. Dar nu după mult timp, deveni o povară tot mai grea. Părea că e un chin din ce în ce mai greu să o ducă, chiar dacă greutatea sacului era aceeași.
Iar după câteva zile, nu căratul sacului era problema ci sacul începu să miroasă groaznic. Cartofii care începuseră să putrezească emanau un miros greu, urât și puturos.
Acum, purtarea sacului nu mai era doar obositoare, ci de-a dreptul dezgustătoare.
În cele din urmă, se împlini săptămâna, iar bătrânul îl întrebă pe ucenic.
- Ai găsit vrun răspuns la cele ce te-am pus să faci ???
- Nu, gheronda !... răspunse ucenicul!
- Atunci îți răspund eu, când suntem incapabili să iertăm pe alții, continuă bătrânul, purtăm cu noi tot timpul ce e mai greu și urât, întocmai ca și pe acești cartofi, iar această greutate devine, până la urmă o povară, iar mai târziu chiar se strica și se împuțeste.
-Exact așa se întâmplă și atunci când se încarcă sufletul nostru cu ura.
- Dar atunci cum ne putem ușura această greutate?... întrebă ucenicul.
- Trebuie să ne străduim, și e foarte important, să iertăm, răspunse bătrânul călugăr.
A ierta pe cineva, în cazul de față, este egal cu a scoate câte un cartof din sac și atunci vei cunoaște ușurarea și diferența.
- Așadar, câte persoane dintre cele pe care purtai pică ești gata să ierți?
- M-am gândit mult, Gheronda !... zise ucenicul, m-a costat mult efort, dar m-am hotărât să-i iert pe toți!

AM VĂZUT ÎN CER UN ÎNGER!

de Eliana Popa

Am trecut prin marea vieții, valuri grele m-au lovit
Dar m-a ridicat Iubirea Celui ce s-a răstignit.
M-a privit din înălțimea, Sfintei Sale suferințe
Și s-a coborat în iadul cruntei mele necredințe.

A intrat tiptil în casa sufletului meu pierdut
Ce pentru plăceri ascunse l-am pătat și l-am vândut,
Și-am simțit că acea Lumină răsărită-n noaptea mea
Nu-i doar simplă licărire, nu-i nici soare, nu-i nici stea!

Mă-ncălzea topind în mine gheața sufletului meu,
Mă ardea a Sa iubire mistuind tot ce e rău,
Mă priveau cu duioșie ochii Lui înlăcrimați
Și-am dorit din acea clipă ca sa fim pe veci legați!

Și-am vazut în cer un înger făcând harpă dintr-o stea
Atingând măiastre strune, toată ființa mea vibra,
Altul apucând o rază, aprindea făclii dansând
Ca să-mi lumineze, tainic, calea mea de om pierdut!

Și am ascultat uimită, glăsuirea îngerească,
Și-am pășit pe calea strâmtă în lumina Lui cerească.
Și îl rog, purtându-mi crucea, pe Cel făra de păcat,
Nici aici și nici acolo, de El sa nu mă despart

luni, 13 iulie 2026

Cu stomacul plin ? a spus demonul...

