De zici, rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”
La o mănăstire trebuiau să meargă noaptea la vecernie, toți călugării. Un călugăr trebuia să tragă clopotele pentru a se trezi cu toții. Clopotele au fost de astă dată mult mai devreme. Un bătrân călugăr întrebă:
– Măi, de ce-ai sunat mai repede?
– Dar eu n-am sunat!
– Nu ai tras tu clopotele!?
Și atunci, un cuvios, un frate curat și curajos, și-a zis în gând: „Lasă că văd eu ce se întâmplă!” Și s-a ascuns undeva, în clopotniță. A stat acolo pitit. Cu o oră înainte de miezul nopții, au început iarăși clopotele să sune. Și-a ieșit fratele și a spus celui care trăgea clopotele: „În numele lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, îți poruncesc ție, duhule necurat, să rămâi pe loc!” Și, deodată, au încetat clopotele; era satana care încurca treburile. Atunci părintele i-a zis diavolului: „Nu-ți dau voie să pleci de aici, până ce nu cânți și tu Sfinte Dumnezeule”. Și a început să cânte demonul, că satana a rămas cu vocea aceea de înger, nu a pierdut-o. Cânta satana, încât clocoteau toți munții, așa de puternic cânta: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”, iar apoi se oprea. „Termină cântarea!”, îl îndemna călugărul. Și iar începea: „Sfinte Dumnezeul, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”. Iar se oprea. A treia oară la fel. Pentru că nu voia nicidecum să zică „miluiește-ne pe noi”. Asta nu voia să zică satana. Nu voia să-I ceară lui Dumnezeu ca să-l miluiască. Și, atunci, a început diavolul să-l roage pe călugăr: „Dă-mi drumul, că vine ziua și mă prinde aici”. E o istorioară cu un mare înțeles.
Rugăciunea inimii, deci, este pomenirea numelui lui Iisus Hristos. Pomenind numele lui Iisus, te sfințești. De numele lui Dumnezeu fug toți dracii, ne spune Scriptura (cf. Marc. 16, 17).
