Patima mâniei

Un călugăr, ce trăia într-o mănăstire şi care era din fire susceptibil şi violent, a luat hotărârea de a trăi în singurătate, căci, îşi spunea el, dacă nu voi avea pe nimeni să mă necăjească şi să mă cert, poate se va potoli şi această patimă a mea.
Dar, pe când stătea el în pustietate, într-o zi, s-a întâmplat ca ulciorul de apă pe care îl aşezase jos, să se răstoarne. El la umplut din nou, dar pentru că aceasta s-a mai repetat de vreo trei ori, a luat ulciorul şi, în mânia sa, l-a trântit de pământ, spărgându-l în bucăţi.
Când şi-a revenit în fire şi recunoscând că mânia îl biruise din nou, şi-a spus: Iată, acum sunt singur şi totuşi mânia iar m-a biruit… Iată, mă voi întoarce din nou în mănăstire şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi lupta oriunde împotriva patimii acesteia a mea”.

Vi s-a întâmplat şi dumneavoastră să trântiţi ceva, pentru că...?

Binefacerea

În vâltoarea de patimi ce îi frământă de ceva vreme pe bieţii oameni, care se cred pe calea adevărului, mai răsare uneori din adâncul bunului simţ al celor nevoiaşi câteun duh de bunătate ce te face să-ţi păstrezi sporită nădejdea în viitorul neamului nostru.
Iată un astfel de exemplu:
Într-o sâmbătă, pe la orele patru după-amiaza, Principele Nicolae ieşise ca de obicei într-o plimbare cu automobilul, afară din oraş, îmbrăcat în haine simple, nu în uniformă.
Şi iată că, pe la jumătatea drumului ce ducea spre Ploieşti, a fost întâmpinat de către un soldat ce i-a făcut semn să oprească. Alteţa Sa a oprit imediat şi l-a întrebat pe soldat ce doreşte de la el.
- Domnule, am o cale lungă de mers şi rog bunătatea dumitale să îmi scurtezi din osteneală ducându-mă măcar o parte din drum.
- Se ajută omul la nevoie şi pentru că eşti soldat treci aici lângă mine, a fost răspunsul prinţului.
Au pornit la drum ca şi drumeţii, fără ca soldatul să ştie cine îl purta şi, din vorbă în vorbă au ajuns să vorbească şi din cele ale vieţii ostăşeşti.
Şi atunci, tânărul soldat a început să povestească despre cât de bine a fost în armată, despre dragostea cea mare cu care a fost îngrijit şi sfătuit de ofiţerii săi şi altele câte i-au mai venit în gând despre viaţa sa.
- Până unde vrei să mergi, l-a întrebat prinţul?
- La Româneşti domnule, aproape de Ploieşti. Am primit telegramă că a murit mama şi de la regiment sunt învoit numai până luni, de aceea am apelat la bunătatea dumitale să-mi scurtezi din drum ca să nu întârzii luni la  unitate.
Şi după o scurtă pauză soldatul a continuat:
- Bun om trebuie să fii dumneata, domnule!
- De ce, l-a întrebat prinţul?
- Se vede omul la nevoie. Opt maşini au trecut înaintea dumitale, printre ele şi camioane, dar niciunul nu a vrut să oprească să mă ia.
Iar tăcere, după care a urmat o altă întrebare din partea soldatului:
- Dar dumneata ai fost vreodată soldat?
- Am fost şi mai sunt încă, în marina română…
- Frumoasă armă, domnule. Am şi eu un văr care-şi face serviciul în marină şi îmi povesteşte lucruri minunate despre câte vede şi învaţă pe acolo.
Şi tot aşa, din vorbă în vorbă, au ajuns în cela din urmă şi la Româneşti.
- Iată am ajuns, domnule te rog să opreşti.
Apoi, coborând din maşină în poziţie corect ostăşească soldatul s-a prezentat:
- Sunt Florea Gheorghe din Româneşti, soldat în regimentul de căi ferate, Compania 15. Uite, domnule, eu sunt om amărât şi nu am cu ce să te răsplătesc, poftim aici bănuţul acesta să fie pentru sufletul maicii mele, şi întinse prinţului o bancnotă de 5 lei. Iar acum eu te las cu bine.
- Nu te osteni, prietene. Îmi pare rău, că nu am niciun ban la mine, să te ajut eu, răspunse prinţul. Te voi ajuta însă, odată ce mă voi întoarce de acasă. Eu sunt Principele Nicolae al României.
Şi Principele plecă mai departe lăsând pe soldatul Florea Gheorghe la marginea drumului în poziţie ostăşească, cu mâna la capelă, privind din depărtare pe binefăcătorul său.