Desigur, stomacul bătrânului nu era plin, vrăjmaşul exagera și îl jignea...
_____________
Aceasta este mărturia Parintelui Efrem de la Schitul Sfantul Andrei Serai din Muntele Athos, care își amintește de ziua în care părintele Ghervasie Paraskeuopoulos din Patra a izgonit un demon care o chinuia pe o tânără.
„ Odată, după terminarea Postului Mare, în după-amiaza Duminicii de Paști , a slujit Sfânta Liturghie apoi a mers la el în chilie să-și mănânce supica, făcută doar din ou și lămâie. Era după amiaza duminicii de Paști care urmase Sfântului Post, care a presupus multă asceză, și așa mai departe...
Își manca supa cu puțină brânză și un ou roșu, aceasta a fost masa lui pentru ziua aceea.
Deodata sosește o femeie care bate la ușă și în lacrimi îl roagă pe părintele să o ajute cu fiica ei care era posedată.
- Vino, te rog, să o ajuți! - zise femeia..
,, Să fie binecuvântată " - ii spune Bătrânul femeii..
Și-a terminat supa, a luat Epitrahilul și Molitfelnicul și au plecat.
Fata tânără era acasă într-o cameră pe pat, era posedată de un demon îngrozitor.
Când ușa casei a fost deschisă, fata a strigat din cameră:
,, Preote, cum vii tu să mă scoți cu stomacul plin ?
Nu plec nicaieri !!" - și a tăcut.
Părintele Ghervasie și mama acelei fete au ascultat aceste cuvinte.
Mama foarte jenată a spus:
- Părintele meu, te rog nu lăsa aceste cuvinte să te insulte, copila mea este posedată.
- Știu, știu fiica mea ,dar este mai bine să nu citim rugăciunea astăzi, ci să venim in altă zi să o citesc.
- Să fie cu binecuvântare, cum doriți ! -a spus femeia...
Femeia așteaptă, așteaptă, vin Rusaliile, după Rusalii, vine Duminica Mare ; in lunea Sfântului Duh, cineva bate la ușa femeii și se vede o targă ținută de 4 oameni.
Întins pe targă era Cuviosul Părinte Ghervasie; era epuizat datorită unei perioade de post de 50 de zile .
Terminase Postul Mare și totusi, apoi continuă să postească încă 50 de zile.
«Cu stomacul plin» nu ?! Îți arăt eu de data asta!" - trebuie să fi gândit Bătrânul...
De îndată ce diavolul care o poseda pe fată a simțit mirosul postului, al lacrimilor și al rugăciunilor acestui om sfânt, ce a zis?
„Nici nu vreau să te văd, preot ! Plec, plec, plec... nici nu vreau să te văd ! " și a plecat imediat și copilul a fost eliberat...
Iar apoi Părintele Ghervasie a spus cu smerenie:
„Fiica mea, dacă diavolul a plecat și Dumnezeu l-a izgonit, să nu mai citim acum rugăciunea..." - și nu a citit rugăciunea.
Dacă ar fi știut ei câte rugăciuni a făcut bătrânul pentru acest suflet! Bătrânul a făcut totul singur în chilia sa. Cine se mai sacrifică azi pe sine pentru un singur suflet ?!?
,, Cu stomacul plin?..." a spus demonul...

Desigur, stomacul bătrânului nu era plin, vrăjmaşul exagera și îl jignea...

marți, 30 iunie 2026

Păcatul trupesc

„Un frate a zis: «Am căzut în păcat trupesc și mă tem să mai vin la obște».
Avva Ilie i-a zis: «Fiule, Dumnezeu nu te întreabă dacă ai căzut, ci dacă ai plâns.

Întoarce-te, că Dumnezeu este grabnic spre milă.»”

Reflecție duhovnicească – „Mai tare decât păcatul e întoarcerea”
Trăim într-o vreme în care păcatul nu se mai ascunde, ci defilează.
Desfrânarea a ieșit din umbră, s-a urcat pe ecrane, a intrat în telefoane și minți.
Tinerii o confundă cu iubirea. Bătrânii obosesc luptându-se cu ea.

Unii spun: „Așa sunt vremurile.”

Dar Avva Ilie ne spune altceva: „Dumnezeu nu te întreabă dacă ai căzut, ci dacă ai plâns.”
Cu alte cuvinte: nu fugi de Dumnezeu pentru că ai păcătuit.
Fugi de păcat ca să-L regăsești pe Dumnezeu.

Trăim într-o lume în care dacă ți se rupe telefonul, îl repari, dar dacă ți se rupe sufletul, îl ignori.
Trupul e spălat zilnic. Dar inima, care poate putrezi de rușine și vină, e lăsată nespălată.
Și vine Hristos și-ți spune:

„Vreau să te spăl Eu, nu cu apă, ci cu dragoste. Cu lacrimile tale. Cu iertarea Mea.”
Cei tineri poate cred că e „prea târziu”. Că dacă au căzut o dată, nu mai are rost.
Unii bătrâni poate își spun: „Ce să mai schimb acum, la vârsta asta?”
Dar Domnul n-are ceas și nici calendar. El are numai clipa pocăinței – și aceea e întotdeauna «acum».
Avva Ilie n-a întrebat ce păcat a făcut fratele. Nici cât de des. Nici cât de rușinos.
Ci a întrebat doar dacă a plâns.

