Femeia bârfitoare și sacul aspru al pocăinței! - Pildă

O femeie se lăuda că-L cunoaște pe Dumnezeu și-I urmează sfânta Lui învățătură. Dar avea obiceiul de a cleveti (vorbi de rău) pe semenii ei în toate prilejurile, fără să-și dea seama că fapta ei este un păcat.
Preotul, de mai multe ori, i-a atras atenția și a sfătuit-o să se lase de acest păcat. Ea nu s-a lăsat. Tot mereu se fălea că e drept credincioasă. Mergând într-o zi la duhovnic, ca să-i arate cât de mare credință are ea, îi zise.
- ”Părinte, eu vreau să mă jertfesc pentru Domnul Hristos. De aceea, te rog, să-mi dai încuviințare să pun pe trupul meu un sac aspru, ca în felul acesta să-mi pot arăta mai cu tărie credința…”
Preotul, care-i cunoaștea bine păcatul bârfirii (clevetirii), drept răspuns, își puse degetul la buze – și-i răspunse:
- ”Iată acesta este sacul cel mai bun pentru dumneata” – și din nou îi arată buzele.
Femeia fu cuprinsă de rușinare. Ea făgădui duhovnicului că nu va mai bârfi (cleveti). Astfel, ea îmbracă sacul cel mai bun, cu care putea să-și arate credința în Dumnezeu și să se mântuiască de cel rău.

Necaz sau bucurie?

 Trăia odată într-un sat, împreună cu fiul său, un bătrân foarte sărac, dar cu frică de Dumnezeu. Şi la bucurie, şi la necaz, totdeauna spunea: "Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie". Nici la necaz nu se întrista, nici la bucurie nu juca, ci pe toate le considera fireşti şi le primea ca din mâna lui Dumnezeu. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât domnitorul ţării voia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i: "Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El îmi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?" Dar, într-una din zile, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul. Toţi sătenii i-au zis: "Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lui vodă. Vezi dacă nu ai ascultat! E clar că oamenii lui ţi l-au l-a furat! Ce mare ghinion!" "Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie", zise bătrânul. Toţi au râs de el. După două săptămâni însă calul s-a întors acasă. Şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai. Acesta, după ce scăpase din grajd, a întâlnit pe câmp o turmă de cai sălbatici, iar când s-a întors, restul cailor s-au luat după el. "Ce bucurie pe capul tău!" strigară sătenii. Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai. "Ce ghinion!" îi ziseră prietenii bătrânului. "Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!" "Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie", le răspunse bătrânul. După câteva zile de la accidentul băiatului, soldaţii lui vodă trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt. "Ce bucurie pe capul tău!" strigară vecinii. "Toţi copiii noştri au fost duşi la război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi." Bătrânul le răspunse: "Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie". Şi aşa şi-a petrecut bătrânul toată viaţa, liniştit în ispite, smerit în reuşite şi netulburat de gura lumii.