Zgârcitul

Un zgârcit fără pereche îşi îngropase banii în grădină. Însă într-o zi banii i-au dispărut din ascunzătoare, fiind înlocuiţi de hoţ cu o piatră mare.
- Offf, nefericitul de mine - se plânse el unui vecin - ce mă voi face acum?
Vecinul, după ce i-a ascultat cu răbdare văicărelile lui, i-a spus:
- Tu oricum, nu aveai de gând să te foloseşti vreodată de comoara ta, de aceea închipuie-ţi că piatra ce o ai în loc e şi ea tot o comoară şi deci, nu eşti mai sărac decât erai înainte!
- Chiar de-ar fi aşa cum zici tu, zise zgârcitul, totuşi nu am linişte când ştiu că hoţul e acum mai bogat decât mine. Gândul acesta nu îmi dă deloc pace… Mă face chiar să turbez de mânie…

Omul zgârcit mai are şi multe alte păcate tot la fel de grele, căci nu în zadar zice Psalmistul David: ”adânc pe adânc cheamă”, adică păcat pe păcat cheamă.

Tăranul sugubăt

Un ţăran sărac, şugubeţ din fire, pe nume Vasile, neavând bani, s-a hotărât să-şi vândă capra la târgul din apropiere. Atât avea şi el, o capră dolofană, dar cam râioasă. Ce şi-a zis: o vând pe asta, îmi iau una mai mică şi îmi rămân şi bani.
În drum spre târg, când să plece de acasă, se întâlneşte cu Ion, vecinul lui, mai sărac decât Vasile, care mergea tot într-acolo. Erau bucuroşi că au acelaşi traseu, fiindcă, ziceau ei, o să treacă timpul mai uşor.
Pe cale, Vasile, glumeţ, cum spuneam, ca să râdă de Ion, ce-i zice acestuia:
- Măi Ioane, dacă tu iei în spate capra mea şi o duci până la târg, ţi-o dau ţie…
Ion, care demult şi-ar fi dorit o capră ca a lui Vasile, l-a crezut şi n-a stat mult pe gânduri. A înşfăcat capra, cât era ea de grea, şi a pus-o după umeri. Vasile nu se aştepta la aşa ceva, fiind convins că Ion nu o poate duce.
Bietului animal însă nu prea îi convenea să stea în cârca lui Ion; s-a tot zbătut, l-a rănit cu copitele, l-a murdărit şi l-a umplut de râie. Pe la jumătatea drumului, Ion, transpirat, simţind că nu mai poate duce povara, îi zice lui Vasile:
- Măi Vasilică, uite ce m-am gândit, dacă iei tu în spinare capra şi o duci până la târg, jumătatea asta de cale care a rămas, nu ţi-o mai iau; rămâne a ta.
Auzind Vasile că-şi recuperează capra, ce şi-a zis în gând: e bine aşa, că dacă mă voi întoarce acasă şi fără capră, şi fără bani, mă omoară nevasta…
Şi iute luă capra din spinarea lui Ion şi o urcă la sine în cârcă.
Capra, tot neastâmpărata; l-a lovit, l-a rănit, l-a obosit, l-a umplut de râie şi l-a murdărit şi pe Vasile, la fel ca şi pe Ion.
După ce au ajuns în iarmaroc, amândoi epuizaţi, murdari, scărpinându-se după ceafă, ce-i zice Ion lui Vasile:
- Mă Vasile, pentru ce am cărat noi capra asta în spate şi ne-am murdărit, şi ne-am ostenit? căci suntem acum la fel cum am plecat de acasă, fiecare cu sărăcia lui…

Aşa se întâmplă şi la oameni, la creştini, când pleacă în călătoria vieţii: goi pleacă şi goi ajung la „iarmarocul cel de obşte”, numai că, pe parcurs, se ostenesc, se murdăresc, se rănesc, se umplu de „râie” şi îşi dau seama la capăt că sunt tot ca la început şi n-au avut nici un folos din toată osteneala.
Aşa că, fraţilor, să nu facem nici ca Vasile, adică să râdem, să-l batjocorim pe aproapele nostru, punându-i în spate poveri inutile, dar nici ca Ion, adică să râvnim la capra vecinului, ca să nu păţim ca ei…