Căci lacrima sinceră nu minte. E semn că omul încă mai vrea să fie iubit de Dumnezeu.

Și Dumnezeu, paradoxal, nu fuge de păcătos, ci aleargă după el.

Să nu ne temem de cădere. Toți am căzut, într-un fel sau altul.

Să ne temem doar să ne obișnuim cu căderea, să nu ne mai doară, să nu mai vrem să ne ridicăm.
Pentru că iadul nu e plin de oameni care au greșit, ci de oameni care n-au mai vrut să se întoarcă.
Și când îți e rușine să vii la spovedanie, adu-ți aminte că Dumnezeu a văzut deja totul.

Nu vrea explicații. Vrea inima ta zdrobită, sinceră, întreagă.

Așadar, frate, soră, tânăr, bătrân – nu te uita la ce-ai fost ieri.
Uită-te la ce poți fi azi dacă te întorci.

Căci Hristos te caută, nu ca să te pedepsească, ci ca să te spele de vină, cu lacrimile tale și cu sângele Lui

miercuri, 17 iunie 2026

VENIT-A VREMEA !

de Eliana Popa

Te pun din nou să urci Golgota, Doamne!
Dar astăzi sunt mai mulți decât atunci
Sunt și din cei ce îți cântau la strane,
TRISAGHIONUL și frumoase rugi.

Sunt toți acei ce-ar trebui să știe
Ce-nseamnă jertfa unui mucenic
Acei ce, Tu, le-ai dat din APA VIE,
Te vând și astăzi, Doamne, pe nimic!

Se-nalță iar în catacombe ALTARE,
Se pregătesc de luptă MUCENICI,
Vegheați de Sus, din Slava Ta cea mare,
De oștile de-ARHANGHELI și de SFINȚI.

Se pregătește-n taină iar PRETORIU
Se împletesc din nou cununi de spini,
Și zi de zi tot crește auditoriul
Acelor ce-i condamnă pe CREȘTINI.

Se pregătesc să-ngroape ADEVĂRUL
Să pună iar LUMINA sub obroc
Să-și răstignească iarăși ZIDITORUL,
ICOANELE să le arunce-n foc.

Se pregătesc de luptă mucenicii
Acestor vremuri guvernate de nebuni
Ce vor să șteargă din PROLOAGE sfinții
Și leapădă CREDINȚA SFÂNTĂ din străbuni.

Iar pântece de iad întunecate
Încep a naște DIOCLEȚIENI
Și se adună-n HOARDE APOSTATE,
Prigonitorii ultimelor vremi.

Și în icoane se-ntristează sfinții
Când, crucile sunt aruncate jos
Din peșteri se adună toți PĂRINȚII,
APOSTOLI și NEBUNI PENTRU HRISTOS.

Stau să se stingă CANDELE-n ALTARE
Tot iadul se ridică furios
Și scuipă chipurile din icoane
Din inimi vor sa-L șteargă pe HRISTOS.

În ceruri TRÂMBIȚELE-ncep să sune
ILIE și ENOH se pregătesc
În sac să prorocească pentru LUME
Și CUPELE MÂNIEI, clocotesc.

Venit-a vremea ,,VAIURILOR" grele
Venit-a timpul pentru SECERAT
Lua-vor plată slugile mișele
Satana și tot neamul apostat.

din volumul de poezii :,, Cu Hristos pe drumul Crucii"

Preotul tras de barbă pe holurile închisorii

Părintele Ioan Istrati -

Acum trei ani, ne cheamă o doamnă foarte distinsă (pe mine și pe încă un preot) să facem Sfântul Maslu tatălui ei. O casă cu mobilă de mahon impecabilă, sculpturi vechi de lemn...
Bătrânul e la pat, sub o plapumă, o mână de om, se chinuie cu dureri mari. Urlă, plânge.

