Studenta...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



Într-o duminică, o studentă mi s-a prăbușit la picioare, plângând. Era gravidă și speriată. Am strigat-o pe preoteasă și ne-am pus și noi pe plâns. Ea de spaimă, noi de bucurie. Nu prea ne-am acordat lacrimile, primele minute.

(Să vă zic ceva important: nu mă interesează cu cine, de ce și cum a rămas gravidă. Chiar nu-mi pasă; care aveți de gând să săriți cu judecățile morale, amintiți-vă că și pentru Fecioara Maria se pregătiseră niște bolovani foarte ascuțiți. Și că Iisus n-a avut tată. Că sfinții sunt așa pentru că noi ceilalți nu suntem. Că cine nu cade n-are de unde să se ridice, și fără seară nu există dimineață. Eu nu judec pe nimeni pentru că iubesc pe toată lumea. Pentru că Hristos a inviat și pentru că nu există moarte când iubești. Subiect închis.)

Și tropăim noi de bucurie un timp, hohotește fata, cumva ne liniștim: nici nu se pune problema ca acel copil să nu vină, frumos, curat, înfășat exemplar, pe lumea asta ploioasă și cu sfinți îngâmfați la tot pasul. Familia fetei e modestă spre mai puțin de-atât; și gura satului, și rușinea de popa din satul ei, și examenele, și căminul de studente cu patru-n cameră, și banii de pâine, și multe de-astea. O ascult, râd nepoliticos, mă fascinează și copleșește ideea că acolo, sub palmele ei încrucișate pe pântece, e un om care se pregătește să bată la poarta cerului, în felul lui neobișnuit, și râd și-i zic că mă încred prostește în Dumnezeu, deși n-am argumente că va fi bine. Gândind la rece, e chiar nasoală treaba. Dar eu nu pot gândi la rece. Am doar entuziasm și credință că se descurcă Dumnezeu cumva. Că Dumnezeu o să-i fie moașă studentei ăsteia; și cumva reușesc să-i transfer ceva din asta fetei, și zâmbește. N-am eu multe calități, dar pe asta știu că o am, mi-au lăsat-o strămoșii mei insulari și solari în ochi; mă entuziasmez la lumină și la dragoste. Și ceva din entuziasmul ăsta îi sare fetei în suflet, și facem planuri, și pleacă oftând la mămica ei, ducând în burtică, ca într-un chivot strălucitor, lumina unei vieți de prunc.

Și naște fata. Naște, își ia copilul la sân și se duce cu copilul în căminul de studenți. Unde să se ducă? N-are bani de chirie; nici nu se pune problema. Și atunci, în cămin, se întâmplă minunea de care vreau să vă zic; un înger al Domnului se dă jos din cer, cum se dau unii jos din troleu, scoate sabia și împrăștie o lumină dumnezeiască în tot căminul ăla. Și colegele fetei ăsteia se îndumnezeiesc ca la un botez fără apă și fără scufundare, le strălucesc ochii de mame ce încă nu-s, și ele, care nu se suportau una pe alta, care se reclamau că se ascultă muzică prea tare și prea mult în noapte, ele o iau pe fata noastră la mijloc, ca într-o falangă a iubirii. Și într-un cămin de fete din Cluj, într-un pătuț cu gratii, un băiat cu ochi negri și brațe viguroase, ca ale tatălui său, deschide ochii privind vreo douăjde mame. Și se trezesc studentele alea noaptea, să-i facă lapte praf lui Bebe Frumos cu Ochi de Onix, să-l legene, să poată dormi mămica, și se învoiesc pe rând de la facultate să stea cu Bebe Frumos cu Ochi de Onix, să poată mama să-și dea examenele, și nu cămin de studente a fost ăla atunci, ci paradis mobilat cu suflete de sfinte.

Și-au trecut anii, cum trece vântul peste ofurile noastre. A crescut Bebe; azi are și tată, că așa a decis Dumnezeu, ca ochii de onix să se uite unii-n alții și să râdă împreună. Iar studenta aceea, care și-a alăptat pruncuțul în peștera plină de dragoste din căminul de studente, are azi un doctorat și la masă, trei tacâmuri care mănâncă iubire are. Trei.

De fapt, ce vreau să zic?

Ce-am mai zis. Că mai mare ca iubirea nimic nu e. Nici credința, nici botezul scufundat/turnat/stropit, nici vorbele mele nu-s. Că mai mare iubire ca un copil adus pe lume nu există; cu sau fără tată pe certificatul de naștere, un copil e bucată de rai căzută pe pământ. Că nu se sfârșește lumea că se topesc ghețarii: o să se termine când nu va mai fi dragoste pe pământ.

