CEL MAI MARE NEBUN

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



Odinioară, la curtea regilor și uneori a prinților, se întâlnea adesea un om gătit ca o paiață și care trebuia să înveselească pe stăpânii lui. I se da numele de „nebunul”. Nebunul era o fire născocitoare; vesel, voios, gata cu răspunsul râzător și în stare să facă și pe alții să râdă. Oricui îi era îngăduit să râdă de el, ba să-l și pălmuiască sau să-l lovească cu piciorul. La rândul lui putea și el să râdă de alții și adesea în glumă spunea mai marilor săi crude adevăruri.
Un nebun de la curtea unui prinț primi într-o zi de la el un băț cioplit din topor.
- Ține acest băț, zise stăpânul, și nu-l lăsa din mână, decât atunci când vei întâlni un om mai nebun ca tine. Aceluia poți să i-l dai.
Nebunul a încuviințat. De atunci, fie că sta, fie că pornea la drum, totdeauna îl vedeai cu bățul în mână.
Trecură câțiva ani de atunci și prințul căzu bolnav. Nebunul veni să-l vadă și rămase în picioare, lângă pat, rezemat în băț.
- Cum se află stăpânul meu? întrebă el cu multă plecăciune.
- Rău de tot, răspunse prințul. Văd bine că va trebui să plec curând de aici.
Nebunul începu să plângă.
- Și când te vei întoarce, stăpâne? Peste o lună?
- Nu, suspină prințul.
- Poate peste un an?
- Vai! Nu!
- Dar peste cât timp, stăpâne?
- Niciodată! Nu mă voi mai întoarce niciodată!
- Niciodată! repetă nebunul încremenit. Dar, stăpâne,te-ai pregătit de drum pentru o lipsă așa de îndelungată?
- Pregătiri de plecare? Niciuna. Nici nu am gândit măcar.
- Și tu vei pleca în curând... Ești gata să părăsești casa ta, ca să mergi în tărâmuri de unde nu te vei mai întoarce niciodată, și n-ai făcut nicio pregătire de plecare. Ține bățul, stăpâne! Ia-l. EU N-AM ÎNTÂLNIT PÂNĂ ACUM UN OM AȘA DE NEBUN CA TINE!

Doi fraţi învrăjbiţi, împăcaţi de un preot

               Neînțelegerea intrase între doi frați. Strâns uniți în copilăria lor, ei se învrăjbiră acum după moartea tatălui lor pentru un petic de moșioară. Inimile lor se întărâtară și din gura lor ieșiră cuvinte vătămătoare.
Unul dintre ei se duse la preotul din sat și-i povesti necazul său, zicându-i: „Această bucată de pământ este a mea; fratele meu însă vrea să mi-o răpească: dar eu nu voi suferi niciodată să fiu despuiat de drepturille mele.
”Părintele însă zise: Ce venit îți poate aduce această bucată de pământ?” Treizeci de lei într-un an!”…. „Ce-ți poți cumpăra cu acești bani? Un veșmânt, o mobilă, sau poate un hectar de grâu? Fără îndoială! Sau ai putea să-ți cumperi cu acești bani un lucru mai de valoare. Ei bine și….? Dacă cu acești bani, zice preotul mai departe, ți-ai putea asigura dragostea unui prieten, care ți-ar veni în ajutor în vreme de lipsă, care ar veni la tine și ar ședea lângă tine, la vatra ta, seara în timpul iernii; care ți-ar da mână de ajutor la cosit, la secerat, la căratul bucatelor și fânului; care ți-ar iubi pe copii tăi, s-ar bucura de ei și în lipsa ta, ar îngriji de ei; nu cumva lucrul acesta ar fi de mai puțin preţ, decât cei treizeci de lei?”.
„Ce voiești să zici cu aceasta, părinte? A întrebat omul.
„Vreau să zic, fiul meu, că, pentru ca să câștigi treizeci de lei, tu pierzi ceea ce e de un preț cu mult mai mare: pierzi pe un frate al tău care a fost prietenul tău, tovarășul tău în copilăria ta, care a fost purtat în brațe și strâns la piept de aceeași mamă și care a fost nutrit cu același lapte ca și tine. Vreau să zic, că pentru ca să câștigi treizeci de lei, tu îți pierzi bucuria și liniștea sufletului tău”.
„Este adevărat, părinte, dar ce pot face eu?”
„Voi vorbi eu cu fratele tău, a zis preotul, și cred că se va găsi vreun mijloc pentru împăcarea voastră”.
În adevăr bunul preot se duse la fratele lui și-i ținu și lui aproape aceeați vorbire. Iar când îl văzu mișcat, zguduit și zdrobit prin cuvintele sale, îi vorbi de mama lui bătrâna și de tatăl lui, care nu mai erau în viață.
„Vrei dumneata să amărăști la bătrânețe sufletul mamei dumitale? Ce ar zice tatăl dumitale, dacă s-ar putea întoarce în viață și dacă ar vedea certurile copiilor săi? Ura și vrajba dintre frați este durerea părinților”.
Ochii țăranului se umplură de lacrimi. El alergă și îmbrățișă pe fratele său, și amândoi uitându-și vrăjmășia și întristarea lor, se rugară de bunul preot să le hotărască dânsul pricina lor, cum va afla mai bine cu cale, ceea ce și sfinția sa o făcu fără nicio greutate.
Astfel un cuvânt înțelept introduse pacea și fericirea în două inimi frățești învrăjbite.