Când eram în Sfântul Munte, un părinte român mi-a povestit ce a pățit el. Stătea într-o chilie sărăcăcioasă cu alți trei călugări. Urmau rânduiala slujbelor, făceau mătănii de fir, toiege aghiorite etc. Într-o zi, părintele s-a plictisit de viața din chilie și i-a cerut egumenului voie să stea într-o peșteră mai sus ca la jumate de oră de chilie. Părintele i-a zis: nu cred că ești pregătit de pustnicie. Stai aici la fereală. Nu te lua la trântă cu dracii. Dar el nu voit și a plecat. Era foarte greu. Căra apă cu un burduf de la câțiva kilometri. Se înțepase tot în spini. N-avea mâncare deloc. Noaptea era frig. Ziua groaznic de cald. Mânca niște păstăi de copac pe care le fierbea cu sare. Haina i s-a rupt. Și dis de dimineață, un tăune mare venea în peșteră și-l bâzâia, îl trezea.
Într-o dimineață și-a ieșit din fire și a început să arunce cu pătura spre tăune, blestemându-l și încercând să-l omoare. Tăunele a zburat. De atunci n-a mai apărut. Și i s-a făcut dor de bâzâitul lui. Se ruga la Maica Domnului să i-l trimită înapoi. Și a visat o lumină mare care i-a zis: tăunele era semnul binecuvântării mele de a sta aici. Dar de vreme ce l-ai blestemat, s-a luat binecuvântarea de la tine. El îți aducea bucuria de a vedea lumina în fiecare zi.
Și a plâns călugărul. Totul era pustiu și simțea o mare singurătate în inima lui. S-a hotărât să se întoarcă la Schit. A ajuns la bătrânul egumen și i-a zis: părinte, nu mai pot îndura singurătatea și asprimea locului. Primește-mă înapoi. O să fiu ascultător. Bătrânul l-a privit aspru, a dat din cap întrebător, și l-a întrebat: Cu tăunul ce-ai făcut?
Animalele sunt trimise de Dumnezeu să ne deschidă mintea și să ne lărgească inima spre iubire.
Pr. Ioan Istrati
