Cântarul lumii este fals şi amăgitor

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

 

     Bunurile trebuie cumpănite cu cumpăna dumnezeiască, nu cu aceea

a acestei lumi, căci cântarul lumii este fals şi amăgitor. Dacă i-am întreba

pe bogaţii, învăţaţii, conducătorii şi împraţii care au trecut deja la cele

veşnice, ce le-a mai rămas din măreţia şi bogăţia lor, toţi ar răspunde:

„Nimic, nimic!“.

Când a murit Alexandru Macedon, s-au adunat mulţi filosofi,

dintre care unul a zis: „Ieri nu încăpea pe Alexandru lărgimea şi

lăţimea lumii, iar acum numai trei coţi de pământ l-au încăput“.

Altul iarăşi a zis: „Ieri putea împăratul Alexandru să izbăvească

mult popor de la moarte, iar astăzi nu poate să-şi ajute lui“. Şi, în

fine, un altul a zis: „Ieri călca pe pământ cu slavă nepovestită, iar

astăzi îl acoperă pământul ca pe omul cel mai defăimat şi

necinstit“. Şi aşa fiecare filosof a vorbit mai multe cuvinte

vrednice de amintire ca să arate deşertăciunea vieţii celei

vremelnice şi a slavei omeneşti.

           Căci despre oamenii cei mari ai lumii, care mor, abia se mai aude

câtva timp vorbindu-se despre ei, apoi se pierde şi amintirea lor. Dacă au

ajuns nefericiţii în iad, se tânguie amarnic: „Ce ne-a adus nouă bogăţia,

mărirea şi puterea? Toate au trecut ca umbra şi nu ne-a rămas

altceva decât tânguire, chin şi disperarea veşnică“. O, Doamne, de ce

oare cei mai mulţi oameni nu se gândesc la sufletul lor în timpul vieţii iar

în ceasul morţii sunt cuprinşi de spaimă în faţa adevărului, zicându-şi:

„Cât de amarnic am greşit, neglijând sufletul meu cel nemuritor!“

Omule, mai stai să cumpăneşti vremelnicia cu veşnicia?

Aşa zice profetul: „Şi va merge omul la locaşul său de veci“

(Ecclesiast 12:5), spre a arăta, că fiecare merge în casa în care vrea să

meargă; el nu va fi dus, ci va merge acolo după voia sa liberă. Este ştiut

că Dumnzeu voieşte ca noi oamenii, să ne mântuim, toţi să fim fericiţi,

dar El nu vrea să ne silească, nici chiar la fericire. Înaintea omului este

viaţa şi moartea. Ceea ce va alege el i se va da. Dumnzeu ne-a arătat

două căi: una care merge către rai şi alta care merge către iad. Totuşi este

un lucru de mirare că toţi oamenii păcătoşi doresc să fie fericiţi, să

meargă în rai, dar ei se aruncă de bună voie în iad, zicând: „Mai târziu

mă voi gândi la îndreptarea răului şi voi reuşi“. Această socoteală

greşită pe mulţi i-a dus la pierzare. MAI STAI SĂ CUMPĂNEŞTI

VREMELNICIA CU VEŞNICIA? Nu-ţi dai seama omule, cât de mare

este diferenţa dintre una şi cealaltă? Nu te gândeşti că fericirea sau

nefericirea veşnică este problema cea mai importantă a vieţii tale???

Cum poţi să mergi către osândă şi chinuri, când poţi alege fericirea

veşnică? Cei mai multi oameni se gândesc la aceste lucruri în apropierea

ceasului morţii, dar atunci pentru unii este prea târziu. Calea şi-au ales-o

aşa cum au voit. Nu se mai poate îndrepta nimic. Să ne trezim acum, în

această clipă. Să nu mai amânăm, căci mâine poate va fi prea târziu. Să

ne întărim în credinţă zicându-ne în sinea noastră: „Cred în viaţa de veci,

cred că după această viaţă va fi o altă viaţă, ce nu va avea sfârşit“.

PILDA SERII !

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Intr-un loc pustiu se nevoia un stareţ. Odată a venit la el un călugăr tânăr, rugându-l să îl ia şi pe el să vieţuiască laolaltă pentru a învăţa virtuţvoit cu condiţia ca tânărul călugăr să i se supună necondiţionat. Odată, stareţul i-a poruncit ucenicului său să ia un băţ uscat, să-l înfigă în pământ la distanţa de cinci verste de la chilia lor şi în fiecare zi să meargă să îl ude. Călugărul a împlinit totul întocmai. În fiecare zi uda acel băţ şi pentru acest lucru trebuia să parcurgă zece verste prin pustiul încins de soare cu găleata grea. Duhul răului, care nu suportă smerenia, a început să îl ispitească pe tânărul nevoitor cu aceste cuvinte: „Ce faci? De ce îl asculţi pe stareţul cel nebun? Tu ai lăsat mănăstirea ca să înveţi virtuţile cele înalte, iar el te obligă să faci cel mai nerod lucru, care nu îi trebuie nimănui”. Însă călugărul nu s-a supus acestor ispite, văzând în ele uneltirile vrăjmaşului, el a continuat să-şi împlinească ascultarea fără cârtire.

Odată, când a venit să-şi ude ciotul, s-a îngrozit: pe locul lui se întindea o oază minunată; curmalii se înălţau tot mai sus către cer, plante mult mai gingaşe crescuseră sub ei şi umbra curmalilor le apăra de razele arzătoare ale soarelui, iar în mijlocul oazei era un izvor de apă curată, limpede. Fiind plin de bucurie şi de uimire, călugărul a mers la stareţul lui şi a strigat: „Părinte, tu ai făcut o minune!” – şi i-a povestit totul cu amănunte.

După ce l-a ascultat, stareţul a făcut o observaţie: „Fiule, nu eu am făcut minunea, ci tu prin ascultarea ta. Să ştii că nimic nu Îi este aşa de plăcut lui Dumnezeu ca ascultarea deplină, fară judecată, deoarece ea dăruieşte omului smerenie, iar aceasta este culmea virtuţilor”. Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.

Starețul Varsanufie de la Optina, Moștenire duhovnicească, traducere de Cristea Florentina