În noaptea Sfântă a Crăciunului din anul 1951, când cerurile cântă slava lui Dumnezeu și pământul primește vestea păcii, Valeriu Gafencu trăia în temnița de la Târgu-Ocna un moment de har pe care nu-l va uita nimeni dintre cei ce i-au fost aproape.
Era slăbit, dar sufletul îi era luminat. Compusese un colind al deținuților și, în timp ce arhimandritul Gherasim Iscu își dădea obștescul sfârșit în patul alăturat, Valeriu rămânea treaz, priveghind în tăcerea aceea apăsătoare. Ioan, prietenul și camaradul lui, îl urmărea din când în când în vreme ce îngrijea muribunzii: îl vedea cum stă cu pleoapele lăsate, cu fața senină, retras într-o adâncă și neobișnuită concentrare.
La un moment dat, Ioan a simțit că Valeriu îl cheamă. S-a apropiat, copleșit de o presimțire. Valeriu și-a făcut semnul crucii, i-a luat mâna și, cu glas cald, i-a spus:
„Ioane, tu îmi ești cel mai bun prieten… dar nu ca prieten vin la tine acum, ci ca să-ți cer sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți?”
Cu smerenie, Ioan a dat din cap. Atunci Valeriu, cu privirea coborâtă, a început să-i istorisească:
„În noaptea asta am privegheat. Așteptam să vină colinda mea… să fie frumoasă, curată, coborâtă din cer. Eram treaz și senin, când deodată, am ridicat ochii… și atunci am văzut-o pe Maica Domnului. Stătea în picioare, la capul patului, îmbrăcată în alb. Era vie, era reală. Nu purta Pruncul, dar prezența ei era atât de puternică, atât de luminoasă, încât am uitat totul. Și atunci mi-a vorbit.”
Și Valeriu a rostit cuvintele pe care le auzise din gura Preasfintei Fecioare:
„Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta pentru cele ce vor veni. Puterile întunericului vor crește și vor înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Astăzi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar dacă vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că izbăvirea tot va veni, dar ca prin foc și pârjol. Lumea încă are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”
„Apoi – spunea Valeriu – Maica Domnului a dispărut. Și am rămas copleșit, fericit…
Valeriu vorbea curat, limpede, fără urmă de mândrie. Ioan simțea cum cuvintele lui îi sfințesc inima, cum pacea care îl învăluia pe Valeriu îl cuprinde și pe el. De aceea i-a spus doar atât:
„Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom muri, El va birui. Să ne rugăm!”
Și au făcut împreună o rugăciune scurtă.
În tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, între trupuri slăbite și suflete pregătite de veșnicie, pentru o clipă temnița s-a făcut scară către cer.
Iar cuvintele Maicii Domnului – „Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!” – rămân și astăzi pentru noi toți mângâiere, nădejde și chemare la statornicie.
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă
