- Mamă, Tată, mă întorc acasă, dar înainte vreau să vă cer o favoare. Am un prieten foarte bun pe care mi-ar face plăcere să-l aduc cu mine.
- Sigur, au răspuns părinții. Ne-ar încânta să-l cunoaştem.
- Dar ar trebui să ştiţi ceva dinainte. Prietenul meu a fost rănit îngrozitor în luptă. A călcat pe o mină şi a pierdut un braţ şi un picior. Şi în afară de asta nu are nici un loc unde să locuiască.
-Ce suferinţă!!! Regretăm mult să auzim asta. Poate putem să-l ajutăm să găsească vreun loc unde să locuiască.
-Nu mamă, aș dori, dacă se poate, ca el să poată locui la noi acasă! Ce să facă el acum și cine să aibă grijă de el. Părinții săi au murit și nu are pe nimeni!
- Dar fiule, nu ştii ce ne ceri? O persoană cu astfel de probleme ar fi o povară prea grea pentru noi. Nu ne putem permite sa îngrijim o persoană invalidă care are permanent nevoie de îngrijire. Hai repede acasă şi uită acest subiect, o să găsească el o soluție , dealtfel credem că nici el nu ar dori să devină o povară pentru noi! Fiul, profund dezamăgit de răspunsul părinților, închise telefonul şi niciodată nu au mai auzit de el. Câteva luni mai târziu, părinţii au primit un telefon de la poliţie prin care erau informați că fiul lor murise căzând de pe un pod și că nu pot închide dosarul pentru că nu era clar dacă a fost sinucidere sau crimă. Părinţii, îngroziţi, au mers in cea mai mare grabă la morgă pentru identificarea victimei. Ei l-au recunoscut şi spre groaza lor, au descoperit un lucru pe care nu îl cunoşteau: “FIUL LOR AVEA NUMAI UN BRAŢ ŞI NUMAI UN PICIOR”. Prietenul fiului lor era, de fapt, ... el însuși.
Părinţii din această poveste sunt ca și noi, găsim că e mai uşor să iubim pe aceia care sunt perfecţi, frumoşi, sănătoşi, simpatici. Nu ne plac însă persoanele cu handicapuri fizice sau psihice care ne incomodează şi ne fac să ne simţim rău. Să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne dea puterea de care avem nevoie pentru a accepta pe cei din jurul nostru aşa cum sunt ei, chiar dacă sunt diferiți față de de noi. Când cerem lui Dumnezeu, să ne dea răbdare, Dumnezeu ne răspunde punându-ne în diferite situații ale vieții! Răbdarea se dobândește prin rugăciunea izvorâtă din frământările sufletești; ea nu se poate da, ci trebuie să fie învăţată, ea se cultivă până ce devine mod de viață Dumnezeu ne dă Harul, dar fericirea depinde de noi. Trebuie să înțelegem că suferinţa ne apropie de semenii noștri şi, mai mult, ne apropie de Dumnezeu. Ce s-ar face bogatul fără cel sărac? Ce s-ar face cel sănătos fără cel bolnav? Ce s-ar face înțeleptul fără cei neștiutori? Așa a făcut Dumnezeu lumea ca oamenii să se completeze unii pe alții, să aibă nevoie unii de alții intrând astfel in ARMONIA creată de Dumnezeu!
Să-i cerem lui Dumnezeu să ne ajute să ne iubim unii pe alții, aşa cum EL ne iubeşte pe noi.
Atunci Dumnezeu ne va spune: În sfârşit, ai înţeles, OMULE, ce vreau de la tine! În iubire, pentru lume poţi fi o persoană, dar pentru orice persoană tu poţi fi lumea.
O zi cu cer senin și multă sănătate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.