Post Scriptum.
Draga mea studentă, să mă ierți c-am scris asta. Foarte probabil să citești asta, să mă ierți. Dar a trebuit s-o scriu, azi, acum, să nu mor și să duc taina asta cu mine, că n-are Dumnezeu ce face cu povestea ta, că mai bine ca El nimeni n-o cunoaște. Tu să fii fericită cu puiul tău și cu soțul tău, că nimic din dragoste n-a fost vreodată să nu fie iertat și luminat.

Uf.

M-am mai descărcat de una.
sursa :
Crin-Triandafil Theodorescu

Faţa lui Hristos

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

,, Un mare om de ştiinţă spuse odată unui sculptor creştin:

– Arată-mi-L pe Hristos, pentru că eu nu cred decât în ceea ce se poate demonstra că există. Hristosul tău este o închipuire.

– Bine, răspunse sculptorul, o să vi-L arăt.

Şi plecă.

Îşi alese o bucată frumoasă de marmură şi începu să cioplească, rugându-se mereu. Când ajunse să sculpteze faţa lui Hristos, o dragoste imensă inundă inima sculptorului. Şi sufletul său se umplu de evlavie. Atunci a îngenuncheat în faţa statuii şi nu s-a mai ridicat de acolo până nu a terminat lucrul la faţa Mântuitorului.

Apoi se prezentă la marele om de ştiinţă şi-i zise:

– L-am adus pe Hristos.

– Unde-i? Ăsta-i Hristos? Parcă-I un agricultor. Nici nu I se vede faţa şi mâinile lui parcă vor să sape pământul.

Statuia avea mâinile întinse şi capul aplecat mult spre mâini.

– Da, răspunse sculptorul smerit. Ca să poţi vedea faţa lui Hristos trebuie să îngenunchezi.

Curios, omul de ştiinţă a îngenuncheat ca să vadă faţa statuii. Şi iată că mâinile acesteia erau străpunse în palme şi întinse spre el, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi faţa era de o frumuseţe nemaivăzută. Dalta croise nişte trăsături atât de delicate, care răspândeau atâta blândeţe şi atâta dragoste, că necredinciosul fu copleşit şi zise:

– Pe cine ai avut ca model? Nu am văzut niciodată, croiţi în piatră dură, ochi atât de blânzi şi faţă atât de senină. Adu-l pe omul acesta să-L cunosc şi poate că am să cred.

– Iată-mă, zise timid şi ruşinat creştinul. Eu sunt.

Faţa sculptorului era atât de slăbită, că numai pielea se întindea pe pomeţii obrajilor lui. Era numai praf de piatră pe barbă şi în păr şi pe hainele lui sărăcăcioase, privirea i se împăienjenea de oboseală şi de încordare. Numai ochii îi străluceau de febra creaţiei şi de nădejdea că-L va face cunoscut pe Hristosul lui unui om atât de mare.

– Tu? Nu semeni deloc cu Hristos!

– Uitaţi-vă mai bine, zise el. Nu la chipul meu văzut, ci la inima mea. Hristos e acolo, aşa cum Îl vedeţi aici sculptat. El este lumina mea, El este bucuria mea, El este fericirea mea. El este prezent în inima mea. Şi inima mea este frumoasă ca Hristos Care locuieşte în ea.

Abia atunci descoperi marele învăţat pacea imensă din ochii înrouraţi ai sculptorului, în care i se oglindea inima întreagă, cu toată încărcătura ei divină. Îşi întoarse repede privirea spre ochii statuii şi uimit descoperi aceeaşi pace.

Obosit, sculptorul care stătea sprijinit pe un colţ de pat, fără să vrea, adormi. Nu se trezi toată ziua. Apoi nici noaptea. Abia pe la amiaza celei de-a doua zi, foamea îl trezise.

Ruşinat că se purtase necuviincios în casa marelui învăţat, creştinul se ridică şi vru să plece. În cameră nu părea a fi nimeni. Dar când ajunse la uşă, în colţul celălalt al încăperii, omul de ştiinţă era îngenuncheat în faţa statuii, cu mâinile lui îmbrăţişând mâinile întinse ale lui Hristos şi cu capul alipit de faţa aplecată a Mântuitorului. Ochii lui erau plini de lacrimi şi o bucurie imensă strălucea în ei.

– Da! În Hristosul acesta cred puternic. Mulţumesc că mi L-ai descoperit. Eu până azi n-am cunoscut pacea. Pe Hristosul păcii vreau să-L am şi eu în inimă. Vreau ca şi inima mea să fie frumoasă ca faţa lui Hristos.

O, ce mult mi-aş dori să pot spune şi eu ca acel sculptor credincios: „Iată, inima mea seamănă cu faţa lui Hristos“.