- Nu poate muri, părinte! zice fiica.

Începem Sfântul Maslu, 7 rugăciuni de sfințire, 7 Apostole, 7 Evanghelii, 7 rugăciuni mari. Omul geme de durere la fiecare ungere. Parcă îl arde untdelemnul sfințit. Terminăm după o oră, sfârșiți.
Doamna ne face câte o cafea, pe care ne-o servește dintr-un set islamic aurit.
Întreb:

- Doamnă, tatăl de când nu s-a spovedit?
- Păi, părinte, cred că niciodată. Știți? Tata a fost director mare în securitate, șef de penitenciar, nu le-avea el cu de astea…
- Cu de astea? zic eu iritat. "De astea" nu poate muri și se chinuie cumplit! Dumnezeu și el știu de ce nenorociri a fost părtaș în pușcărie...

Îl spovedesc. Omul e vădit jenat, icnește de durere, poate încă vorbi. Se bâlbâie. Într-un sfârșit, începe: în anii '60, când era director de închisoare, l-a bătut până la leșin pe un preot bătrân și l-a tras de barbă pe culoarele închisorii.

- De ce? întreb eu.
- Pentru că făcea slujbe în celulă și toți deținuții ascultau în genunchi.

Mă cutremur:

- Rugați-vă să nu muriți! Să suferiți aici oricâtă durere, decât să vă duceți în fundul iadului!

Omul prinde a plânge amar. Îmi pare rău, părinte!

- Să plângeți mereu, câte fire de păr avea în barbă părintele ăla, atâtea lacrimi să vărsați!

Torționarul îmi sărută mâna și mi-o umple de lacrimi. În acest gest, văd marea răsplată a Lui Dumnezeu pentru preotul bătut, zdrobit, târât de barbă ca o cârpă pe holurile stabilimentului drăcesc. Simt o picătură din durerea lui.
Nu m-a mai sunat doamna.
După o săptămână, mă sună că a murit bătrânul, ținând în mână o cruce de lemn.
Cât de infinită e răbdarea Lui Dumnezeu!

Dumnezeu să-l ierte!

(Părintele Ioan Istrati)

RUGĂ

Doamne, Iisuse Hristoase, întărește-ne credința
Și în Sfânta Ta Lumină înnoiește-ne ființa!
Și ne vindecă orbirea și picioarele infirme,
Care nu mai pot a merge, să se roage către Tine.

Doamne, Iisuse Hristoase, luminează bezna minții,
Să pășim și noi pe Calea pe care-au urmat-o Sfinții;
Vindecă de neputință și leprosul și ologul,
Cum atunci, lângă Vitezda, slobozita-i slăbănogul.

Doamne, Iisuse Hristoase, pregătește-ne aici,
Ca atunci când va fi vremea, să-i urmăm pe Mucenici.
Dă-ne dragostea fierbinte pe care au avut-o ei,
Să murim pentru credință ca cei Șapte Macabei.

Doamne, Iisuse Hristoase, poartă-ne-napoi prin vremi,
Să privim cum și-au dat viața Sfinții Martiri Brâncoveni;
Cum străbunii noștri vrednici, purtând cuşma sau catrința,
Nu Te-au pus ca noi pe Cruce… și nu și-au vândut credința.

Doamne, Iisuse Hristoase, cercetează via Ta
Să vezi dacă azi mai afli, roadă sfântă coaptă-n ea.
Și de-o fi trimite, Doamne, de cu zori culegătorii,
Că la adăpostul nopții stau la pândă prădătorii.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Tatălui de Sus,
Să primesc a Ta iubire, nici curat, nici vrednic nu-s,
Dar încerc s-alerg la Tine, Tu-mi ești singur Ajutorul
C-am ales să urc Golgota și apoi să urc Taborul!