„Greutatea Crucii”

Există o istorioară în care o femeie istovită din cauza greutăţii crucii pe care o avea de purtat se roagă să i se dea o altă cruce, convinsă fiind că, oricare i s-ar da, ar fi mai uşoară. Femeia a adormit, visându-se în mijlocul unei mulţimi de cruci, de diferite aspecte şi mărimi, culcate la pământ. I-a atras atenţia una dintre ele: era o cruce nu prea mare, cu margini aurite, împodobită cu pietre preţioase. “Iată, îşi va fi spus în sine, o cruce pe careîmi va fi uşor să o port!” Dar, îndată ce a ridicat-o, crucea a prins a o apăsa cu o greutate neobişnuită, aurul şi pietrele preţioase sclipeau de-ţi luau ochii, dar o greutate era de neînchipuit, cu neputinţă de purtat. Alături se afla o altă cruce, împodobită cu flori. “De bună seamă că asta a fost făcută taman pentru mine!” a exclamat femeia, grăbindu-se să ia crucea de jos. Dar, ridicând-o, toate florile s-au prefăcut în spini, care i s-au înfipt, dureros, în carne. În sfârşit, a găsit o cruce simplă, fără nici o podoabă, care nu se remarcă nici prin formă deosebită, nici prin aplicaţii bogate, dar pe care era scris cuvântul IUBIRE. Ridicând-o, a putut să o poarte să să se convingă că era cea mai uşoară din toate câte încercase până atunci. S-a mai întâmplat ceva: şi-a dat seama că, crucea era cea pe care o purtase până atunci şi care i se păruse grea. Dumnezeu ştie de ce cruce avem nevoie şi pe care putem să o purtăm mai uşor. Ne-o dă pe măsura puterii noastre. Noi nu putem judeca cât de grele sunt încercările trimise asupra apropiaţilor noştri. Suferind de lipsuri morale, de sărăcie, ne uităm cu invidie la cei bogaţi fără să ne gândim că aurul şi pietrele scumpe pot spori greutatea crucii care li s-a dat de purtat celorlalţi. Alte vieţi ni se par înflorind sub semnul unei fericiri perpetue, dar nu vedem spinii ascunşi sub frunzele celor mai arătoşi trandafiri. Dacă am fi în stare să probăm toate crucile pe care le trimite Dumnezeu omenirii aflate în suferinţă, ne-am convinge, cu siguranţă, că n-am avea forţa de a purta niciuna dintre ele cu excepţia celei pe care Domnul, în marea Sa iubire, a ales-o pentru noi.

„Miride pentru suflet” – publicaţie a parohiei „Sf. Nicolae”, Băluşeşti, Neamţ, Nr. 5/2011

Episcopul şi desfrânata vestită

       Odată, Sfântul Non, episcop, stătea pe scările bisericii cu un sobor de episcopi şi vorbeau treburi dumnezeieşti. S-a întâmplat atunci să treacă pe lângă ei cea mai vestită desfrânată a cetăţii, pe nume Pelaghia, înconjurată de o suită de tineri, cu parfumuri, cu miresme.
Femeia aceasta era atât de frumoasă, încât Sfântul Non s-a oprit din discuţia lui, s-a uitat la ea, s-a uitat, s-a uitat, s-a uitat… şi a petrecut-o cu privirea până s-a dus. Ceilalţi episcopi şi-au întors privirea, să nu vadă această necuviinţă. La care Sfântul Non, după ce a trecut, a zis: „Părinţilor, oare n-aţi văzut frumuseţea acestei femei? N-aţi văzut cât de frumoasă şi de minunată era? Cu adevărat, când mă uitam la ea, m-am gândit: cât timp pierde ea la oglindă, să se împodobească, să se parfumeze, să se spele pentru nişte iubiţi pământeşti, stricăcioşi. Şi eu pentru Mirele Ceresc nu-mi împodobesc sufletul, nu-mi fac atâta vreme.”
Iată la ce s-a gândit un om curat, al lui Dumnezeu! Şi ştiţi ce s-a întâmplat? Această desfrânată a auzit ce a spus Sfântul Non şi a venit a doua zi la el, cu bani, bogăţii şi a zis: „Am greşit, ce să fac? Uite, toate acestea pe care le-am făcut ţi le dau ţie, le dau la Biserica ta.” Şi sfântul i-a spus: „Ce-mi trebuie mie bogăţii agonisite prin păcat? Uite, le adunăm aici şi le dăm foc, ca să arătăm că noi nu avem parte la păcat şi nu ne trebuie toate răsplătirile lui!” Şi le-a dat foc.
Iar ea a primit botezul şi s-a retras într-o peşteră, unde s-a nevoit toată viaţa ei, cu numele de Pelagheu. Toţi credeau că este bărbat. Că nu ştia unde să se ascundă, dacă era vestită. Şi au găsit-o moartă, şi când au dat s-o dezbrace, au văzut că e femeie şi au aflat că era vestita desfrânată de oarecând. E Sfânta Pelaghia, pe care o prăznuim noi, cuvioasă, în Sinaxarul nostru.