Călugărul și Îngerul Domnului

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

"A mers odată avva Agathon în oraş să cumpere ceva lucruri şi a găsit pe drum un ciung, care i-a zis:
– Unde mergi?
– În cetate la vânzare.
– Fii bun şi du-mă acolo.
Şi luându-l în spinare l-a dus în oraş.
El i-a spus:
– Unde vinzi lucrurile tale, acolo pune-mă.
Şi când a vândut ceva, i-a spus ciungul:
– Cu cât le-ai vândut?
– Cu atâta.
– Cumpără-mi o plăcintă.
Şi i-a cumpărat.
A mai vândut ceva. Şi a zis iar:
– Şi asta cu cât?
– Cu atâta.
– Cumpără-mi cutare.
Şi i-a cumpărat. După ce le-a vândut pe toate şi dorind să plece, i-a zis ciungul:
– Pleci?
– Da.
– Fii iar bun şi du-mă unde m-ai găsit.
Şi luându-l în spate, l-a dus în locul acela.
Şi i-a spus:
– Binecuvântat eşti, Agathon, de Domnul în Cer şi pe Pământ.
Şi ridicând ochii n-a mai văzut pe nimeni; căci era înger al Domnului venit să-l încerce."

• Pilda din Pateric – Călugărul și Îngerul Domnului

Bețivul care era de fapt sfânt

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Nu suporta să îl vadă lângă el pe acel om cu haine zdrențuite, murdar și pe deasupra și băut. Nu-i suporta prezența și neîndemânarea. Ajunsese așa din cauza necazurilor prin care trecuse de-a lungul vieții. În zilele când era lucid, se retrăgea undeva în pădure, încât nimeni nu-l mai putea găsi și revenea singur în sat abia după câteva zile. Cu ce trăia, unde dormea și ce făcea el în acest timp, numai Dumnezeu putea ști. Într-un târziu l-au găsit mort la marginea satului, având o metanieră mare în mână și o cruciuliță în buzunarul de la piept. Că a murit de foame, de frig sau de necaz, sătenii nu și-au putut răspunde. Un lucru era sigur: a murit în pocăință! Cei mai mulți s-au bucurat de moartea lui ca de o izbăvire, pentru că-și ziceau ei: „Degeaba mai trăia! Un bețiv și-un om de care toți se scârbeau.”

Dar iată că „bețivul” satului lor era de fapt un nebun pentru Hristos sau poate chiar un sfânt. Cine-l hrănea pe el în acele zile când se retrăgea în pădure? Unde se adăpostea el de fiarele sălbatice, de ploaie sau de ger? S-a descoperit mai târziu preotului din sat printr-o vedenie că „bețivul” a fost iertat și i s-au acoperit toate celelalte neorânduieli, pentru că pocăința ce o făcea, întrecuse păcatele lui cele multe. I s-a descoperit chiar că satul lor fusese de multe ori ocrotit de rele și necazuri tocmai datorită rugăciunilor acestui „zdrențuit” bineplăcut al lui Dumnezeu.

Unii au mărturisit că trecând odată prin pădure, au văzut în depărtare o ființă ce era înălțată de la pământ aproximativ 2 metri. Poate că era chiar acest drept al lui Dumnezeu, care atunci când se ruga, nu mai avea pământul sub picioare. De frica acestei vedenii înfricoșătoare, sătenii nu au mai trecut niciodată prin acele locuri pustii, sălbatice. Pentru mulți dintre ei, „bețivul” devenise acum „sfântul”, iar pentru alții a fost chiar o pildă puternică vieții lor, ferindu-se de atunci de a mai judeca vreun om, știind că în orice bețiv poate fi un sfânt, necunoscând pocăința lui cea din ascuns