"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!
de Eliana Popa
Într-o casă, mititică, străjuită de doi nuci,
Cu șindrilele căzute și cu rosturi în uluci,
O mămică și-un pruncuț, iar pe-o masă un colț de pită
Doar copilu-i e comoară și o face fericită!
Este tânără vădană, greul o apasă mult
Mai că-i vine să-și blesteme, ziua-n care s-a născut.
Dar privind la prunc cum suge, înfășat într-o maramă
Îl sărută cu iubire și cu un fior de teamă!
O, ce gând mai e acesta? Parcă răul stă să vină,
Și pruncuțul plânge des, n-are pace, nici odihnă!
Este-o noapte friguroasă, dintr-o iarnă timpurie,
Cineva îi bate-n geam! Cine ar putea să fie?
A deschis cu teamă ușa și puțin nedumerită
A văzut, în fața sa, o bătrână gârbovită!
A dat buzna în colibă, nepoftită, nechemată
Și s-a așezat pe scaun lângă foc, sub o corlată.
I-a făcut un ceai fierbinte, gazda noastră, necăjită,
Apoi s-a întins să doarmă fiind tare obosită.
Dar când zorii dimineții i-au aprins lumini în tindă
A văzut că nu-i copilul și nici baba gârbovită.
Și-a-nțeles, atunci, femeia că în cea, trecută, noapte,
În căsuța ei intrase, musafir, cumplita Moarte!
Și atunci, ca o nebună, jeluindu-și copilașul,
Alergă strigând cu ură:,, Moarte, ți-ai găsit nănașul!
Nu te las sa-mi iei copilul, de ți-oi da sufletul meu,
Chiar de-ar fi să trec hotarul pân' la Bunul Dumnezeu!.
Dar deodată vede-n cale o femeie-n strai cernit:
,, - Spune-mi, rogu-te și mie, dacă cumva ai zărit
Moartea hâdă, nemiloasă, încotro a apucat?
Cu pruncuțul meu cel dulce în maramă înfășat! "
,, - Am să-ți spun, grăi femeia cu ochi reci ca doua stele,
Dacă-mi cânți, acum și mie, toate-acele cântecele,
Care-ți înfloreau pe buze, cum înfloare trandafirul,
Și țeseau o rugă sfântă când îți legănai copilul!
Eu sunt Noaptea și adesea, te-ascultam lângă fereastră
Parc-o vrajă mă lega lângă bătătura voastră! "
Și cu lacrimi de durere, mama a-nceput să-i cânte
Toată jalea ei cea mare se lovea de văi și munte,
Și plângea cu ea în cântec, tare-nduioșată Noaptea
Care-i arătă drumeagul spre care pornise Moartea.
Și porni, din nou, sărmana alergând pe drumul Morții
(Și rugându-i pe toți sfinții ca să i se schimbe sorții)
Merse preț de-o zi întreagă și dădu într-o răscruce,
Se opri nedumerită, neştiind pe un' s-apuce!
Dar văzu lângă picior, cam uscați, doi mărăcini
Arțăgoși nevoie mare și împodobiți cu spini!
,, - Măi ciulini, fie-vă milă, n-ați văzut de dimineată
Moartea hâdă și bătrână cu un pruncuşor în brață? "
,, - Am văzut-o, am văzut-o, ducea-n brațe pruncuşor
Însă dacă vrei ați spune, au grăit spinii în cor,
Să ne strângi la pieptul tău, ca să înflorim și noi
Iară lacrimile tale să ne fie stropi de ploi!"
Și femeia-i strânse-n brațe, curgea sângele șiroaie
Lacrimile ei, de mamă, îi udară ca o ploaie
Sângele cădea rubine, furând sărutări luminii
Şi-mbrăca în flori de nard, iarba și cu mărăcinii!
Fericiți, nevoie mare, i-arătară din răscruce
Peste care deal să treacă și pe unde s-o apuce!
Însă alt necaz, mai mare, se abate și o-ncurcă
Când în fața ei se-ntinde un lac cu o apă adâncă.
De durere și de ciudă, neștiind ce să mai facă,
Încercă să-i soarbă apa, poate astfel o să-l treacă.
Însă lacul, plin de gheață, îi vorbi din unda-i rece :
,, - Nu mai încerca degeaba, numai eu, pe mal, te-oi trece!
Însă vreau în schimb să-mi dai, din a ta înfățișare,
Ochii tăi frumoși și limpezi ca două mărgăritare!
Atunci mama plânse, plânse, ochișorii s-au uscat
Margărite prețioase, jertfă lacului s-au dat!
Atunci lacul a cuprins-o ridicând-o pe un val
Și-a trecut-o ca pe-un fulg de pe-un mal, pe un alt mal.
Acolo simți miresme, de rămase fără grai!
Flori alese, soiuri multe de credeai că ești în Rai
Însă își veni în fire și strigă în gura mare:
,, - Unde să-mi găses copilul? Știi, tu, iarbă? Știi, tu, floare? "
,, - Cum să îți găsești copilul, dacă nu mai poți vedea,
Îi grăi o bătrânică care florile păzea.
Dă-mi cosița ta de aur și de mână te voi duce,
Printre florile acestea (ce nu-s flori să se usuce)
Poate-ți vei găsi copilul, fiindcă multe inimioare
Se ascund, înmiresmate, în potirele de floare.
Tu ascultă-le atentă, poți de vrei, să le mângâi
Și-ai să afli, într-o floare, bătând inimioara lui!
Și atunci, cu bucurie și simțindu-și biruința,
Și-a smuls biata mamă părul și i-a dăruit cosița!
Și a mers, cu ea, bătrâna pe la fiecare floare
Și a ascultat atentă, multe, multe inimioare!
În sfârșit, găsi copilul într-o floare delicată,
Însă Moartea se arată și-i strigă înfuriată:
,, - Cum ai îndrăznit, femeie, să ajungi până aici? "
,, - Dorul mamei, tu nu-l știi, n-are temere nici frici!
Am venit să-mi iau copilul, l-ai răpit precum o hoață
Îmbrăcată-n zdrențe negre și cu chip de cotoroanță!"
,, - N-ai să poți ați lua copilul, fiindcă n-am să te las eu!
Căci răspund de fiecare în fața lui Dumnezeu!"
,, - Dă-mi copilul! strigă mama, punând mâna pe-alte flori,
Altfel smulg toată grădina, chiar de-ar fi să mă omori! "
Speriată, hâda Moarte, de-așa dragoste de mamă
O lăsă un pic mai moale, lângă o cișmea o cheamă
,, - Hai, privește în fântână! Iată am adus cu mine,
Ochișorii tăi din lac și-ai să vezi cu mult mai bine!"
Se-apleacă, atunci, femeia, peste marginea fântânii
Unde Dumnezeu arată soarta pruncilor și-a lumii!
Și văzu înmărmurită, mai să i se facă rău,
Ce amar și ce durere, ce chin pe copilul său!
În genunchi cazu sărmana, ca un trunchi, lângă fântână
Și strigă spre cer umilă :,, Doamne, voia Ta e bună!
Nu mă asculta pe mine, ține-L în a Ta grădină
Decât rob în întuneric, lasă-l floare în Lumină! "
( după o poveste de Hans Christian Andersen)
Autor Nicu Fasolă.
